Politică pe timp de criză

„Prim Ministru independent ori politic?” sau care e legătura dintre austeritate şi popularitatea politică

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Politică
04-03-2011

Criza financiară a fost cu siguranţă subiectul principal în ultimii doi an în mai toate discuţiile, fie ele pe teme economice, sociale sau politice. Chiar dacă efectele negative au fost resimţite la nivel mondial, impactul acestora a fost diferit – de la state care nu au fost aproape deloc afectate de criză (ba chiar au înregistrat creştere economică importantă, ca Suedia) până la state cărora le-a trecut glonţul pe la ureche (vezi Grecia, Irlanda).  Ce se întâmplă la nivel politic? Cum evoluează popularitatea liderilor guvernelor şi a partidelor acestora în urma adoptării unor măsuri de austeritate? Simţul comun  ne spune că un guvern care ia măsuri nepopulare va avea de plătit costuri electorale substanţiale, de aici şi teama constantă a politicienilor de a sprijini astfel de iniţiative.

Pornind de la aceste considerente, o temă recentă de discuţie în mediul politic intern este oportunitatea schimbării actualului prim ministru pentru a restabili „încrederea în actul de guvernare”. Argumentaţia sună în felul următor:  guvernul din timpul crizei este un guvern de sacrificiu, care ia o serie de măsuri nepopulare pentru a contracara efectele negative, asumându-şi costurile politice. Odată trecut hopul (o serie de organisme internaţionale prevăd o creştere economică între 1,3-1,6% pentru 2011- vezi aici, aici sau aici) devine oportună schimbarea şefului guvernului, care şi-a pierdut popularitatea,  cu o figură nouă, astfel încât partidul care îl susţine să nu sufere prea mult la următoarele alegeri. Argumentul e completat de varianta  premierului independent, tehnocrat, care ar aduce şi mai multă credibilitate în actul de guvernare.  Un astfel de argument nu este valabil din 2 motive majore: 1)  cauzalitate între măsurile de austeritate şi scăderea popularităţii politice e greu de demonstrat 2) ideea premierului independent-neangajat politic pentru a readuce încrederea în guvern şi mai apoi în partidul/partidele de la guvernare nu e sustenabilă .

Austeritatea şi popularitatea politică

E dificil de demonstrat o relaţia de cauzalitate între măsurile de austeritate şi scăderea popularităţii (varianta mai dură – pierderea alegerilor) partidului/partidelor aflate la guvernare, chiar dacă simţul comun susţine acest lucru. Un studiu recent arată  că un guvern care a implementat măsuri de austeritate şi consolidare fiscală are aproximativ aceleaşi şanse să piardă următoarele alegeri ca şi un guvern care nu a promovat astfel de măsuri.

Mai mult decât atât, dacă aruncăm o privire asupra evoluţiilor din statele membre UE observăm că e greu de găsit o legătură între măsurile guvernului sau mersului economiei şi încrederea sau popularitatea de care se bucură liderii politici. Am ales Franţa şi Germania ca exemple de state care au fost afectate mai puţin de criză şi Italia, Spania şi Portugalia ca state afectate mai puternic. Cu excepţia Italiei (unde doar Silvio Berlusconi a scăzut datorită scandalurilor din viaţa personală) restul liderilor politici şi-au erodat popularitatea indiferent de rezultatele guvernului şi măsurile luate.

O privire asupra liderilor europeni

Franţa – preşedinte Nicolas Sarkozy/ PM Francois Fillon/ Partid UMP/ Guvern majoritar

Deşi a obţinut majoritate absolută în Adunarea Naţională la ultimele alegeri (2007), partidul preşedintelui Sarkozy a suferit o înfrângere importantă în alegerile regionale, câştigând o singură regiune (Alsacia) din 22, în final obţinând doar 35% din voturi comparativ cu 49,5% ale opoziţiei (Partidul Socialist). Faţă de alegerile din 2007 când UMP a obţinut 46,4%, pierderea este de aproximativ 12 procente.

Ultimul sondaj din ianuarie 2011 arată cel mai mic nivel de încredere în preşedinte de la preluarea mandatului – 30% pe fondul tensiunilor din Tunisia şi Egipt şi legăturilor unor membrii ai cabinetului cu foştii lideri autoritari ai celor două ţări. Primul ministru a pierdut şi el 6 puncte procentuale în ultimele 3 luni ajungând la un nivel de încredere de 41%. Mai mult, 54% dintre respondenţi au spus că nu sunt de acord cu politica sa. Totuşi economic Franţa nu stă rău, înregistrând o creştere a PIB de 1,6% în 2010 deşi are o datorie publică ridicată. De asemenea Franţa nu se numără printre statele care au fost nevoite să implementeze măsuri foarte dure de austeritate

Germania – PM- Angela Merkel/guvern de coaliţie

În Germania, Angela Merkel se află la al doilea mandat ca şefă a Uniunii Creştin Democrate (CDU) şi împreună cu Uniunea Social Creştină din Bavaria (CSU) şi Partidul Liber-Democrat (FDP) a format un guvern de coaliţie care a obţinut la alegerile din 2009 un scor de 55,2% având majoritate în ambele camere.  Cu toate că Germania a fost printre statele mai puţin afectate de criză, având o creştere de aproximativ 3,6% în 2010, popularitatea lui Merkel a scăzut continuu. A pierdut mai întâi majoritatea în camera superioară după alegerile din land-ul Renania de Nord-Westfalia din mai 2010, unde coaliţia de guvernare a luat (doar) 42,3% – o pierdere de peste 10 procente într-un an. Anul 2011 se anunţă unul extrem de dificil ţinând cont că vor avea loc alegeri pentru 9 land-uri, primele fiind câştigate de către opoziţie în Hamburg, coaliţia de guvernare pierzând mai bine de 20% în faţa social democraţilor, şi înregistrând astfel cele mai slabe rezultate în acest land de după Al Doilea Război Mondial. Nivelul de încredere în cancelar a coborât şi el la minimul ultimilor 6 ani – 40%. Ca şi Franţa, Germania  se află în categoria statelor afectate mai puţin de criză, cu măsuri restrânse de austeritate şi care au înregistrat creştere economică în 2010.  Ultimele estimări ale CE prevăd o creştere a PIB de aproximativ 2,4% în 2011.

Spania –PM José Luis Rodríguez Zapatero/ guvern minoritar

José Luis Rodríguez Zapatero este liderul Partidului Socialist al Muncitorilor începând cu 2001, partid care s-a aflat la guvernare din 2004 până în prezent, Zapatero fiind la al doilea mandat (început în 2008).

În alegerile din 2008, partidul lui Zapatero s-a clasat primul cu 43,9% din voturi, obţinând 169 de locuri în Parlament (faţă de 39,9% Partidul Popular). De asemenea la începutul mandatului Zapatero avea un nivel de încredere de 55% conform unui sondaj al Centrului de Cercetări Sociale în timp ce liderul opoziţiei (Partidul Popular) Mariano Rajoy obţinea doar 42%. În perioada respectivă şomajul (una dintre marile probleme din ultimii doi ani) în Spania era de 9,63%. Un sondaj realizat de acelaşi institut în ianuarie 2011 arată că, dacă ar fi alegeri acum, opoziţia (Partidul Popular) ar obţine 44.1% în timp ce socialiştii lui Zapatero doar 34% – o scădere de aproape 10%. În schimb la nivel de personalităţi, posibilul sucesor a lui Zapatero, vice-premierul Alfredo Perez Rubalcaba se bucură de o susţinere a 52% din electorat, în timp ce atât Zapatero cât şi liderul opoziţiei obţin scoruri de 33% respectiv 32%. Peste 80% dintre respondenţi consideră şomajul sau economia ca problema principală a ţării (nivelul de şomaj din Spania depăşeşte 20%, fiind cel mai ridicat din UE). Spania se numără printre statele cu măsuri dure de austeritate şi probleme economice majore. Cu toate acestea popularitatea primului ministru, deși a scăzut, este la acelaşi nivel cu a liderului opoziţiei, în timp ce  posibilul succesor din propriul partid se plasează primul în sondaje.

Portugalia – PM José Sócrates Carvalho Pinto de Sousa/ guvern minoritar

Jose Socrates se află la al doilea mandat ca premier al Portugaliei, după ce a fost reales în 2009. El este şi liderul Partidului Socialist din 2004. Spre deosebire de 2005, când partidul său a obţinut 45% din sufragii şi a format un guvern majoritar, în 2009, Socrates nu a obţinut decât 36,6% astfel încât în prezent conduce un guvern minoritar. Aflându-se printre ţările puternic lovite de criză, cu o datorie publică imensă (95% din PIB), guvernul a fost obligat să ia o serie de măsuri dure de austeritate pentru a reduce deficitul public şi a putea finanţa datoria existentă (mai multe aici). Cu toate acestea suportul popular pentru primul ministru și partidul său a scăzut relativ puţin, un sondaj din ianuarie acordând 29,3% Partidului Socialist în timp ce Social Democraţii (opoziţia) conduc cu 36,3% – în scădere faţă de ultimele luni. Dealtfel, partidul de guvernământ se află pe un trend ascendent momentan, un sondaj din noiembrie 2010 acordându-i doar 25% în timp ce opoziţia avea în momentul respectiv 42%.

Italia – PM –Silvio Berlusconi/ guvern de coaliţie

Silvio Berlusconi se află la al treilea mandat de prim-ministru (94-95, 2001-2006) începând cu mai 2008. Partidul condus de Berlusconi a câştigat alegerile din 2008 cu un scor de 47% (alături de Liga Nord şi Movimento per l’Autonomia, două partide de centru dreapta) în faţa lui Walter Veltroni, liderul opoziţiei de stânga, după ce a pierdut la limită alegerile din 2006 în faţa lui Romano Prodi.

Deşi a fost implicat recent într-o serie de scandaluri privind viaţa privată şi continuă să aibă numeroase probleme cu justiţia, fiind acuzat de corupţie şi evaziune fiscală, pe plan politic, atât el, cât şi partidul pe care îl conduce, se bucură de popularitate. La alegerile locale din martie 2010, coaliţia a câştigat 6 regiuni din 13, 4 dintre acestea fiind dominate anterior de opoziţiei. Astfel coaliţia de centru dreapta a obţinut un scor similar cu cel din 2008 (47,5%) în timp ce opoziţia de stânga deşi şi-a îmbunătăţit scorul cu peste 6 procente (44%) a pierdut 4 regiuni.

Un sondaj recent citat de REUTERS arată că deşi popularitatea premierului a scăzut (49% considerând că ar trebui să demisioneze) acest lucru nu a afectat partidul său – Oamenii Libertăţii – intenţia de vot pentru acesta fiind în creştere de la 27,6 decembrie 2010 la 30,2% în ianuarie 2011. Cel mai mare partid din opoziţie – Partidul Democrat – stagnează la 24,5%. Renato Manheimer, profesor de sociologie la Universitatea din Milano, cel care a realizat studiul, explică rezultatele contradictorii prin creşterea dezinteresului şi neîncrederii în clasa politică şi lipsa unor alternative la actuala guvernare din partea opoziţiei[1].

Înapoi acasă – cum stau lucrurile în România?

La alegerile parlamentare din 2008, două partide au obţinut scoruri aproape identice – în jur de 33% (PDL, PSD), PDL obţinând cu 3 locuri în plus (două la Senat şi unul la Camera Deputaţilor). După un an de guvernare supra majoritară (alianţă între cele două partide) coaliţia s-a destrămat pe fondul alegerilor prezidenţiale, iar realegerea preşedintelui a însemnat numirea unui guvern condus de PDL care a făcut alianţă cu UDMR,  noua formaţiune UNPR şi minorităţile naţionale. În prezent coaliţia are o majoritate absolută doar la Camera Deputaţilor, în Senat pierzând acest avantaj în 2010. În 2010, guvernul  fost nevoit să ia o serie de măsuri de austeritate pentru a reduce deficitul bugetar şi cheltuielile publice.  În acest context popularitatea liderului PDL Emil Boc şi a partidului a scăzut (deşi aşa cum menţionam anterior e relativ dificil de stabilit în ce măsură între cele două există o relaţie de cauzalitate). Un sondaj din septembrie 2010 realizat de IRES plasează PDL pe locul 3 după PSD (38%) şi PNL (22%) cu 18%, deci o scădere de (doar) 15% în doi ani. Încrederea în Guvern este minoră, un studiu din februarie 2011 indicând că 91% dintre români au un nivel scăzut şi foarte scăzut de încredere. Trebuie însă menţionat că alături de Guvern românii  sunt  neîncrezători  şi în restul autorităţilor – 84% în Preşedinţie şi 90% în Parlament (Banca Naţională este singura care obţine un nivel de încredere de peste 50%). Aşadar, nu neapărat Guvernul, ci instituţiile publice centrale sunt cele care nu inspiră încredere.

Un alt argument pentru ideea propusă anterior (popularitatea nu e legată neapărat de măsurile de austeritate) este şi modul în care românii percep direcţia în care se îndreaptă ţara.

Astfel din martie 2010 până în februarie 2011 percepţia s-a schimbat relativ puţin chiar dacă în 2010 au fost luate măsuri nepopulare:

Premierul independent ca  „factor de încredere în actul guvernării”

Ideea premierului independent nu stă în picioare în special în perioadele în care e nevoie de un guvern puternic care trebuie să implementeze schimbări majore – proiectul actualului preşedinte şi al partidului de la guvernare a fost şi rămâne modernizarea statului. Or, modernizarea statului presupune, printre altele, şi legi importante trecute prin Parlament, deci implicit o susţinere politică majoră. E greu de crezut că un prim ministru tehnocrat-independent ar fi capabil să genereze o astfel de susţinere. Mai departe, transferul de încredere acordată acestuia, către partidele care au promovat ideea, la alegerile următoare, e mai degrabă „wishful thinking”.  Realitatea europeană confirmă asta, toţi şefii de guverne fiind şi liderii partidelor câştigătoare  la ultimele alegeri[2], deci prim miniştrii eminamente politici.

Ideea schimbării  şefului guvernului actual pentru a reda „ încrederea în actul de guvernare” nu e  susţinută foarte clar nici de electorat. Astfel acelaşi studiu al IRES –  Percepţii ale populaţiei privind agenda publică – arată că, deşi 65% dintre respondenţi consideră oportună schimbarea premierului (inoportună doar 32%), doar 38% consideră că această schimbare le va modifica încrederea în actualul Guvern (60% răspunzând că încrederea lor nu va creşte). De asemenea, ideea premierului independent primeşte acordul a 47% dintre respondenţi, 51% fiind în mică sau foarte mică măsură de acord cu o asemenea propunere.

Ca încheiere, citez concluziile studiului realizat de Alberto Alesina, Dorian Carloni şi  Giampaolo Lecce menţionat anterior:

Rezultatele studiului sugerează că guvernele care iau măsuri de austeritate nu ar trebui să se îngrijoreze prea mult privind rămânerea la putere după primele alegeri, cel puţin nu la fel de mult cum sugerează simţul comun. Ar putea fi manifestări de stradă şi greve, dar electoratul e probabil să aibă o atitudine matură asupra măsurilor de austeritate.

 


[1] Datele privind rezultatele de la alegeri se găsesc pe www. electionresources.org

[2] Singura excepţie a fost  Cehia unde Jan Fischer a fost numit prim ministru independent între aprilie 2009 – mai 2010 şi a condus un guvern interimar până la alegeri, după votul de neîncredere împotriva lui Mirek Topolánek.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , , , ,

Comentarii (5)

  1. Paul spune:

    Avand in vedere toate datele, probabil ca ai dreptate. De altfel, pretextul „increderii” ascunde motive interne partidului majoritar si ale presedintelui, legate de schimbarea premierului. Nu exista nici o motivatie de natura logica sau legata de performanta guvernamentala pentru schimbarea premierului.
    Era interesant totusi sa prezinti si procentul increderii pentru premier in Romania, intrucat pe la sfarsitul lunii octombrie 2010, conform IMAS, acesta era sub 10 %. Unic cred in randul tarilor europene.

  2. Nicu Urs spune:

    Eu nu am găsit un sondaj recent care să pună problema încrederii în premier (în afară de datele din sondajul IRES menționat în articol). Pe de altă parte, în același sondaj Parlamentul a ajuns pe la 10% încredere. În plus, nu cred că în vreo altă țară europeană există linsajul mediatic pe care Guvernul și Președinția îl îndură de vreo doi ani la noi.

  3. bogodan spune:

    Franta – ultimul sondaj de opinie – fiica lui Vadim al lor pe primul loc in preferinte
    http://www.contributors.ro/global-europa/franta-sondajul-soc/

  4. Tudor Țiclau spune:

    pt Paul
    Daca te uiti peste Barometrele de opinie publica o sa vezi ca increderea e redusa fata de institutii in general. In privinta persoanelor aceasta e destul de fluctuanta -cel mai bun exemplu al presedintelui.
    Din pacate in privitna increderii in primul ministru – adica in Emil Boc ocupand aceasta functie – la o cautare initial nua magasit date, sondajele recente citeaza toate cel realizat de IRES.

  5. Tudor Țiclau spune:

    pt Bogodan
    Articolul lui Luca Niculescu e interesant. Personal cred ca motivul clasarii pe primul loc in sondaje este nu doar expunerea ci preluarea stafetei de la Le Pen senior.
    A fost saptamana trecuta un interviu itneresant cu ea pe euronews
    http://www.euronews.net/2011/02/18/marine-le-pen-next-french-president/
    un citat interesant, si cu un sambure de adevar?

    I believe the European Union is dead. The light it is giving off is that of a dead star. It believes it is alive but it is already dead, because its money, which it made, and around which it created itself, is itself dead. Today, we are trying to save the euro at all costs. But what IS the cost? I don’t want my people to be obliged, like the Irish, to lower the minimum income by 12 percent, to lower family allowances, to lower unemployment benefits, to impoverish public service workers. If that is the price we must pay to save the euro, well I say it’s better to get out of Europe and better to leave the euro.

» » tipareste acest articol

Politică pe timp de criză | „Prim Ministru independent ori politic?” sau care e legătura dintre austeritate şi popularitatea politică

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Politică

Criza financiară a fost cu siguranţă subiectul principal în ultimii doi an în mai toate discuţiile, fie ele pe teme economice, sociale sau politice. Chiar dacă efectele negative au fost resimţite la nivel mondial, impactul acestora a fost diferit – de la state care nu au fost aproape deloc afectate de criză (ba chiar au înregistrat creştere economică importantă, ca Suedia) până la state cărora le-a trecut glonţul pe la ureche (vezi Grecia, Irlanda).  Ce se întâmplă la nivel politic? Cum evoluează popularitatea liderilor guvernelor şi a partidelor acestora în urma adoptării unor măsuri de austeritate? Simţul comun  ne spune că un guvern care ia măsuri nepopulare va avea de plătit costuri electorale substanţiale, de aici şi teama constantă a politicienilor de a sprijini astfel de iniţiative.

Pornind de la aceste considerente, o temă recentă de discuţie în mediul politic intern este oportunitatea schimbării actualului prim ministru pentru a restabili „încrederea în actul de guvernare”. Argumentaţia sună în felul următor:  guvernul din timpul crizei este un guvern de sacrificiu, care ia o serie de măsuri nepopulare pentru a contracara efectele negative, asumându-şi costurile politice. Odată trecut hopul (o serie de organisme internaţionale prevăd o creştere economică între 1,3-1,6% pentru 2011- vezi aici, aici sau aici) devine oportună schimbarea şefului guvernului, care şi-a pierdut popularitatea,  cu o figură nouă, astfel încât partidul care îl susţine să nu sufere prea mult la următoarele alegeri. Argumentul e completat de varianta  premierului independent, tehnocrat, care ar aduce şi mai multă credibilitate în actul de guvernare.  Un astfel de argument nu este valabil din 2 motive majore: 1)  cauzalitate între măsurile de austeritate şi scăderea popularităţii politice e greu de demonstrat 2) ideea premierului independent-neangajat politic pentru a readuce încrederea în guvern şi mai apoi în partidul/partidele de la guvernare nu e sustenabilă .

Austeritatea şi popularitatea politică

E dificil de demonstrat o relaţia de cauzalitate între măsurile de austeritate şi scăderea popularităţii (varianta mai dură – pierderea alegerilor) partidului/partidelor aflate la guvernare, chiar dacă simţul comun susţine acest lucru. Un studiu recent arată  că un guvern care a implementat măsuri de austeritate şi consolidare fiscală are aproximativ aceleaşi şanse să piardă următoarele alegeri ca şi un guvern care nu a promovat astfel de măsuri.

Mai mult decât atât, dacă aruncăm o privire asupra evoluţiilor din statele membre UE observăm că e greu de găsit o legătură între măsurile guvernului sau mersului economiei şi încrederea sau popularitatea de care se bucură liderii politici. Am ales Franţa şi Germania ca exemple de state care au fost afectate mai puţin de criză şi Italia, Spania şi Portugalia ca state afectate mai puternic. Cu excepţia Italiei (unde doar Silvio Berlusconi a scăzut datorită scandalurilor din viaţa personală) restul liderilor politici şi-au erodat popularitatea indiferent de rezultatele guvernului şi măsurile luate.

O privire asupra liderilor europeni

Franţa – preşedinte Nicolas Sarkozy/ PM Francois Fillon/ Partid UMP/ Guvern majoritar

Deşi a obţinut majoritate absolută în Adunarea Naţională la ultimele alegeri (2007), partidul preşedintelui Sarkozy a suferit o înfrângere importantă în alegerile regionale, câştigând o singură regiune (Alsacia) din 22, în final obţinând doar 35% din voturi comparativ cu 49,5% ale opoziţiei (Partidul Socialist). Faţă de alegerile din 2007 când UMP a obţinut 46,4%, pierderea este de aproximativ 12 procente.

Ultimul sondaj din ianuarie 2011 arată cel mai mic nivel de încredere în preşedinte de la preluarea mandatului – 30% pe fondul tensiunilor din Tunisia şi Egipt şi legăturilor unor membrii ai cabinetului cu foştii lideri autoritari ai celor două ţări. Primul ministru a pierdut şi el 6 puncte procentuale în ultimele 3 luni ajungând la un nivel de încredere de 41%. Mai mult, 54% dintre respondenţi au spus că nu sunt de acord cu politica sa. Totuşi economic Franţa nu stă rău, înregistrând o creştere a PIB de 1,6% în 2010 deşi are o datorie publică ridicată. De asemenea Franţa nu se numără printre statele care au fost nevoite să implementeze măsuri foarte dure de austeritate

Germania – PM- Angela Merkel/guvern de coaliţie

În Germania, Angela Merkel se află la al doilea mandat ca şefă a Uniunii Creştin Democrate (CDU) şi împreună cu Uniunea Social Creştină din Bavaria (CSU) şi Partidul Liber-Democrat (FDP) a format un guvern de coaliţie care a obţinut la alegerile din 2009 un scor de 55,2% având majoritate în ambele camere.  Cu toate că Germania a fost printre statele mai puţin afectate de criză, având o creştere de aproximativ 3,6% în 2010, popularitatea lui Merkel a scăzut continuu. A pierdut mai întâi majoritatea în camera superioară după alegerile din land-ul Renania de Nord-Westfalia din mai 2010, unde coaliţia de guvernare a luat (doar) 42,3% – o pierdere de peste 10 procente într-un an. Anul 2011 se anunţă unul extrem de dificil ţinând cont că vor avea loc alegeri pentru 9 land-uri, primele fiind câştigate de către opoziţie în Hamburg, coaliţia de guvernare pierzând mai bine de 20% în faţa social democraţilor, şi înregistrând astfel cele mai slabe rezultate în acest land de după Al Doilea Război Mondial. Nivelul de încredere în cancelar a coborât şi el la minimul ultimilor 6 ani – 40%. Ca şi Franţa, Germania  se află în categoria statelor afectate mai puţin de criză, cu măsuri restrânse de austeritate şi care au înregistrat creştere economică în 2010.  Ultimele estimări ale CE prevăd o creştere a PIB de aproximativ 2,4% în 2011.

Spania –PM José Luis Rodríguez Zapatero/ guvern minoritar

José Luis Rodríguez Zapatero este liderul Partidului Socialist al Muncitorilor începând cu 2001, partid care s-a aflat la guvernare din 2004 până în prezent, Zapatero fiind la al doilea mandat (început în 2008).

În alegerile din 2008, partidul lui Zapatero s-a clasat primul cu 43,9% din voturi, obţinând 169 de locuri în Parlament (faţă de 39,9% Partidul Popular). De asemenea la începutul mandatului Zapatero avea un nivel de încredere de 55% conform unui sondaj al Centrului de Cercetări Sociale în timp ce liderul opoziţiei (Partidul Popular) Mariano Rajoy obţinea doar 42%. În perioada respectivă şomajul (una dintre marile probleme din ultimii doi ani) în Spania era de 9,63%. Un sondaj realizat de acelaşi institut în ianuarie 2011 arată că, dacă ar fi alegeri acum, opoziţia (Partidul Popular) ar obţine 44.1% în timp ce socialiştii lui Zapatero doar 34% – o scădere de aproape 10%. În schimb la nivel de personalităţi, posibilul sucesor a lui Zapatero, vice-premierul Alfredo Perez Rubalcaba se bucură de o susţinere a 52% din electorat, în timp ce atât Zapatero cât şi liderul opoziţiei obţin scoruri de 33% respectiv 32%. Peste 80% dintre respondenţi consideră şomajul sau economia ca problema principală a ţării (nivelul de şomaj din Spania depăşeşte 20%, fiind cel mai ridicat din UE). Spania se numără printre statele cu măsuri dure de austeritate şi probleme economice majore. Cu toate acestea popularitatea primului ministru, deși a scăzut, este la acelaşi nivel cu a liderului opoziţiei, în timp ce  posibilul succesor din propriul partid se plasează primul în sondaje.

Portugalia – PM José Sócrates Carvalho Pinto de Sousa/ guvern minoritar

Jose Socrates se află la al doilea mandat ca premier al Portugaliei, după ce a fost reales în 2009. El este şi liderul Partidului Socialist din 2004. Spre deosebire de 2005, când partidul său a obţinut 45% din sufragii şi a format un guvern majoritar, în 2009, Socrates nu a obţinut decât 36,6% astfel încât în prezent conduce un guvern minoritar. Aflându-se printre ţările puternic lovite de criză, cu o datorie publică imensă (95% din PIB), guvernul a fost obligat să ia o serie de măsuri dure de austeritate pentru a reduce deficitul public şi a putea finanţa datoria existentă (mai multe aici). Cu toate acestea suportul popular pentru primul ministru și partidul său a scăzut relativ puţin, un sondaj din ianuarie acordând 29,3% Partidului Socialist în timp ce Social Democraţii (opoziţia) conduc cu 36,3% – în scădere faţă de ultimele luni. Dealtfel, partidul de guvernământ se află pe un trend ascendent momentan, un sondaj din noiembrie 2010 acordându-i doar 25% în timp ce opoziţia avea în momentul respectiv 42%.

Italia – PM –Silvio Berlusconi/ guvern de coaliţie

Silvio Berlusconi se află la al treilea mandat de prim-ministru (94-95, 2001-2006) începând cu mai 2008. Partidul condus de Berlusconi a câştigat alegerile din 2008 cu un scor de 47% (alături de Liga Nord şi Movimento per l’Autonomia, două partide de centru dreapta) în faţa lui Walter Veltroni, liderul opoziţiei de stânga, după ce a pierdut la limită alegerile din 2006 în faţa lui Romano Prodi.

Deşi a fost implicat recent într-o serie de scandaluri privind viaţa privată şi continuă să aibă numeroase probleme cu justiţia, fiind acuzat de corupţie şi evaziune fiscală, pe plan politic, atât el, cât şi partidul pe care îl conduce, se bucură de popularitate. La alegerile locale din martie 2010, coaliţia a câştigat 6 regiuni din 13, 4 dintre acestea fiind dominate anterior de opoziţiei. Astfel coaliţia de centru dreapta a obţinut un scor similar cu cel din 2008 (47,5%) în timp ce opoziţia de stânga deşi şi-a îmbunătăţit scorul cu peste 6 procente (44%) a pierdut 4 regiuni.

Un sondaj recent citat de REUTERS arată că deşi popularitatea premierului a scăzut (49% considerând că ar trebui să demisioneze) acest lucru nu a afectat partidul său – Oamenii Libertăţii – intenţia de vot pentru acesta fiind în creştere de la 27,6 decembrie 2010 la 30,2% în ianuarie 2011. Cel mai mare partid din opoziţie – Partidul Democrat – stagnează la 24,5%. Renato Manheimer, profesor de sociologie la Universitatea din Milano, cel care a realizat studiul, explică rezultatele contradictorii prin creşterea dezinteresului şi neîncrederii în clasa politică şi lipsa unor alternative la actuala guvernare din partea opoziţiei[1].

Înapoi acasă – cum stau lucrurile în România?

La alegerile parlamentare din 2008, două partide au obţinut scoruri aproape identice – în jur de 33% (PDL, PSD), PDL obţinând cu 3 locuri în plus (două la Senat şi unul la Camera Deputaţilor). După un an de guvernare supra majoritară (alianţă între cele două partide) coaliţia s-a destrămat pe fondul alegerilor prezidenţiale, iar realegerea preşedintelui a însemnat numirea unui guvern condus de PDL care a făcut alianţă cu UDMR,  noua formaţiune UNPR şi minorităţile naţionale. În prezent coaliţia are o majoritate absolută doar la Camera Deputaţilor, în Senat pierzând acest avantaj în 2010. În 2010, guvernul  fost nevoit să ia o serie de măsuri de austeritate pentru a reduce deficitul bugetar şi cheltuielile publice.  În acest context popularitatea liderului PDL Emil Boc şi a partidului a scăzut (deşi aşa cum menţionam anterior e relativ dificil de stabilit în ce măsură între cele două există o relaţie de cauzalitate). Un sondaj din septembrie 2010 realizat de IRES plasează PDL pe locul 3 după PSD (38%) şi PNL (22%) cu 18%, deci o scădere de (doar) 15% în doi ani. Încrederea în Guvern este minoră, un studiu din februarie 2011 indicând că 91% dintre români au un nivel scăzut şi foarte scăzut de încredere. Trebuie însă menţionat că alături de Guvern românii  sunt  neîncrezători  şi în restul autorităţilor – 84% în Preşedinţie şi 90% în Parlament (Banca Naţională este singura care obţine un nivel de încredere de peste 50%). Aşadar, nu neapărat Guvernul, ci instituţiile publice centrale sunt cele care nu inspiră încredere.

Un alt argument pentru ideea propusă anterior (popularitatea nu e legată neapărat de măsurile de austeritate) este şi modul în care românii percep direcţia în care se îndreaptă ţara.

Astfel din martie 2010 până în februarie 2011 percepţia s-a schimbat relativ puţin chiar dacă în 2010 au fost luate măsuri nepopulare:

Premierul independent ca  „factor de încredere în actul guvernării”

Ideea premierului independent nu stă în picioare în special în perioadele în care e nevoie de un guvern puternic care trebuie să implementeze schimbări majore – proiectul actualului preşedinte şi al partidului de la guvernare a fost şi rămâne modernizarea statului. Or, modernizarea statului presupune, printre altele, şi legi importante trecute prin Parlament, deci implicit o susţinere politică majoră. E greu de crezut că un prim ministru tehnocrat-independent ar fi capabil să genereze o astfel de susţinere. Mai departe, transferul de încredere acordată acestuia, către partidele care au promovat ideea, la alegerile următoare, e mai degrabă „wishful thinking”.  Realitatea europeană confirmă asta, toţi şefii de guverne fiind şi liderii partidelor câştigătoare  la ultimele alegeri[2], deci prim miniştrii eminamente politici.

Ideea schimbării  şefului guvernului actual pentru a reda „ încrederea în actul de guvernare” nu e  susţinută foarte clar nici de electorat. Astfel acelaşi studiu al IRES –  Percepţii ale populaţiei privind agenda publică – arată că, deşi 65% dintre respondenţi consideră oportună schimbarea premierului (inoportună doar 32%), doar 38% consideră că această schimbare le va modifica încrederea în actualul Guvern (60% răspunzând că încrederea lor nu va creşte). De asemenea, ideea premierului independent primeşte acordul a 47% dintre respondenţi, 51% fiind în mică sau foarte mică măsură de acord cu o asemenea propunere.

Ca încheiere, citez concluziile studiului realizat de Alberto Alesina, Dorian Carloni şi  Giampaolo Lecce menţionat anterior:

Rezultatele studiului sugerează că guvernele care iau măsuri de austeritate nu ar trebui să se îngrijoreze prea mult privind rămânerea la putere după primele alegeri, cel puţin nu la fel de mult cum sugerează simţul comun. Ar putea fi manifestări de stradă şi greve, dar electoratul e probabil să aibă o atitudine matură asupra măsurilor de austeritate.

 


[1] Datele privind rezultatele de la alegeri se găsesc pe www. electionresources.org

[2] Singura excepţie a fost  Cehia unde Jan Fischer a fost numit prim ministru independent între aprilie 2009 – mai 2010 şi a condus un guvern interimar până la alegeri, după votul de neîncredere împotriva lui Mirek Topolánek.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , , , ,