Viitorul Republicii Moldova

Autor: Cristina Haruța | Categoria: Politică
09-12-2010

Republica Moldova, alias cea mai săracă ţară din Europa, este divizată politic, economic şi religios între Est şi Vest. Destinul Moldovei este determinat de trei tipuri de actori: cetăţenii săi, captivi ai propriului destin istoric; UE, la prima vedere decisă să sprijine Moldova în procesul de europenizare şi Rusia, hotărâtă să îşi menţină influenţa în spaţiul ex-sovietic. După aproximativ două decenii de la obţinerea independenţei, Moldova se află într-o continuă tranziţie care împiedică trecerea de la trecutul său totalitar la un viitor democratic şi european.

Criza politică persistă în Republica Moldova de aproximativ 18 luni, de la alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, marcate de acuze de fraudă și de un lung şir de proteste violente, în care Partidul Comuniştilor (PCRM) a obținut 49,48% din voturi. Din lipsa „votului de aur”, necesar pentru alegerea preşedintelui Moldovei, Parlamentul a fost dizolvat, urmând ca în 29 iulie 2009 să se desfăşoare alegeri parlamentare anticipate. În urma acestora, rolul partidelor ce acced în forul legislativ s-a inversat. PCRM a trecut în opoziţie, iar partidele de dreapta (PLDM, PD, PL şi AMN) au reușit să consolideze o majoritate ca rezultat al formării Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE). Aceasta deţinea suficiente mandate ca să numească guvernul (conform Constituţiei sunt necesare 52 de voturi), însă nu şi numărul necesar de mandate pentru alegerea preşedintelui (61).

De la bun început, Alianţa a respins o coaliţie cu PCRM. Astfel, dizolvarea Parlamentului a devenit inevitabilă pentru a doua oară. Soluţia propusă de partidele pro-europene, în vederea depăşirii crizei constituţionale a constat în efectuarea unui referendum care să permită alegerea directă a preşedintelui. Totuși, mobilizarea electoratului s-a dovedit a fi imposibilă. Referendumul din 5 septembrie 2010 nu este validat, deoarece la vot participă mai puţin de o treime dintre alegători. O realitate ce denotă că democraţia poate fi „obositoare”. Cauzele neparticipării populaţiei la vot sunt multiple, dintre acestea cea mai importantă fiind absenţa informării eficiente a populaţiei rurale, ce constituie aproximativ 60% din populaţia Moldovei şi care în timpul URSS nu a avut ocazia să pună în aplicare astfel de instrumente de participare cetăţenească. De asemenea, insuccesul referendumului poate fi explicat prin incapacitatea AIE de a-şi mobiliza propriul electorat.

AIE a reușit într-o perioadă relativ scurtă să restabilească relaţiile şubrezite în timpul guvernării comuniste cu România, FMI, UE, SUA etc. După două decenii de reforme parţiale şi politici confuze, în timpul conducerii AIE Moldova a adoptat într-un final un curs pro-european ferm, orientându-se atât politic, cât şi economic spre UE. În pofida eforturilor din perioada iulie 2009 – noiembrie 2010, acţiunile AIE s-au dovedit a fi insuficiente, luptele din interiorul acesteia ducând la instabilitate şi blocaj politic și împiedicând aprofundarea reformelor.

Revenind la situaţia actuală din Republica Moldova şi la rezultatele alegerilor din 28 noiembrie 2010, concluzionăm (prematur?) că un an de guvernare pro-europeană nu a modificat viziunea electoratului comunist. După alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010, Moldova continuă să fie „ultima oază pentru nostalgicii după Uniunea Sovietică”, de vreme ce comuniştii au obţinut numărul cel mai mare de voturi, 39,29%. Doar patru partide au depăşit pragul electoral de 4%. Chiar şi Partidul Umanist, condus de Valeriu Pasat, ex-directorul Serviciului de Informare şi Securitate, care s-a axat pe „simfonia” bizantină a relaţiei dintre Biserică şi stat – intens aplicată în Rusia la momentul actual – a suferit un eşec total. Acest fapt demonstrează, o dată în plus, că numărul de credincioşi ai bisericii majoritare din Moldova nu poate fi convertit direct în voturi. În acest context, nici măcăr organizarea unor noi alegeri anticipate nu este o formulă viabilă pentru criza politică din Moldova, deoarece electoratul comuniştilor este unul consecvent.

Ce scenarii se conturează pentru viitorul Moldovei pentru următorii ani? În prezent, nu putem fi în totalitate siguri că Moldova a mai tras un bilet necâştigător. În ziua alegerilor parlamentare, Marian Lupu, liderul PD, s-a arătat dispus să formeze „o coaliţie mai largă” ce nu excude o colaborare cu PCRM. Însă, cele 15 mandate obţinute de PD, însumate cu cele ale comuniştilor nu le va permite acestora să aleagă preşedintele. Singura coaliţie ce ar permite alegerea preşedintelui şi deblocarea procesului de luare a deciziilor este cea dintre PCRM şi PLDM, ce a obţinut 32 de mandate. Vlad Filat nu s-a arătat dispus să formeze o coaliţie cu partidul lui Voronin, ci cu PD şi PL (partidul actualului preşedinte interimar, Mihai Ghimpu). Chiar dacă se va forma o coaliţie de dreapta, după cum a menţionat şi Manfred Grund, parlamentar german, alegerea preşedintelui va fi, de asemenea, imposibilă, iar dialogul cu PCRM va fi indispensabil. Singura soluţie rămâne propunerea alegerii unui preşedinte neutru ce ar conveni ambelor părţi.

În 6 decembrie 2010, la o săptămână de la desfăşurarea alegerilor parlamentare, Serghei Narâşkin, şeful administraţiei prezidenţiale ruse sau un veritabil Deus ex machina, a efectuat o vizită neprogramată în Chişinău. Prezenţa oficialului rus la Chişinău sugerează reiterat că revenirea lui Voronin la conducere este agreată la Moscova. Acest lucru garantează însă un salt înapoi pentru Moldova în relaţiile sale cu UE. Dacă încercările Rusiei de a reconcilia PD cu PCRM vor avea succes, iar acestea nu vor reuși să se menţină la putere, PD riscă să fie sancţionat de alegătorii săi în eventualitatea unor alegeri anticipate. Aşadar, indiferent de perspectiva din care încercăm să ne imaginăm viitorul Moldovei, acesta pare să fie unul incert.

Etichetele atasate acestui articol:, , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Viitorul Republicii Moldova

Autor: Cristina Haruța | Categoria: Politică

Republica Moldova, alias cea mai săracă ţară din Europa, este divizată politic, economic şi religios între Est şi Vest. Destinul Moldovei este determinat de trei tipuri de actori: cetăţenii săi, captivi ai propriului destin istoric; UE, la prima vedere decisă să sprijine Moldova în procesul de europenizare şi Rusia, hotărâtă să îşi menţină influenţa în spaţiul ex-sovietic. După aproximativ două decenii de la obţinerea independenţei, Moldova se află într-o continuă tranziţie care împiedică trecerea de la trecutul său totalitar la un viitor democratic şi european.

Criza politică persistă în Republica Moldova de aproximativ 18 luni, de la alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, marcate de acuze de fraudă și de un lung şir de proteste violente, în care Partidul Comuniştilor (PCRM) a obținut 49,48% din voturi. Din lipsa „votului de aur”, necesar pentru alegerea preşedintelui Moldovei, Parlamentul a fost dizolvat, urmând ca în 29 iulie 2009 să se desfăşoare alegeri parlamentare anticipate. În urma acestora, rolul partidelor ce acced în forul legislativ s-a inversat. PCRM a trecut în opoziţie, iar partidele de dreapta (PLDM, PD, PL şi AMN) au reușit să consolideze o majoritate ca rezultat al formării Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE). Aceasta deţinea suficiente mandate ca să numească guvernul (conform Constituţiei sunt necesare 52 de voturi), însă nu şi numărul necesar de mandate pentru alegerea preşedintelui (61).

De la bun început, Alianţa a respins o coaliţie cu PCRM. Astfel, dizolvarea Parlamentului a devenit inevitabilă pentru a doua oară. Soluţia propusă de partidele pro-europene, în vederea depăşirii crizei constituţionale a constat în efectuarea unui referendum care să permită alegerea directă a preşedintelui. Totuși, mobilizarea electoratului s-a dovedit a fi imposibilă. Referendumul din 5 septembrie 2010 nu este validat, deoarece la vot participă mai puţin de o treime dintre alegători. O realitate ce denotă că democraţia poate fi „obositoare”. Cauzele neparticipării populaţiei la vot sunt multiple, dintre acestea cea mai importantă fiind absenţa informării eficiente a populaţiei rurale, ce constituie aproximativ 60% din populaţia Moldovei şi care în timpul URSS nu a avut ocazia să pună în aplicare astfel de instrumente de participare cetăţenească. De asemenea, insuccesul referendumului poate fi explicat prin incapacitatea AIE de a-şi mobiliza propriul electorat.

AIE a reușit într-o perioadă relativ scurtă să restabilească relaţiile şubrezite în timpul guvernării comuniste cu România, FMI, UE, SUA etc. După două decenii de reforme parţiale şi politici confuze, în timpul conducerii AIE Moldova a adoptat într-un final un curs pro-european ferm, orientându-se atât politic, cât şi economic spre UE. În pofida eforturilor din perioada iulie 2009 – noiembrie 2010, acţiunile AIE s-au dovedit a fi insuficiente, luptele din interiorul acesteia ducând la instabilitate şi blocaj politic și împiedicând aprofundarea reformelor.

Revenind la situaţia actuală din Republica Moldova şi la rezultatele alegerilor din 28 noiembrie 2010, concluzionăm (prematur?) că un an de guvernare pro-europeană nu a modificat viziunea electoratului comunist. După alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010, Moldova continuă să fie „ultima oază pentru nostalgicii după Uniunea Sovietică”, de vreme ce comuniştii au obţinut numărul cel mai mare de voturi, 39,29%. Doar patru partide au depăşit pragul electoral de 4%. Chiar şi Partidul Umanist, condus de Valeriu Pasat, ex-directorul Serviciului de Informare şi Securitate, care s-a axat pe „simfonia” bizantină a relaţiei dintre Biserică şi stat – intens aplicată în Rusia la momentul actual – a suferit un eşec total. Acest fapt demonstrează, o dată în plus, că numărul de credincioşi ai bisericii majoritare din Moldova nu poate fi convertit direct în voturi. În acest context, nici măcăr organizarea unor noi alegeri anticipate nu este o formulă viabilă pentru criza politică din Moldova, deoarece electoratul comuniştilor este unul consecvent.

Ce scenarii se conturează pentru viitorul Moldovei pentru următorii ani? În prezent, nu putem fi în totalitate siguri că Moldova a mai tras un bilet necâştigător. În ziua alegerilor parlamentare, Marian Lupu, liderul PD, s-a arătat dispus să formeze „o coaliţie mai largă” ce nu excude o colaborare cu PCRM. Însă, cele 15 mandate obţinute de PD, însumate cu cele ale comuniştilor nu le va permite acestora să aleagă preşedintele. Singura coaliţie ce ar permite alegerea preşedintelui şi deblocarea procesului de luare a deciziilor este cea dintre PCRM şi PLDM, ce a obţinut 32 de mandate. Vlad Filat nu s-a arătat dispus să formeze o coaliţie cu partidul lui Voronin, ci cu PD şi PL (partidul actualului preşedinte interimar, Mihai Ghimpu). Chiar dacă se va forma o coaliţie de dreapta, după cum a menţionat şi Manfred Grund, parlamentar german, alegerea preşedintelui va fi, de asemenea, imposibilă, iar dialogul cu PCRM va fi indispensabil. Singura soluţie rămâne propunerea alegerii unui preşedinte neutru ce ar conveni ambelor părţi.

În 6 decembrie 2010, la o săptămână de la desfăşurarea alegerilor parlamentare, Serghei Narâşkin, şeful administraţiei prezidenţiale ruse sau un veritabil Deus ex machina, a efectuat o vizită neprogramată în Chişinău. Prezenţa oficialului rus la Chişinău sugerează reiterat că revenirea lui Voronin la conducere este agreată la Moscova. Acest lucru garantează însă un salt înapoi pentru Moldova în relaţiile sale cu UE. Dacă încercările Rusiei de a reconcilia PD cu PCRM vor avea succes, iar acestea nu vor reuși să se menţină la putere, PD riscă să fie sancţionat de alegătorii săi în eventualitatea unor alegeri anticipate. Aşadar, indiferent de perspectiva din care încercăm să ne imaginăm viitorul Moldovei, acesta pare să fie unul incert.




Etichetele atasate acestui articol: , , , ,