România captivă

Autor: Christian-Radu Chereji | Categoria: Politică
17-11-2010

Note pe marginea călătoriilor geopolitice ale lui George Friedman, partea a 3-a: România

Fondator și șef al departamentului de informații al Stratfor, un think-tank american de prestigiu care oferă servicii de informații și analiză globale unei liste de clienți care include guverne naționale și companii internaționale, unele aflate în Fortune 500, George Friedman întreprinde o analiză geopolitică de anvergură sub forma unor note de călătorie rezultate din peregrinarea printr-un spațiu special ales: cel al vecinilor apropiați ai Rusiei situați la vest și sud-vest de aceasta – Turcia, Polonia, Ucraina, Moldova și România. Motivul călătoriilor este revirimentul Rusiei, care, în august 2008, a transmis lumii, dar mai ales acestei părți de lume, un semnal limpede cu privire la propriile intenții și la valoarea garanțiilor americane și europene. Semnal care, se pare, nu este prea bine înțeles în România.

Trecând pe scurt în revistă coordonatele istorice și geografice ale spațiului românesc, Friedman punctează cele câteva constante ale evoluțiilor politice ale statului modern român – incapacitatea structurării unui edificiu statal modern coerent și stabil și preferința pentru alianțe cu state puternice care să ofere protecție, chiar cu prețul unor sacrificii majore din partea națiunii. Cele două elemente se sprijină și se determină reciproc, lipsa capacităților de apărare determinând necesitatea intrării în sfera de protecție a unui stat mai puternic, care se face plătind un preț ce împiedică dezvoltarea capacităților proprii de apărare. Chiar neamintite de Friedman, exemplele care sprijină teza sa abundă, de la tratatul economic cu Austria din 1873, oneros pentru economia românească, la alinierea oarbă în siajul Franței interbelice în ciuda unor evoluții geopolitice care obligau la alte orientări și pentru care România a plătit un preț greu în 1940, până la intrarea în orbita Germaniei naziste și urmarea din nou orbească a acesteia în aventura sa pe frontul de est, pentru care prețul a fost din nou unul exorbitant.

Românii nu învață nimic din propria istorie, ar putea fi una din lecțiile studiului lui Friedman. În ciuda eșecurilor repetate de a-și asigura securitatea și proesperitatea prin band-wagoning, adică prin alianța asimetrică cu un stat mai puternic căruia i se cumpără protecția cu un preț de multe ori nejustificat de mare, România postcomunistă a ales din nou aceeași strategie. Intrarea în NATO și UE au devenit obiectivele magice ale succesivelor guverne de după 1989, transformate în fetișuri și susținute obsesiv, fără o analiză lucidă și rațională a consecințelor aderării unui stat cu caracteristicile economice și geopolitice ale României.

Racordarea României la planificarea și obiectivele NATO implică cheltuieli masive în direcții care nu asigură securitatea țării – episodul achiziționării avioanelor de luptă este semnificativ – și subordonează resursele militare ale statului român obiectivelor strategice generale ale alianței, fără a obține o garanție suficient de solidă cu privire la apărarea propriului teritoriu în cazul unui atac din răsărit, pe fondul unei Rusii în ascensiune, tot mai dispusă să-și afirme supremația în această parte a lumii, chiar utilizând mijloace militare. România, scrie Friedman, preferă din nou să se încreadă în garanțiile solemne ale altora cu privire la securitatea și integritatea sa teritorială, în ciuda unei experiențe istorice care îi demonstrează cu prisosință lipsa de consistență a acestor garanții.

Dacă securitatea este pusă sub semnul îndoielii, nici în privința prosperității România nu a tras cartea cea bună optând pentru o integrare cu orice preț în UE. Regulile UE, arată pe bună dreptate Friedman, sunt reguli destinate unor economii mature și puternice, nicidecum orientate spre satisfacerea nevoilor unor economii în dezvoltare. Ar fi reușit Germania în 1955 ascensiunea sa fulminantă, se întreabă el, dacă ar fi fost constransă de regulile actuale ale Uniunii? Probabil că nu. România, pentru a reuși, are nevoie de o puzderie de mici antreprenori, cu o legislație suplă care să le ofere libertate de acțiune. În schimb, prin intrarea în UE și alinierea obligatorie la standardele europene, pe lângă piedicile puse de un stat ineficient se adaugă și constrângerile reglementărilor Uniunii. Ca urmare, evaziunea nu este corupție, ci doar supraviețiure. Pentru micii întreprinzători români, între care mă număr și eu, astfel de aserțiuni reprezintă exprimarea elegantă a unei stări de fapt cu care ne confruntăm zilnic.

Care ar fi opțiunile, în acest caz? Friedman nu are aroganța de a da lecții, acceptând că probabil românii au sensibilități particulare provenite dintr-o istorie lungă de umilințe, privațiuni și eșecuri și care lui îi sunt ininteligibile. Scoate în evidență, ca o posibilă strategie alternativă, concentrarea României pe o politică de cooperare mai adâncă cu vecinii săi, mai ales cu Turcia, un motor economic în zonă și o țară cu multiple compatibilități cu România – o țară semnificativă din punct de vedere militar, membră NATO, care, fără a fi ostilă Rusiei, nu este nici obsedată de a-i intra în grații (cum sunt unii membrii ai UE, iluzorii garanți ai securității României). Sugestia sa nu este deloc lipsită de sens, atât din punct de vedere economic (Turcia poate fi foarte bine o imensă piață de desfacere pentru produsele românești, ceea ce, spre exemplu, Germania nu este) cât, mai ales, din punctul de vedere al securității naționale.

Exemplul recent al pactului defensiv anglo-francez, prin care doi membri de bază ai NATO înțeleg să dezvolte politici și strategii (mai ales în domeniul achizițiilor militare) complementare, astfel încât să obțină o forță expediționară și, implicit, o capacitate ofensivă și defensivă sporită, cu cheltuieli mai mici, este relevant. Decizia celor două puteri de mărime mijlocie se bazează și pe faptul că nu întotdeauna interesele marelui aliat american coincid cu ale lor, de unde necesitatea menținerii și chiar extinderii capacității de acțiune militară independentă de suportul american. Această lecție ar trebui să fie foarte bine înțeleasă de către guvernanții de la București, cu atât mai mult cu cât România nu se află pe malul Atlanticului (unde interesele americane sunt vitale), ci pe cel al Mării Negre (unde interesele americane sunt doar indirecte și în legătură cu alte arii geopolitice majore). Sunt însă sceptic cu privire la capacitatea guvernanților de la București de a înțelege și acționa în baza învățămintelor acestui exemplu.

Ceea ce Friedman surprinde cu acuitate este motivul acestui comportament irațional la scară națională – faptul că românilor le este mai teamă de ei înșiși decât de străini. De aici frica de a încerca o soluție proprie, indiferent de domeniul de aplicație – am copiat o constituție străină, implementăm instituții și mecanisme care nu potrivesc, ne bazăm pe garanțiile de securitate ale altora etc. – și incapacitatea de a fi, conform versurilor poemului Invictus, cu care debutează studiul lui Friedman, stăpâni ai destinului lor. De aici dorința irațională de a crede în altruismul altora, care și-ar periclita bunăstarea și interesele pentru a veni în sprijinul României, economic, diplomatic și militar. Este mai ușor să ne bazăm pe alții să vină să ne apere la greu și să păstrăm o ranchiună istorică dacă nu o fac (vezi critica la adresa americanilor care au vândut România sovieticilor în 1945), decât să încercăm să identificăm și să aplicăm soluții pliate pe nevoile noastre reale, cu curaj și chiar cu egoism, dacă este necesar. Și, personal, nu cred că încă o lecție dură din partea istoriei care urmează va schimba cu ceva această stare de lucruri.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , ,

Comentarii (5)

  1. camil spune:

    „analiza” lui Friedman constă într-o simplă înșiruire de opinii personale și selecții istorice, în bunul stil al științelor sociale. care ar fi fost, în opinia autorului rândurilor de mai sus, alternativele României la integrarea în UE și NATO? apropierea de CSI? O Elveție sau Norvegie în Balcani?…

    • atreus spune:

      da, o elvetie in balcani, exact!
      Ce ti se pare asa de imposibil?
      Am iesit din comunism cu datorie externa 0 si obligatii financiare din partea altor state. Investitiile in infrastructura si in productie ne-ar fi putut propulsa asa cum china a fost propulsata. Ce era china acum 50 de ani? dar acum 20 de ani? ce este acum? Sigur nu a ajuns concurenta la prima economie a lumii facand pe ea in fata puterilor straine! Ideea nu e cu cine te aliezi ci pe cine aliezi la cauza ta!

  2. irina spune:

    Atat textul Stratfor cat si analiza lui C.C. sunt interesante. Strategii, geopolitica, orizont de timp lung, accente noi si suprinzatoare (turcii buni, nemtii rai). Problema ar fi amestecul de argumente, metafore si poezie in analiza lui Friedman. Lipsa implicarii NATO in Georgia este unul dintre punctele cheie pentru ca de aici e trasa concluzia ca NATO nu ofera suficienta securitate. Georgia insa nu este membru NATO iar Romania este.

  3. Dorel spune:

    Dincolo de agenda ascunsa sau nu a lui Friedman, sau de valoarea afirmatiilor sale, ceea ce cred eu ca este pertinent si trebuie sa ne dea de gandit, este asumarea propriului destin. In fond, el ne spune ca noi trebuie sa ne luam in maini propriul destin si sa nu mai asteptam mare lucru de la altii. Vrem sa avem prosperitate? Trebuie sa ne gasim propriul drum catre ea, tinand cont de pozitia noastra geografica si de vecinii nostri. Vrem securitate? Trebuie sa ne gandim bine cu cine ne aliem si ce sacrficii suntem dispusi sa facem. E ok ca am intrat in NATO si UE, dar asta nu rezolva toate problemele noastre si asta nu inseamna ca putem sta cu burta la soare fara sa ne asumam nici o responsabilitate. Daca vrem un loc sub soare trebuie sa ne fixam obiective si sa muncim pentru a le atinge. In acest sens, UE si NATO pot fi cel mult mijloace.

  4. Liviu spune:

    Christian, citind parerile (incitante!) lui Friedman si comentariul tau (surprinzator, pentru ca nu te ‘stiam’, de bun, as zice anglo-saxon, prin concizia si lipsa de echivoc a exprimarilor), ajung la o concluzie neasteptata si inconfortabila(pentru mine, cel putin): politicianul, hai sa zicem roman, cela mai adecvat la paradigma de securitate a Romaniei, conform lui Friedman, este Vladimir Voronin! No kidding, incercati sa il percepeti pe Voronin si acvtiunile sale, sine ira et studio, si cred ca veti ajunge la aceeasi concluzie: politica lui de pilotare a Moldovei fosta sovietica, a fost/este ghidata fara nici un ‘balast’ istoric, este doar o adevarata ‘real politik’ ce tine seama, fara sa-si fi propus asta, desigur, de aceleasi coordonate trasate si de Friedman.

» » tipareste acest articol

România captivă

Autor: Christian-Radu Chereji | Categoria: Politică

Note pe marginea călătoriilor geopolitice ale lui George Friedman, partea a 3-a: România

Fondator și șef al departamentului de informații al Stratfor, un think-tank american de prestigiu care oferă servicii de informații și analiză globale unei liste de clienți care include guverne naționale și companii internaționale, unele aflate în Fortune 500, George Friedman întreprinde o analiză geopolitică de anvergură sub forma unor note de călătorie rezultate din peregrinarea printr-un spațiu special ales: cel al vecinilor apropiați ai Rusiei situați la vest și sud-vest de aceasta – Turcia, Polonia, Ucraina, Moldova și România. Motivul călătoriilor este revirimentul Rusiei, care, în august 2008, a transmis lumii, dar mai ales acestei părți de lume, un semnal limpede cu privire la propriile intenții și la valoarea garanțiilor americane și europene. Semnal care, se pare, nu este prea bine înțeles în România.

Trecând pe scurt în revistă coordonatele istorice și geografice ale spațiului românesc, Friedman punctează cele câteva constante ale evoluțiilor politice ale statului modern român – incapacitatea structurării unui edificiu statal modern coerent și stabil și preferința pentru alianțe cu state puternice care să ofere protecție, chiar cu prețul unor sacrificii majore din partea națiunii. Cele două elemente se sprijină și se determină reciproc, lipsa capacităților de apărare determinând necesitatea intrării în sfera de protecție a unui stat mai puternic, care se face plătind un preț ce împiedică dezvoltarea capacităților proprii de apărare. Chiar neamintite de Friedman, exemplele care sprijină teza sa abundă, de la tratatul economic cu Austria din 1873, oneros pentru economia românească, la alinierea oarbă în siajul Franței interbelice în ciuda unor evoluții geopolitice care obligau la alte orientări și pentru care România a plătit un preț greu în 1940, până la intrarea în orbita Germaniei naziste și urmarea din nou orbească a acesteia în aventura sa pe frontul de est, pentru care prețul a fost din nou unul exorbitant.

Românii nu învață nimic din propria istorie, ar putea fi una din lecțiile studiului lui Friedman. În ciuda eșecurilor repetate de a-și asigura securitatea și proesperitatea prin band-wagoning, adică prin alianța asimetrică cu un stat mai puternic căruia i se cumpără protecția cu un preț de multe ori nejustificat de mare, România postcomunistă a ales din nou aceeași strategie. Intrarea în NATO și UE au devenit obiectivele magice ale succesivelor guverne de după 1989, transformate în fetișuri și susținute obsesiv, fără o analiză lucidă și rațională a consecințelor aderării unui stat cu caracteristicile economice și geopolitice ale României.

Racordarea României la planificarea și obiectivele NATO implică cheltuieli masive în direcții care nu asigură securitatea țării – episodul achiziționării avioanelor de luptă este semnificativ – și subordonează resursele militare ale statului român obiectivelor strategice generale ale alianței, fără a obține o garanție suficient de solidă cu privire la apărarea propriului teritoriu în cazul unui atac din răsărit, pe fondul unei Rusii în ascensiune, tot mai dispusă să-și afirme supremația în această parte a lumii, chiar utilizând mijloace militare. România, scrie Friedman, preferă din nou să se încreadă în garanțiile solemne ale altora cu privire la securitatea și integritatea sa teritorială, în ciuda unei experiențe istorice care îi demonstrează cu prisosință lipsa de consistență a acestor garanții.

Dacă securitatea este pusă sub semnul îndoielii, nici în privința prosperității România nu a tras cartea cea bună optând pentru o integrare cu orice preț în UE. Regulile UE, arată pe bună dreptate Friedman, sunt reguli destinate unor economii mature și puternice, nicidecum orientate spre satisfacerea nevoilor unor economii în dezvoltare. Ar fi reușit Germania în 1955 ascensiunea sa fulminantă, se întreabă el, dacă ar fi fost constransă de regulile actuale ale Uniunii? Probabil că nu. România, pentru a reuși, are nevoie de o puzderie de mici antreprenori, cu o legislație suplă care să le ofere libertate de acțiune. În schimb, prin intrarea în UE și alinierea obligatorie la standardele europene, pe lângă piedicile puse de un stat ineficient se adaugă și constrângerile reglementărilor Uniunii. Ca urmare, evaziunea nu este corupție, ci doar supraviețiure. Pentru micii întreprinzători români, între care mă număr și eu, astfel de aserțiuni reprezintă exprimarea elegantă a unei stări de fapt cu care ne confruntăm zilnic.

Care ar fi opțiunile, în acest caz? Friedman nu are aroganța de a da lecții, acceptând că probabil românii au sensibilități particulare provenite dintr-o istorie lungă de umilințe, privațiuni și eșecuri și care lui îi sunt ininteligibile. Scoate în evidență, ca o posibilă strategie alternativă, concentrarea României pe o politică de cooperare mai adâncă cu vecinii săi, mai ales cu Turcia, un motor economic în zonă și o țară cu multiple compatibilități cu România – o țară semnificativă din punct de vedere militar, membră NATO, care, fără a fi ostilă Rusiei, nu este nici obsedată de a-i intra în grații (cum sunt unii membrii ai UE, iluzorii garanți ai securității României). Sugestia sa nu este deloc lipsită de sens, atât din punct de vedere economic (Turcia poate fi foarte bine o imensă piață de desfacere pentru produsele românești, ceea ce, spre exemplu, Germania nu este) cât, mai ales, din punctul de vedere al securității naționale.

Exemplul recent al pactului defensiv anglo-francez, prin care doi membri de bază ai NATO înțeleg să dezvolte politici și strategii (mai ales în domeniul achizițiilor militare) complementare, astfel încât să obțină o forță expediționară și, implicit, o capacitate ofensivă și defensivă sporită, cu cheltuieli mai mici, este relevant. Decizia celor două puteri de mărime mijlocie se bazează și pe faptul că nu întotdeauna interesele marelui aliat american coincid cu ale lor, de unde necesitatea menținerii și chiar extinderii capacității de acțiune militară independentă de suportul american. Această lecție ar trebui să fie foarte bine înțeleasă de către guvernanții de la București, cu atât mai mult cu cât România nu se află pe malul Atlanticului (unde interesele americane sunt vitale), ci pe cel al Mării Negre (unde interesele americane sunt doar indirecte și în legătură cu alte arii geopolitice majore). Sunt însă sceptic cu privire la capacitatea guvernanților de la București de a înțelege și acționa în baza învățămintelor acestui exemplu.

Ceea ce Friedman surprinde cu acuitate este motivul acestui comportament irațional la scară națională – faptul că românilor le este mai teamă de ei înșiși decât de străini. De aici frica de a încerca o soluție proprie, indiferent de domeniul de aplicație – am copiat o constituție străină, implementăm instituții și mecanisme care nu potrivesc, ne bazăm pe garanțiile de securitate ale altora etc. – și incapacitatea de a fi, conform versurilor poemului Invictus, cu care debutează studiul lui Friedman, stăpâni ai destinului lor. De aici dorința irațională de a crede în altruismul altora, care și-ar periclita bunăstarea și interesele pentru a veni în sprijinul României, economic, diplomatic și militar. Este mai ușor să ne bazăm pe alții să vină să ne apere la greu și să păstrăm o ranchiună istorică dacă nu o fac (vezi critica la adresa americanilor care au vândut România sovieticilor în 1945), decât să încercăm să identificăm și să aplicăm soluții pliate pe nevoile noastre reale, cu curaj și chiar cu egoism, dacă este necesar. Și, personal, nu cred că încă o lecție dură din partea istoriei care urmează va schimba cu ceva această stare de lucruri.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , ,