Plus ça change, plus c’est la même chose

Despre intrarea României în spațiul Schengen

Autor: Călin Hințea | Categoria: Politică
01-02-2011

De 20 de ani România trăiește povestea școlarului care încearcă să treacă clasa. Uneori a încercat să respecte indicațiile profesorului, alteori să îl păcălească pe acesta copiind, dând vina pe vecin, pretinzând că nu înțelege, absentând nemotivat. Subiectul Shengen aduce însă date noi în această relație. Articolul de față e structurat ca o serie de constatări și observații.

Constatări

1. După 1989, toate marile reforme din România au purtat amprenta presiunii străine. Reformele în administrație, justiție sau sistem politic au fost asumate, mai mult sau mai puțin voluntar, datorită dorinței de a fi admiși în „lumea vestică”. Din punct de vedere al reformei statului, acest lucru a avut două consecințe: acceptarea faptului (evident) că nu dispuneam de capacități interne de reformă și implementarea deficitară a unor măsuri pe care aparatul administrativ nu le înțelegea sau nu le dorea.

2. Singurele obiective strategice care au creat acord la nivelul întregii clase politice românești au fost cele legate de direcția externă a României: statutul de membru al UE și NATO.  Accesul la aceste structuri reprezintă și cel mai lăudabil succes al nostru în ultimii 20 de ani. Vrea cineva să își închipuie un alt traseu al României?

3. Ca și celelalte țări ale Europei Centrale și de Est, după aderare, România a devenit mai relaxată în ceea ce privește calendarul reformelor. Frustrarea unor membri ai UE este evidentă, datorită dispariției instrumentelor pre-aderare de condiționare a reformelor. Trebuie menționat aici că există și studii care arată că, de fapt, relaxarea nu ar fi atât de mare pe cât s-ar putea crede.

4. Spre deosebire de situația „clasică”, în care România nu își făcuse temele, în cazul Shengen apare un element cu care nici măcar noi nu suntem obișnuiți: din punct de vedere tehnic, ne-am îndeplinit obligațiile.

5. Spre deosebire de presiunea pre-aderare, care venea din partea UE (adică a tuturor statelor membre), în acest caz avem de-a face în principal cu o intervenție franco-germană (la care se alătură Olanda și, recent, Finlanda) în ceea ce privește amânarea pe termen nelimitat a intrării României în Schengen.

Observații

1. Ne-am “supărat” în principal pe Franța; reacțiile noastre au vizat mai ales comportamentul Franței și mai puțin cel al Germaniei, care se opune și ea accesului la Schengen. E adevărat că Franța pare a fi cea mai implicată în acest act: ministrul de externe francez a prezentat ca o mare realizare faptul că Finlanda a anunțat (în timpul vizitei făcute de el la Helsinki) că se alătură demersului franco-german.

2. Avem un parteneriat strategic cu Franța, de dată recentă (2007). Un parteneriat strategic presupune o acțiune comună care afectează pe termen lung și de o manieră determinantă destinul celor două țări. Președinția franceză a anunțat, la momentul vizitei președintelui Sarkozy, că dorește un parteneriat strategic ”real“ între cele două ţări. Unul din domeniile distincte ale parteneriatului strategic a fost chiar libera circulaţie a persoanelor. Cum am ajuns la disputele dure, actuale, în condițiile existenței acestui parteneriat? Acesta ar trebui, la nivel minim, să ne ofere un spațiu de comunicare și negociere special. Ambasadorul Franței la București declara recent: “Spiritul parteneriatului strategic este de a acţiona în comun, nu de a ne negocia sprijinul. […] nu suntem dispuşi la niciun fel de târguială”. Cum ar fi arătat negocierea fără acest parteneriat? Se poate mai rău?

Franța a cerut timp să „reexamineze dosarul” și a declarat că accesul României și Bulgariei la bazele de date e periculos pentru Europa . De fapt, România are acces la baza de date SIS din 2009 – vezi  Hotnews). Pe de altă parte, un material publicat în Le Monde spune că „principala poartă de intrare a emigranților clandestini în UE este în Grecia, la frontiera cu Turcia. Grecia face deja parte din spațiul Schengen.  E adevărat faptul că Grecia nu are o graniță terestră cu țările UE.

3. Nu există nici un dubiu că România stă prost în ceea ce privește reforma justiției și corupția. Cetățenii români au nemulțumiri majore față de aceste două domenii. Întrebarea ar fi în ce măsură presiunea e bine direcționată:  îi motivează în sens reformist pe cei din CSM faptul că Franța și Germania se opun intrării noastre în Schengen? Recenta decizie a Curții Constituționale referitoare la CSM vine să arate că, poate, aceste presiuni au efecte mai subtile decât ne-am aștepta la o primă vedere.

4. Cum am reacționat noi? Au fost și reacții mai dure, precum cea a europarlamentarului Adrian Severin. Au fost și declarațiile ministrului de externe legate de standarde duble,  creșterea euroscepticismului, denunțarea unilaterală a MCV sau amânarea aderării Croației. Au fost și interpretări superficialo-comice ale eșecului, de genul:  dl. Szarkozy nu îl mai place personal pe dl. Băsescu sau dl. Ponta umblă malefic la Bruxelles ca să-i convingă pe socialiști să nu accepte intrarea României în Shengen. E adevărat că diverși politicieni români nu s-au putut abține să nu folosească această tema (în mod previzibil) în lupta politică internă.

Interesant a fost faptul că, pentru prima dată în 20 de ani, a existat o reacție transpartinică de respingere a unui tratament extern considerat a fi incorect (precum amânarea ratificarii de către Parlamentul României a unui protocol Lisabona, care permite unui număr de 12 state membre să numească 18 membri suplimentari în Parlamentul European). De fapt, măsura ar afecta mai mult Spania decât Franța, Germania sau Olanda. Pare că România nu știe însă cum să reacționeze în această situație nouă pentru ea: ar vrea să amenințe, să se comporte dur, să negocieze, dar nu deține o poziție care să îi permită să fie luată în serios. Vrem să ne ridicăm și să plecăm ostentativ de la masă, dar pericolul este că nu va observa nimeni.

5. Este remarcabilă poziția avută de Președinția Ungară în această problemă: dacă cineva a fost cu adevărat vocal în apărarea dreptului României de a face parte din Shengen, acela a fost guvernul ungar. Unul din posibilele câștiguri ale acestei situații este legat de confirmarea faptului că Budapesta este probabil cel mai serios partener dintre vecinii României.

Concluzii

Concluzia acestor constatări și comentarii se leagă de modul în care ne comportăm ca membru al UE. Se pare că am fost admiși (în mod discutabil) la facultate, pe locuri susținute de la buget, dar ne comportam încă precum în liceu. Când o să fim capabili să compunem ceva articulat,  nu doar să scriem după dictare? Ce facem ca să reformăm cu adevărat un stat care, în mod evident, nu e compatibil cu așteptările cetățenilor săi și ale Uniunii Europene? Care este poziția pe care vrem să ne-o asumam în viitor în interiorul UE? Care sunt principalii noștri parteneri? Poate mai exersam un pic de Realpolitik…

__________________________________________________________________

Alte articole pe aceeași temă:

Etichetele atasate acestui articol:, , , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Plus ça change, plus c’est la même chose | Despre intrarea României în spațiul Schengen

Autor: Călin Hințea | Categoria: Politică

De 20 de ani România trăiește povestea școlarului care încearcă să treacă clasa. Uneori a încercat să respecte indicațiile profesorului, alteori să îl păcălească pe acesta copiind, dând vina pe vecin, pretinzând că nu înțelege, absentând nemotivat. Subiectul Shengen aduce însă date noi în această relație. Articolul de față e structurat ca o serie de constatări și observații.

Constatări

1. După 1989, toate marile reforme din România au purtat amprenta presiunii străine. Reformele în administrație, justiție sau sistem politic au fost asumate, mai mult sau mai puțin voluntar, datorită dorinței de a fi admiși în „lumea vestică”. Din punct de vedere al reformei statului, acest lucru a avut două consecințe: acceptarea faptului (evident) că nu dispuneam de capacități interne de reformă și implementarea deficitară a unor măsuri pe care aparatul administrativ nu le înțelegea sau nu le dorea.

2. Singurele obiective strategice care au creat acord la nivelul întregii clase politice românești au fost cele legate de direcția externă a României: statutul de membru al UE și NATO.  Accesul la aceste structuri reprezintă și cel mai lăudabil succes al nostru în ultimii 20 de ani. Vrea cineva să își închipuie un alt traseu al României?

3. Ca și celelalte țări ale Europei Centrale și de Est, după aderare, România a devenit mai relaxată în ceea ce privește calendarul reformelor. Frustrarea unor membri ai UE este evidentă, datorită dispariției instrumentelor pre-aderare de condiționare a reformelor. Trebuie menționat aici că există și studii care arată că, de fapt, relaxarea nu ar fi atât de mare pe cât s-ar putea crede.

4. Spre deosebire de situația „clasică”, în care România nu își făcuse temele, în cazul Shengen apare un element cu care nici măcar noi nu suntem obișnuiți: din punct de vedere tehnic, ne-am îndeplinit obligațiile.

5. Spre deosebire de presiunea pre-aderare, care venea din partea UE (adică a tuturor statelor membre), în acest caz avem de-a face în principal cu o intervenție franco-germană (la care se alătură Olanda și, recent, Finlanda) în ceea ce privește amânarea pe termen nelimitat a intrării României în Schengen.

Observații

1. Ne-am “supărat” în principal pe Franța; reacțiile noastre au vizat mai ales comportamentul Franței și mai puțin cel al Germaniei, care se opune și ea accesului la Schengen. E adevărat că Franța pare a fi cea mai implicată în acest act: ministrul de externe francez a prezentat ca o mare realizare faptul că Finlanda a anunțat (în timpul vizitei făcute de el la Helsinki) că se alătură demersului franco-german.

2. Avem un parteneriat strategic cu Franța, de dată recentă (2007). Un parteneriat strategic presupune o acțiune comună care afectează pe termen lung și de o manieră determinantă destinul celor două țări. Președinția franceză a anunțat, la momentul vizitei președintelui Sarkozy, că dorește un parteneriat strategic ”real“ între cele două ţări. Unul din domeniile distincte ale parteneriatului strategic a fost chiar libera circulaţie a persoanelor. Cum am ajuns la disputele dure, actuale, în condițiile existenței acestui parteneriat? Acesta ar trebui, la nivel minim, să ne ofere un spațiu de comunicare și negociere special. Ambasadorul Franței la București declara recent: “Spiritul parteneriatului strategic este de a acţiona în comun, nu de a ne negocia sprijinul. […] nu suntem dispuşi la niciun fel de târguială”. Cum ar fi arătat negocierea fără acest parteneriat? Se poate mai rău?

Franța a cerut timp să „reexamineze dosarul” și a declarat că accesul României și Bulgariei la bazele de date e periculos pentru Europa . De fapt, România are acces la baza de date SIS din 2009 – vezi  Hotnews). Pe de altă parte, un material publicat în Le Monde spune că „principala poartă de intrare a emigranților clandestini în UE este în Grecia, la frontiera cu Turcia. Grecia face deja parte din spațiul Schengen.  E adevărat faptul că Grecia nu are o graniță terestră cu țările UE.

3. Nu există nici un dubiu că România stă prost în ceea ce privește reforma justiției și corupția. Cetățenii români au nemulțumiri majore față de aceste două domenii. Întrebarea ar fi în ce măsură presiunea e bine direcționată:  îi motivează în sens reformist pe cei din CSM faptul că Franța și Germania se opun intrării noastre în Schengen? Recenta decizie a Curții Constituționale referitoare la CSM vine să arate că, poate, aceste presiuni au efecte mai subtile decât ne-am aștepta la o primă vedere.

4. Cum am reacționat noi? Au fost și reacții mai dure, precum cea a europarlamentarului Adrian Severin. Au fost și declarațiile ministrului de externe legate de standarde duble,  creșterea euroscepticismului, denunțarea unilaterală a MCV sau amânarea aderării Croației. Au fost și interpretări superficialo-comice ale eșecului, de genul:  dl. Szarkozy nu îl mai place personal pe dl. Băsescu sau dl. Ponta umblă malefic la Bruxelles ca să-i convingă pe socialiști să nu accepte intrarea României în Shengen. E adevărat că diverși politicieni români nu s-au putut abține să nu folosească această tema (în mod previzibil) în lupta politică internă.

Interesant a fost faptul că, pentru prima dată în 20 de ani, a existat o reacție transpartinică de respingere a unui tratament extern considerat a fi incorect (precum amânarea ratificarii de către Parlamentul României a unui protocol Lisabona, care permite unui număr de 12 state membre să numească 18 membri suplimentari în Parlamentul European). De fapt, măsura ar afecta mai mult Spania decât Franța, Germania sau Olanda. Pare că România nu știe însă cum să reacționeze în această situație nouă pentru ea: ar vrea să amenințe, să se comporte dur, să negocieze, dar nu deține o poziție care să îi permită să fie luată în serios. Vrem să ne ridicăm și să plecăm ostentativ de la masă, dar pericolul este că nu va observa nimeni.

5. Este remarcabilă poziția avută de Președinția Ungară în această problemă: dacă cineva a fost cu adevărat vocal în apărarea dreptului României de a face parte din Shengen, acela a fost guvernul ungar. Unul din posibilele câștiguri ale acestei situații este legat de confirmarea faptului că Budapesta este probabil cel mai serios partener dintre vecinii României.

Concluzii

Concluzia acestor constatări și comentarii se leagă de modul în care ne comportăm ca membru al UE. Se pare că am fost admiși (în mod discutabil) la facultate, pe locuri susținute de la buget, dar ne comportam încă precum în liceu. Când o să fim capabili să compunem ceva articulat,  nu doar să scriem după dictare? Ce facem ca să reformăm cu adevărat un stat care, în mod evident, nu e compatibil cu așteptările cetățenilor săi și ale Uniunii Europene? Care este poziția pe care vrem să ne-o asumam în viitor în interiorul UE? Care sunt principalii noștri parteneri? Poate mai exersam un pic de Realpolitik…

__________________________________________________________________

Alte articole pe aceeași temă:




Etichetele atasate acestui articol: , , , , ,