Limitele pragmatismului miop

Autor: Levente Salat | Categoria: Politică
02-12-2010

De mai bine de 15 ani, relațiile româno-maghiare la nivel interstatal sunt marcate de un remarcabil pragmatism, care a permis evoluții fără precedent în istoria relațiilor bilaterale. Semnarea, pe 16 septembrie 1996, a Tratatului de Bază a fost marcată de oficialii ambelor state ca un moment de reconciliere istorică, Ungaria devenind în scurt timp principalul partener comercial regional al României. Seria ședintelor comune de guvern inaugurată în anul 2005 a transmis un puternic mesaj privind reconcilierea la cel mai înalt nivel, iar participarea UDMR-ului la majoritatea guvernelor de coaliție de după 1996, care a avut, de asemenea, o contribuție importantă la ameliorarea relațiilor româno-maghiare, a fost facilitată evident de bunele relații la nivel interstatal.

Deși mai nou, resursele acestui pragmatism par să se epuizeze treptat, ele au permis încă depășirea cu multă eleganță a unui moment dificil, cel legat de refuzul conducerii Teatrului Național de la Budapesta să găzduiască evenimentele plănuite de Institutul Cultural Român cu ocazia Zilei Naționale a României.

Evoluția spectaculoasă a relațiilor româno-maghiare este cu atât mai remarcabilă cu cât la începutul anilor 1990 mai mulți analiști influenți, printre care John Mearsheimer, Alpo M. Rusi, Trevor Dupuy și alții, au tras semnale de alarmă privind iminența războiului dintre Ungaria și România. Argumentele pe care această prognoză sumbră s-a bazat (dincolo, evident, de fondul problemei reprezentat de situația minorității maghiare din România) făceau trimitere la teza neorealistă privind sursele de instabilitate într-o lume multipolară, respectiv la dilema de securitate ce a rezultat în urma dizolvării Pactului de la Varșovia și refuzul NATO de a extinde garanțiile de securitate în regiune. Ascensiunea forțelor naționaliste după căderea regimurilor comuniste, conflictul violent din martie 1990 de la Tg. Mureș și unele declarații ale oficialilor de rang înalt ai statului ungar au fost, de asemenea, amintite în context.

Deși războiul pe care Mearsheimer și alții l-au considerat inevitabil s-a produs până la urmă în Balcanii de Vest, nu foarte departe de granița dintre Ungaria și România, previziunile privind iminența războiului româno-ungar au fost, evident, greșite.

Depășirea unei perioade marcată în opinia analiștilor occidentali de un potențial de conflict atât de ridicat, și inițierea cursului spectaculos al colaborării este fără îndoială o performanță remarcabilă a elitelor politice din cele două state vecine. Două tentative care încearcă să ofere explicații privind cauzele eșecului previziunii lui Mearsheimer aruncă însă lumină asupra unor dimensiuni mai puțin favorabile ale ”reconcilierii” româno-maghiare. În contextul unei analize dedicate rolului jucat de organizațiile internaționale, Ronald H. Linden scoate în evidență faptul că redefinirea intereselor naționale de ambele părți, în așa fel încât acestea să devină mai compatibile cu sistemul de valori al structurilor euroatlantice, a fost – atât în România, cât și în Ungaria – performanța unor elite ”dezrădăcinate”, care nu au reușit să întrunească suportul popular necesar pentru o inițiativă de o asemenea miză. Andrew K. Milton și Patrick H. O’Neil merg și mai departe, arătând că evoluția relațiilor româno-maghiare în anii de după 1989 se datorează înainte de toate unor elite birocratice moștenite din regimul comunist, care s-au comportat ca actori raționali interesați în maximizarea securității și păstrarea status quo-ului, contribuind astfel la crearea unei ”zone a păcii conservatoare”. Într-adevăr, în timp ce în România și Ungaria conflictul dintre diverși politicieni care s-au succedat la putere a atins cote alarmante, reprezentanți ai celor două armate și experți ai externelor au lucrat necontenit, încă din primele luni ale anului 1991, la aspectele critice ale cooperării.  Nu este lipsit de importanță nici faptul că tratatul de bază, elaborat într-o pimă versiune în 1992, a fost semnat după un lung impas, în urma declarației din data de 29 iulie 1996 a lui Nicholas Burns, purtător de cuvânt al Departamentului de Stat, care a pus capăt unei dispute de patru ani dintre reprezentanții celor două state privind oportunitatea includerii în tratat a unei prevederi referitoare la drepturile colective ale minorităților.

Faptul că reconcilierea româno-maghiară de nivel înalt nu are baze sociale suficient de solide în România, este scos în evidență de numeroase cercetări efectuate în ultimii 10 ani (exemple aici sau aici), care reflectă structuri identitare și opțiuni etnopolitice ale românilor și maghiarilor ce  nu par ușor reconciliabile. Un aspect interesant al problemei a fost surprins de o cercetare efectuată de Rogers Brubaker, care a constatat că pacea interetnică dintre români și maghiari se datorează în bună măsură unor strategii utilizate pe scară largă de membrii celor două comunități, bazate pe logica evitării aspectelor critice ale conviețuirii, respectiv pe minimizarea importanței acestora în situațiile de comunicare cotidiană.

După cum se poate constata pe baza evoluției agendelor ședințelor comune de guvern, prețul relațiilor excelente de nivel înalt pare să fi fost un consens similar al părților privind opțiunea de no policy: asumarea neimplicării în aspectele mai controversate ale relațiilor bilaterale, în special cele referitoare la situația minorității maghiare din România. Speranța că în atmosfera generală a reconcilierii de nivel înalt problemele se vor rezolva de la sine a fost deci o componentă importantă a pragmatismului miop ce a caracterizat evoluția relațiilor bilaterale din ultima vreme. Rămâne de văzut ce turnură vor lua aceste relații după ce acest gen de pragmatism va ceda locul unei abordări alternative, ori datorită unor evoluții de pe scena politicii interne din România, ori din cauza schimbării de atitudine a partenerului ungar.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Comentarii (1)

  1. Gheorghe-Ovidiu Stoica spune:

    Schimbarea de atitudine de care vorbeşte autorul s-a produs deja odată cu venirea la putere în Ungaria a dreptei şi a extremei-drepte : Fidesz/Jobbik. Nu e vorba acum de o simplă rotaţie la conducere, de un banal transfer democratic de putere, ci de un fel de „volkish-revolution” centrată pe etno-naţionalism.

    Nu e exclus ca precis acest lucru să fie motivul scrierii articolului de către autor.E un semnal de alarmă din partea cuiva care înţălege mai profund cum stau lucrurile.

    Din păcate cei 20 de ani de la revoluţie nu au dus la alterări majore ale ‘structurilor identitare’ (în bună parte ortogonale) ale celor doua etnii. Tehnica de ‘evitare’ de care vorbeşte autorul rezolvă aparent conflictul dar în acelaşi face sigură perpetuarea nealterată a motivelor/structurilor ce îl susţin.

» » tipareste acest articol

Limitele pragmatismului miop

Autor: Levente Salat | Categoria: Politică

De mai bine de 15 ani, relațiile româno-maghiare la nivel interstatal sunt marcate de un remarcabil pragmatism, care a permis evoluții fără precedent în istoria relațiilor bilaterale. Semnarea, pe 16 septembrie 1996, a Tratatului de Bază a fost marcată de oficialii ambelor state ca un moment de reconciliere istorică, Ungaria devenind în scurt timp principalul partener comercial regional al României. Seria ședintelor comune de guvern inaugurată în anul 2005 a transmis un puternic mesaj privind reconcilierea la cel mai înalt nivel, iar participarea UDMR-ului la majoritatea guvernelor de coaliție de după 1996, care a avut, de asemenea, o contribuție importantă la ameliorarea relațiilor româno-maghiare, a fost facilitată evident de bunele relații la nivel interstatal.

Deși mai nou, resursele acestui pragmatism par să se epuizeze treptat, ele au permis încă depășirea cu multă eleganță a unui moment dificil, cel legat de refuzul conducerii Teatrului Național de la Budapesta să găzduiască evenimentele plănuite de Institutul Cultural Român cu ocazia Zilei Naționale a României.

Evoluția spectaculoasă a relațiilor româno-maghiare este cu atât mai remarcabilă cu cât la începutul anilor 1990 mai mulți analiști influenți, printre care John Mearsheimer, Alpo M. Rusi, Trevor Dupuy și alții, au tras semnale de alarmă privind iminența războiului dintre Ungaria și România. Argumentele pe care această prognoză sumbră s-a bazat (dincolo, evident, de fondul problemei reprezentat de situația minorității maghiare din România) făceau trimitere la teza neorealistă privind sursele de instabilitate într-o lume multipolară, respectiv la dilema de securitate ce a rezultat în urma dizolvării Pactului de la Varșovia și refuzul NATO de a extinde garanțiile de securitate în regiune. Ascensiunea forțelor naționaliste după căderea regimurilor comuniste, conflictul violent din martie 1990 de la Tg. Mureș și unele declarații ale oficialilor de rang înalt ai statului ungar au fost, de asemenea, amintite în context.

Deși războiul pe care Mearsheimer și alții l-au considerat inevitabil s-a produs până la urmă în Balcanii de Vest, nu foarte departe de granița dintre Ungaria și România, previziunile privind iminența războiului româno-ungar au fost, evident, greșite.

Depășirea unei perioade marcată în opinia analiștilor occidentali de un potențial de conflict atât de ridicat, și inițierea cursului spectaculos al colaborării este fără îndoială o performanță remarcabilă a elitelor politice din cele două state vecine. Două tentative care încearcă să ofere explicații privind cauzele eșecului previziunii lui Mearsheimer aruncă însă lumină asupra unor dimensiuni mai puțin favorabile ale ”reconcilierii” româno-maghiare. În contextul unei analize dedicate rolului jucat de organizațiile internaționale, Ronald H. Linden scoate în evidență faptul că redefinirea intereselor naționale de ambele părți, în așa fel încât acestea să devină mai compatibile cu sistemul de valori al structurilor euroatlantice, a fost – atât în România, cât și în Ungaria – performanța unor elite ”dezrădăcinate”, care nu au reușit să întrunească suportul popular necesar pentru o inițiativă de o asemenea miză. Andrew K. Milton și Patrick H. O’Neil merg și mai departe, arătând că evoluția relațiilor româno-maghiare în anii de după 1989 se datorează înainte de toate unor elite birocratice moștenite din regimul comunist, care s-au comportat ca actori raționali interesați în maximizarea securității și păstrarea status quo-ului, contribuind astfel la crearea unei ”zone a păcii conservatoare”. Într-adevăr, în timp ce în România și Ungaria conflictul dintre diverși politicieni care s-au succedat la putere a atins cote alarmante, reprezentanți ai celor două armate și experți ai externelor au lucrat necontenit, încă din primele luni ale anului 1991, la aspectele critice ale cooperării.  Nu este lipsit de importanță nici faptul că tratatul de bază, elaborat într-o pimă versiune în 1992, a fost semnat după un lung impas, în urma declarației din data de 29 iulie 1996 a lui Nicholas Burns, purtător de cuvânt al Departamentului de Stat, care a pus capăt unei dispute de patru ani dintre reprezentanții celor două state privind oportunitatea includerii în tratat a unei prevederi referitoare la drepturile colective ale minorităților.

Faptul că reconcilierea româno-maghiară de nivel înalt nu are baze sociale suficient de solide în România, este scos în evidență de numeroase cercetări efectuate în ultimii 10 ani (exemple aici sau aici), care reflectă structuri identitare și opțiuni etnopolitice ale românilor și maghiarilor ce  nu par ușor reconciliabile. Un aspect interesant al problemei a fost surprins de o cercetare efectuată de Rogers Brubaker, care a constatat că pacea interetnică dintre români și maghiari se datorează în bună măsură unor strategii utilizate pe scară largă de membrii celor două comunități, bazate pe logica evitării aspectelor critice ale conviețuirii, respectiv pe minimizarea importanței acestora în situațiile de comunicare cotidiană.

După cum se poate constata pe baza evoluției agendelor ședințelor comune de guvern, prețul relațiilor excelente de nivel înalt pare să fi fost un consens similar al părților privind opțiunea de no policy: asumarea neimplicării în aspectele mai controversate ale relațiilor bilaterale, în special cele referitoare la situația minorității maghiare din România. Speranța că în atmosfera generală a reconcilierii de nivel înalt problemele se vor rezolva de la sine a fost deci o componentă importantă a pragmatismului miop ce a caracterizat evoluția relațiilor bilaterale din ultima vreme. Rămâne de văzut ce turnură vor lua aceste relații după ce acest gen de pragmatism va ceda locul unei abordări alternative, ori datorită unor evoluții de pe scena politicii interne din România, ori din cauza schimbării de atitudine a partenerului ungar.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,