Siria

O țară pe calea spre războiul civil

Autor: Iustin Mureșanu | Categoria: Politică
19-07-2012

Siria, ţară cu istorie milenară, este sfâşiată de mai bine de un an de violenţe interne care au degenerat într-un adevărat război civil. Pe de o parte este regimul autoritar al preşedintelui Bashar Al-Assad, iar pe de cealaltă o populaţie răzvrătită împotriva abuzurilor şi represiunii.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Siria devenea un teritoriu guvernat de către Franţa, sub mandat al Ligii Naţiunilor, punând capăt regatului sirian condus de regele Faisal I (1918-1923). Dar stăpânirea franceză nu a fost una lipsită de evenimente. În 1936, după revolte numeroase ale populaţiei, Franţa acordă o autonomie parţială Siriei. Între 1940 şi 1941 pe teritoriul Siriei au loc confruntări între forţele loiale regimului de la Vichy şi Forţele Franceze Libere, sprijinite de englezi. În 1941, aceştia ocupă Siria, promiţând independenţă deplină după sfârşitul războiului. Dar aceasta nu a fost atât de uşor câştigată. Administrația franceză revine la sfârșitul războiului. În anii 1945-46 au loc demonstraţii pentru independenţă şi represiuni ale trupelor franceze. Chestiunea siriană a fost discutată în Consiliul de Securitate al ONU, care a cerut retragerea trupelor franceze, retragere realizată la 17 aprilie 1946, zi care a devenit şi ziua naţională a Siriei.

După 1945, la fel ca majoritatea ţărilor din regiune, politica internă a Siriei a fost marcată de instabilitate, oscilând între regimuri politice civile şi militare, iar preşedinţii şi coloneii succedându-se cu repeziciune la putere între 1946 şi 1963. Între 1958 şi 1961 Siria a făcut parte din Republica Arabă Unită împreună cu Egiptul condus de Gamal Abdel Nasser. În 1963 are loc o lovitură de stat (Revoluţia din Martie) care aduce la putere Partidul Ba’as, de orientare socialistă, care, formal, se află la putere şi astăzi. Dar și regimul unipartidist Ba’as a fost marcat de instabilitate şi de confruntări între diverse facţiuni, între 1966 şi 1970 acesta fiind condus de aripa sa de dreapta. În 1970, ministrul apărării Hafez Al-Assad ajunge la putere printr-o lovitură de stat, instaurând un regim prezidenţial care durează şi azi. După moartea sa în 2000, preşedintele Hafez Al-Assad a fost succedat de fiul său. Bashar Al-Assad.

În politica externă, din 1945 şi până azi Siria a cunoscut mai multe perioade de conflict, cele mai multe şi mai sângeroase cu vecinul său de la sud, Israelul. Acestea au început în 1948, când armata siriană a participat la primul război arabo-israelian, fiind înfrântă. Siria a fost ultima ţară arabă care a semnat armistiţiul cu Israelul, în iulie 1949.

În iunie 1967 se declanşează al doilea război arabo-israelian, cunoscut şi sub numele de războiul de 6 zile, prin atacul Israelului asupra Egiptului şi Siriei, iar mai târziu şi al Iordaniei. În primele două zile de conflict Siria pierde regiunea Golan (sau Înălţimile Golan), iar armata siriană este puternic slăbită. Din acest moment şi până la izbucnirea revoltei siriene în 2011, recuperarea Înălţimilor Golan va constitui principalul obiectiv al statului sirian.

Prima încercare de recuperare va surveni în octombrie 1973, când Egiptul şi Siria declanşează un atac surpriză împotriva Israelului, cunoscut şi sub numele de Războiul de Yom Kippur (sau al treilea război arabo-israelian). Prins pe nepregătite, Israelul se va confrunta cu cea mai mare ameninţare la adresa existenţei sale. În primele zile ale conflictului, armata siriană înregistrează succese majore în Golan, dar o mobilizare rapidă a Israelului şi un sprijin consistent din partea SUA vor înclina balanţa de partea israeliană.

Datorită vecinătăţii cu Israelul, Siria a fost implicată şi în problema refugiaţilor palestinieni. Începând cu 1948, are loc o migraţie constantă de refugiaţi palestinieni dinspre Israel spre ţările arabe învecinate, în special Iordania, şi din rândurile cărora se recrutează membrii diverselor organizaţii de eliberare palestiniene. Spre sfârşitul anilor ’60 aceste organizaţii devin din ce în ce mai puternice şi încep să ameninţe autoritatea regatului iordanian. Ca urmare, în toamna anului 1970, Iordania acţionează cu forţe militare pentru eliminarea acestui pericol la adresa ei, ceea ce determină intervenţia Siriei de partea palestiniană, evenimente cunoscute sub numele de Septembrie Negru. Fiind înfrânte în Iordania, miliţiile palestiniene se refugiază, cu ajutorul Siriei, în Liban, unde acest aflux de refugiaţi palestinieni generează o modificare a echilibrului etnic din această ţară şi, curând după aceea, un război civil îndelungat. În 1976, armata siriană intervine în Liban la cererea preşedintelui Suleiman Frangieh, intervenţie aprobată ulterior de Liga Arabă. Circa 40.000 de soldaţi sirieni vor rămâne în Liban până în 2005. Siria a utilizat această prezenţă pentru a sprijini diverse facţiuni libaneze împotriva altora şi de a folosi organizaţia şiită Hezbollah împotriva Israelului.

Datorită sprijinului necondiţionat al SUA pentru Israel în perioada Războilui Rece, dinamicile politicii internaţionale au îndreptat Siria spre o apropiere de URSS, apropiere ce a oscilat semnificativ însă, datorită prezenţei siriene în Liban şi hotărârii siriene de a se împotrivi Israelului. Această legătură a constat în furnizarea de material militar consistent pentru Siria de către URSS, în special în perioada războaielor arabo-israeliene. În plus faţă de acest suport, URSS a obţinut în 1971 o baza navală în portul sirian Tartus, bază care încă este activă pentru flota rusă din Marea Mediterană.

Actualul conflict din Siria, cunoscut sub numele de Revolta Siriană, parte a unei mişcări de revoltă extinse în mai multe ţări arabe (Primăvara Arabă), a început pe 15 martie 2011, dar îşi are rădăcinile în urmă cu mulți ani.

După preluarea puterii de către partidul Ba’as, noua administraţie a redus puternic libertăţile civile şi a concentrat puterea în mâna militarilor. Primele rezistenţe faţă de acest regim autoritar vin din partea Frăţiei Musulmane, mişcare politică şi socială de masă fondată în 1928 şi care a constituit principala opoziţie politică în Orientul Mijlociu. Interzicerea acestei mişcări în 1964 a determinat radicalizarea ei prin greve şi demonstraţii de masă în anii 1964 şi 1965, dar care au fost reprimate brutal de către armată, în special în oraşul Hama. Spre sfârşitul anilor ’70, Frăţia Musulmană întreprinde atacuri împotriva unor diverşi oficiali sirieni şi instituţii ale statului, iar în februarie 1982, din nou în Hama, conduce o revoltă împotriva regimului, luând controlul asupra oraşului. Reacţia regimului Assad a fost extrem de brutală. Aviaţia a bombardat oraşul, care a fost atacat şi de către armata siriană regulată, estimându-se între 10.000 şi 30.000 de morţi. Suprimarea acestei revolte a însemnat şi sfârşitul Frăţiei Musulmane ca forţă politică viabilă de opoziţie în Siria.

După moartea preşedintelui Hafez Al-Assad în anul 2000, puterea este preluată de fiul său Bashar Al-Assad. Acesta, de profesie medic, educat în Occident şi cu o soţie britanică, a generat numeroase speranţe pentru începutul unor reforme şi o democratizare a ţării. Aşa-numita Primăvară de la Damasc (iulie 2000 – august 2001) a fost caracterizată de apariţia a numeroase grupuri ce discutau reforme politice şi sociale. Mişcarea a fost încheiată brusc când regimul a arestat principalii conducători ai mişcării de reformă, ce militau deja pentru alegeri democratice şi nesupunere civică.

În afară de conflictele politice, Siria are de înfruntat şi tensiuni etnice şi religioase. Intervenţia SUA în Irak în 2003 a determinat minoritatea kurdă din Siria să ceară un număr de reforme politice şi administrative, similare cu cele obţinute de kurzi în Irak. În 2004 au izbucnit revolte în zona de nord-est a ţării, în oraşul Qamishli, unde în urma intervenit în forţă a poliţiei între 30-100 de oameni au fost uciși. Ciocniri sporadice între protestatari kurzi şi forţele de ordine au continuat şi în anii următori.

Primăvara Arabă a ajuns în Siria pe 15 martie 2011 (Ziua Mâniei), când doi studenţi au fost arestaţi şi torturaţi pentru crearea unor graffiti-uri antiguvernamentale într-un mic orăşel din sudul ţării. Populaţia a demonstrat pentru eliberarea lor, iar guvernul a răspuns cu o violenţă ce a determinat extinderea manifestaţiilor. Preşedintele Bashar Al-Assad a oscilat la început în reacţiile sale între represiune şi încercări de reformă. În aprilie 2011 a ridicat starea de urgenţă instaurată la preluarea puterii de către partidul Ba’as în 1963, dar câteva zile mai târziu a pornit represiunile, trimiţând tancuri în zonele nesigure iar forţele de securitate au deschis focul asupra manifestanţilor. Nici violenţa şi nici încercările de reformă şi dialog ale preşedintelui, caracterizate drept înşelăciuni de către opoziţie, nu au dus la oprirea protestelor, acestea extinzându-se în majoritatea oraşelor siriene: Daraa, Homs, Hama, Alep, Baniyas, Jassem, Damasc şi Latakia.

Pe parcursul primăverii 2011, protestele s-au extins şi au devenit mai violente, în special în sudul ţării, unde graniţa cu Iordania a fost închisă, iar mai multe oraşe (Daraa, Baniyas) au fost supuse unor asedii în toată regula de către mii de soldaţi sirieni însoţiţi de tancuri. Regimul utiliza oprirea facilităţilor (curent electric, apă, telefonie) şi lunetişti pentru a-i dispersa pe manifestanţi. Tot acum au fost raportate şi primele defecţiuni ale aparatului represiv, cu soldaţi executaţi pentru că au refuzat să tragă asupra manifestanţilor. Primăvara lui 2011 a fost şi martora renaşterii Frăţiei Musulmane în Siria, încercând să coordoneze protestele şi contribuind cu ajutoare umanitare pentru refugiaţi. De asemenea, primele condamnări şi sancţiuni internaţionale au început să curgă, inclusiv din partea vecinilor Siriei (Turcia, Iordania, Liban), ţara fiind exclusă şi din Liga Arabă, după ce a utilizat planul de pace propus de aceasta pentru a extinde violenţele.

În cursul verii 2011, pe măsură ce represiunea continua, mai multe mii de soldaţi sirieni au dezertat şi au început să atace forţe şi structuri guvernamentale, conflictul transformându-se spre sfârşitul anului într-un adevărat război civil. De asemenea, a apărut un guvern în exil, Consiliul Naţional Sirian, dar diviziunile interne l-au împiedicat să fie recunoscut ca atare de către guvernele occidentale şi arabe. Opoziţia siriană rămâne şi acum o colecţie eterogenă de grupuri politice, exilaţi politici, voluntari şi militanţi înarmaţi, prea puternic divizată ideologic, etnic şi sectant pentru a putea să încropească chiar şi o strategie rudimentară pentru înlăturarea regimului lui Bashar Al- Assad.

În februarie 2012 Adunarea Generală a ONU a votat covârşitor o rezoluţie pentru condamnarea represiunii în Siria, dar China şi mai ales Rusia, protectorul îndelungat al Siriei, au împiedicat sancţiuni mai drastice. Încurajat, regimul Assad a lansat în luna martie asalturi sângeroase pentru a-i scoate pe rebeli din oraşele Homs şi Idlib.

Eforturile pentru obţinerea unui acord de încetare a focului au continuat însă, în luna aprilie, cu planul Annan în 6 puncte, care prevedea un armistiţiu fără ca preşedintele să-şi cedeze din puterile sale. Siria a acceptat planul, dar la o săptămână după punerea lui în aplicare, Secretarul General ONU Ban-ki Moon a declarat că guvernul sirian nu a pus în aplicare nici una din prevederile planul. În lipsa unei alternative viabile, ONU a trimis 300 de observatori în Siria. În luna mai, după un nou masacru în centrul Siriei la Houla, unde majoritatea victimelor au fost femei şi copii, mai multe state occidentale au expulzat ambasadorii sirieni, apărând şi primele avertismente asupra unei intervenţii militare. În luna iunie, ONU şi-a suspendat misiunea de observare din Siria datorită escaladării violenţelor. Acţiunile de represiune ale regimului sirian au dus la zeci de mii de refugiaţi spre ţările învecinate. În luna iunie 2012 erau estimaţi circa 44.000 în Liban, 24.000 în Turcia, 4.000 în Kurdistanul irakian şi 120.000 în Iordania.

Pe de altă parte, conflictul din Siria a dat primele semne că s-ar putea extinde când, în luna iunie 2012, un avion de luptă turc a fost doborât de antiaeriana siriană. Deşi Siria a afirmat că acesta violase spaţiul aerian sirian, după reacţia dură a Turciei care a cerut o întrunire a Consiliului Nord-Atlantic al NATO ce a condamnat incidentul, preşedintele Bashar Al-Assad şi-a cerut oficial scuze pentru acțiune, motivând că s-a crezut că avionul era israelian.

Una din cauzele principale ale duratei conflictului şi a lipsei de opţiuni pentru soluţionarea acestuia constă în opoziţia Rusiei faţă de luarea de măsuri împotriva regimului Assad. Motivele principale sunt păstrarea unei zone de influenţă rusă în Orientul Mijlociu unde aceasta a fost înlocuită după sfârşitul Războiului Rece şi mai ales după intervenţia din Irak din 2003 de cea americană, şi vânzările de armament în regiune, reduse după sancţiunile impuse Iranului în 2010 şi înlăturarea regimului Gaddafi în Libia în 2011. Astfel, sprijinul Rusiei pentru Siria este masiv, de la susţinere diplomatică în Consiliul de Securitate al ONU până la furnizarea de echipamente militare, alimente şi medicamente. Numeroşi analişti afirmă că fără acest ajutor rusesc, regimul Assad ar putea cădea chiar şi în câteva luni.

Etichetele atasate acestui articol:, , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Siria | O țară pe calea spre războiul civil

Autor: Iustin Mureșanu | Categoria: Politică

Siria, ţară cu istorie milenară, este sfâşiată de mai bine de un an de violenţe interne care au degenerat într-un adevărat război civil. Pe de o parte este regimul autoritar al preşedintelui Bashar Al-Assad, iar pe de cealaltă o populaţie răzvrătită împotriva abuzurilor şi represiunii.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Siria devenea un teritoriu guvernat de către Franţa, sub mandat al Ligii Naţiunilor, punând capăt regatului sirian condus de regele Faisal I (1918-1923). Dar stăpânirea franceză nu a fost una lipsită de evenimente. În 1936, după revolte numeroase ale populaţiei, Franţa acordă o autonomie parţială Siriei. Între 1940 şi 1941 pe teritoriul Siriei au loc confruntări între forţele loiale regimului de la Vichy şi Forţele Franceze Libere, sprijinite de englezi. În 1941, aceştia ocupă Siria, promiţând independenţă deplină după sfârşitul războiului. Dar aceasta nu a fost atât de uşor câştigată. Administrația franceză revine la sfârșitul războiului. În anii 1945-46 au loc demonstraţii pentru independenţă şi represiuni ale trupelor franceze. Chestiunea siriană a fost discutată în Consiliul de Securitate al ONU, care a cerut retragerea trupelor franceze, retragere realizată la 17 aprilie 1946, zi care a devenit şi ziua naţională a Siriei.

După 1945, la fel ca majoritatea ţărilor din regiune, politica internă a Siriei a fost marcată de instabilitate, oscilând între regimuri politice civile şi militare, iar preşedinţii şi coloneii succedându-se cu repeziciune la putere între 1946 şi 1963. Între 1958 şi 1961 Siria a făcut parte din Republica Arabă Unită împreună cu Egiptul condus de Gamal Abdel Nasser. În 1963 are loc o lovitură de stat (Revoluţia din Martie) care aduce la putere Partidul Ba’as, de orientare socialistă, care, formal, se află la putere şi astăzi. Dar și regimul unipartidist Ba’as a fost marcat de instabilitate şi de confruntări între diverse facţiuni, între 1966 şi 1970 acesta fiind condus de aripa sa de dreapta. În 1970, ministrul apărării Hafez Al-Assad ajunge la putere printr-o lovitură de stat, instaurând un regim prezidenţial care durează şi azi. După moartea sa în 2000, preşedintele Hafez Al-Assad a fost succedat de fiul său. Bashar Al-Assad.

În politica externă, din 1945 şi până azi Siria a cunoscut mai multe perioade de conflict, cele mai multe şi mai sângeroase cu vecinul său de la sud, Israelul. Acestea au început în 1948, când armata siriană a participat la primul război arabo-israelian, fiind înfrântă. Siria a fost ultima ţară arabă care a semnat armistiţiul cu Israelul, în iulie 1949.

În iunie 1967 se declanşează al doilea război arabo-israelian, cunoscut şi sub numele de războiul de 6 zile, prin atacul Israelului asupra Egiptului şi Siriei, iar mai târziu şi al Iordaniei. În primele două zile de conflict Siria pierde regiunea Golan (sau Înălţimile Golan), iar armata siriană este puternic slăbită. Din acest moment şi până la izbucnirea revoltei siriene în 2011, recuperarea Înălţimilor Golan va constitui principalul obiectiv al statului sirian.

Prima încercare de recuperare va surveni în octombrie 1973, când Egiptul şi Siria declanşează un atac surpriză împotriva Israelului, cunoscut şi sub numele de Războiul de Yom Kippur (sau al treilea război arabo-israelian). Prins pe nepregătite, Israelul se va confrunta cu cea mai mare ameninţare la adresa existenţei sale. În primele zile ale conflictului, armata siriană înregistrează succese majore în Golan, dar o mobilizare rapidă a Israelului şi un sprijin consistent din partea SUA vor înclina balanţa de partea israeliană.

Datorită vecinătăţii cu Israelul, Siria a fost implicată şi în problema refugiaţilor palestinieni. Începând cu 1948, are loc o migraţie constantă de refugiaţi palestinieni dinspre Israel spre ţările arabe învecinate, în special Iordania, şi din rândurile cărora se recrutează membrii diverselor organizaţii de eliberare palestiniene. Spre sfârşitul anilor ’60 aceste organizaţii devin din ce în ce mai puternice şi încep să ameninţe autoritatea regatului iordanian. Ca urmare, în toamna anului 1970, Iordania acţionează cu forţe militare pentru eliminarea acestui pericol la adresa ei, ceea ce determină intervenţia Siriei de partea palestiniană, evenimente cunoscute sub numele de Septembrie Negru. Fiind înfrânte în Iordania, miliţiile palestiniene se refugiază, cu ajutorul Siriei, în Liban, unde acest aflux de refugiaţi palestinieni generează o modificare a echilibrului etnic din această ţară şi, curând după aceea, un război civil îndelungat. În 1976, armata siriană intervine în Liban la cererea preşedintelui Suleiman Frangieh, intervenţie aprobată ulterior de Liga Arabă. Circa 40.000 de soldaţi sirieni vor rămâne în Liban până în 2005. Siria a utilizat această prezenţă pentru a sprijini diverse facţiuni libaneze împotriva altora şi de a folosi organizaţia şiită Hezbollah împotriva Israelului.

Datorită sprijinului necondiţionat al SUA pentru Israel în perioada Războilui Rece, dinamicile politicii internaţionale au îndreptat Siria spre o apropiere de URSS, apropiere ce a oscilat semnificativ însă, datorită prezenţei siriene în Liban şi hotărârii siriene de a se împotrivi Israelului. Această legătură a constat în furnizarea de material militar consistent pentru Siria de către URSS, în special în perioada războaielor arabo-israeliene. În plus faţă de acest suport, URSS a obţinut în 1971 o baza navală în portul sirian Tartus, bază care încă este activă pentru flota rusă din Marea Mediterană.

Actualul conflict din Siria, cunoscut sub numele de Revolta Siriană, parte a unei mişcări de revoltă extinse în mai multe ţări arabe (Primăvara Arabă), a început pe 15 martie 2011, dar îşi are rădăcinile în urmă cu mulți ani.

După preluarea puterii de către partidul Ba’as, noua administraţie a redus puternic libertăţile civile şi a concentrat puterea în mâna militarilor. Primele rezistenţe faţă de acest regim autoritar vin din partea Frăţiei Musulmane, mişcare politică şi socială de masă fondată în 1928 şi care a constituit principala opoziţie politică în Orientul Mijlociu. Interzicerea acestei mişcări în 1964 a determinat radicalizarea ei prin greve şi demonstraţii de masă în anii 1964 şi 1965, dar care au fost reprimate brutal de către armată, în special în oraşul Hama. Spre sfârşitul anilor ’70, Frăţia Musulmană întreprinde atacuri împotriva unor diverşi oficiali sirieni şi instituţii ale statului, iar în februarie 1982, din nou în Hama, conduce o revoltă împotriva regimului, luând controlul asupra oraşului. Reacţia regimului Assad a fost extrem de brutală. Aviaţia a bombardat oraşul, care a fost atacat şi de către armata siriană regulată, estimându-se între 10.000 şi 30.000 de morţi. Suprimarea acestei revolte a însemnat şi sfârşitul Frăţiei Musulmane ca forţă politică viabilă de opoziţie în Siria.

După moartea preşedintelui Hafez Al-Assad în anul 2000, puterea este preluată de fiul său Bashar Al-Assad. Acesta, de profesie medic, educat în Occident şi cu o soţie britanică, a generat numeroase speranţe pentru începutul unor reforme şi o democratizare a ţării. Aşa-numita Primăvară de la Damasc (iulie 2000 – august 2001) a fost caracterizată de apariţia a numeroase grupuri ce discutau reforme politice şi sociale. Mişcarea a fost încheiată brusc când regimul a arestat principalii conducători ai mişcării de reformă, ce militau deja pentru alegeri democratice şi nesupunere civică.

În afară de conflictele politice, Siria are de înfruntat şi tensiuni etnice şi religioase. Intervenţia SUA în Irak în 2003 a determinat minoritatea kurdă din Siria să ceară un număr de reforme politice şi administrative, similare cu cele obţinute de kurzi în Irak. În 2004 au izbucnit revolte în zona de nord-est a ţării, în oraşul Qamishli, unde în urma intervenit în forţă a poliţiei între 30-100 de oameni au fost uciși. Ciocniri sporadice între protestatari kurzi şi forţele de ordine au continuat şi în anii următori.

Primăvara Arabă a ajuns în Siria pe 15 martie 2011 (Ziua Mâniei), când doi studenţi au fost arestaţi şi torturaţi pentru crearea unor graffiti-uri antiguvernamentale într-un mic orăşel din sudul ţării. Populaţia a demonstrat pentru eliberarea lor, iar guvernul a răspuns cu o violenţă ce a determinat extinderea manifestaţiilor. Preşedintele Bashar Al-Assad a oscilat la început în reacţiile sale între represiune şi încercări de reformă. În aprilie 2011 a ridicat starea de urgenţă instaurată la preluarea puterii de către partidul Ba’as în 1963, dar câteva zile mai târziu a pornit represiunile, trimiţând tancuri în zonele nesigure iar forţele de securitate au deschis focul asupra manifestanţilor. Nici violenţa şi nici încercările de reformă şi dialog ale preşedintelui, caracterizate drept înşelăciuni de către opoziţie, nu au dus la oprirea protestelor, acestea extinzându-se în majoritatea oraşelor siriene: Daraa, Homs, Hama, Alep, Baniyas, Jassem, Damasc şi Latakia.

Pe parcursul primăverii 2011, protestele s-au extins şi au devenit mai violente, în special în sudul ţării, unde graniţa cu Iordania a fost închisă, iar mai multe oraşe (Daraa, Baniyas) au fost supuse unor asedii în toată regula de către mii de soldaţi sirieni însoţiţi de tancuri. Regimul utiliza oprirea facilităţilor (curent electric, apă, telefonie) şi lunetişti pentru a-i dispersa pe manifestanţi. Tot acum au fost raportate şi primele defecţiuni ale aparatului represiv, cu soldaţi executaţi pentru că au refuzat să tragă asupra manifestanţilor. Primăvara lui 2011 a fost şi martora renaşterii Frăţiei Musulmane în Siria, încercând să coordoneze protestele şi contribuind cu ajutoare umanitare pentru refugiaţi. De asemenea, primele condamnări şi sancţiuni internaţionale au început să curgă, inclusiv din partea vecinilor Siriei (Turcia, Iordania, Liban), ţara fiind exclusă şi din Liga Arabă, după ce a utilizat planul de pace propus de aceasta pentru a extinde violenţele.

În cursul verii 2011, pe măsură ce represiunea continua, mai multe mii de soldaţi sirieni au dezertat şi au început să atace forţe şi structuri guvernamentale, conflictul transformându-se spre sfârşitul anului într-un adevărat război civil. De asemenea, a apărut un guvern în exil, Consiliul Naţional Sirian, dar diviziunile interne l-au împiedicat să fie recunoscut ca atare de către guvernele occidentale şi arabe. Opoziţia siriană rămâne şi acum o colecţie eterogenă de grupuri politice, exilaţi politici, voluntari şi militanţi înarmaţi, prea puternic divizată ideologic, etnic şi sectant pentru a putea să încropească chiar şi o strategie rudimentară pentru înlăturarea regimului lui Bashar Al- Assad.

În februarie 2012 Adunarea Generală a ONU a votat covârşitor o rezoluţie pentru condamnarea represiunii în Siria, dar China şi mai ales Rusia, protectorul îndelungat al Siriei, au împiedicat sancţiuni mai drastice. Încurajat, regimul Assad a lansat în luna martie asalturi sângeroase pentru a-i scoate pe rebeli din oraşele Homs şi Idlib.

Eforturile pentru obţinerea unui acord de încetare a focului au continuat însă, în luna aprilie, cu planul Annan în 6 puncte, care prevedea un armistiţiu fără ca preşedintele să-şi cedeze din puterile sale. Siria a acceptat planul, dar la o săptămână după punerea lui în aplicare, Secretarul General ONU Ban-ki Moon a declarat că guvernul sirian nu a pus în aplicare nici una din prevederile planul. În lipsa unei alternative viabile, ONU a trimis 300 de observatori în Siria. În luna mai, după un nou masacru în centrul Siriei la Houla, unde majoritatea victimelor au fost femei şi copii, mai multe state occidentale au expulzat ambasadorii sirieni, apărând şi primele avertismente asupra unei intervenţii militare. În luna iunie, ONU şi-a suspendat misiunea de observare din Siria datorită escaladării violenţelor. Acţiunile de represiune ale regimului sirian au dus la zeci de mii de refugiaţi spre ţările învecinate. În luna iunie 2012 erau estimaţi circa 44.000 în Liban, 24.000 în Turcia, 4.000 în Kurdistanul irakian şi 120.000 în Iordania.

Pe de altă parte, conflictul din Siria a dat primele semne că s-ar putea extinde când, în luna iunie 2012, un avion de luptă turc a fost doborât de antiaeriana siriană. Deşi Siria a afirmat că acesta violase spaţiul aerian sirian, după reacţia dură a Turciei care a cerut o întrunire a Consiliului Nord-Atlantic al NATO ce a condamnat incidentul, preşedintele Bashar Al-Assad şi-a cerut oficial scuze pentru acțiune, motivând că s-a crezut că avionul era israelian.

Una din cauzele principale ale duratei conflictului şi a lipsei de opţiuni pentru soluţionarea acestuia constă în opoziţia Rusiei faţă de luarea de măsuri împotriva regimului Assad. Motivele principale sunt păstrarea unei zone de influenţă rusă în Orientul Mijlociu unde aceasta a fost înlocuită după sfârşitul Războiului Rece şi mai ales după intervenţia din Irak din 2003 de cea americană, şi vânzările de armament în regiune, reduse după sancţiunile impuse Iranului în 2010 şi înlăturarea regimului Gaddafi în Libia în 2011. Astfel, sprijinul Rusiei pentru Siria este masiv, de la susţinere diplomatică în Consiliul de Securitate al ONU până la furnizarea de echipamente militare, alimente şi medicamente. Numeroşi analişti afirmă că fără acest ajutor rusesc, regimul Assad ar putea cădea chiar şi în câteva luni.




Etichetele atasate acestui articol: , , , ,