„Marea dezamăgire în România este absența loialității politice durabile”

Interviu cu Charles King

Autor: George Jiglău | Categoria: Politică
09-02-2011

Profesorul Charles King predă Guvernământ și Afaceri Internaționale la Universitatea Georgetown, fiind expert în problematica Europei Centrale și de Est și a Caucazului, asupra căreia s-a concentrat în ultimele două decenii. Charles King colaborează frecvent cu mari instituții media, precum CNN, BBC, History Channel, publicând în Washington Post, Foreign Affairs, Foreign Policy sau Los Angeles Times, precum și în jurnale academice de top. Este vorbitor de română și rusă și a vizitat de mai multe ori țara noastră.

George Jiglău: Domnule King, aţi fost un observator atent al României şi al Europei de Est în ultimele două decenii. Cum aţi evalua evoluţia socială şi politică a României de la căderea comunismului? În ce fel este România diferită astăzi faţă de începutul anilor ’90?

Charles King: România este, în mod evident, o ţară transformată. A trecut de la postura de stat cu partid unic la cea de democraţie pluripartidă. S-a alăturat vecinilor săi în Uniunea Europeană. Sistemul de sănătate, investiţiile străine, sistemul public şi privat de educaţie, apărarea şi alte domenii sunt de nerecunoscut comparativ cu echivalentele lor de la începutul anilor ’90. Acest lucru nu înseamnă că totul merge bine în ţară. Criza financiară globală a lovit puternic România, corupţia la nivel înalt continuă să fie o problemă, iar crearea de noi locuri de muncă şi investiţiile străine sunt în continuare mai reduse faţă de multe state vecine. Dar România a reuşit într-un interval relativ scurt ceva ce, la începutul anilor ’90, părea imposibil pentru mulţi observatori: să demoleze unul dintre cele mai represive guverne comuniste din Europa şi să îl înlocuiască cu o democraţie funcţională.

G.J.: Integrarea europeană a jucat un rol important în modernizarea României şi a altor state foste comuniste. Totuşi, părem în continuare să fim în coada plutonului, un indicator clar fiind recenta amânare a aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen, din cauza problemelor legate de corupţie şi sistemului de justiţie. Credeţi că România este o ţară cu adevărat europenizată, comparativ cu celelalte state din Europa Centrală?

C.K.: România s-a aflat clar în urma unora dintre vecinii săi din nord, precum Ungaria şi Polonia, dar acest lucru era de aşteptat. Până la urmă, adevăratele reforme economice şi politice au început în România abia după 1989. Ungaria şi Polonia experimentau deja economia de piaţă, reforma în agricultură şi o deschidere politică relativă începând cu 1970. Atât România, cât şi Bulgaria au fost nevoite să le ajungă din urmă. Perioada Ceauşescu – independent de politicile sale opresive şi autoritare – a dus de fapt la slăbirea statului român, astfel că structurile acestuia erau celebre pentru ineficienţa şi proasta lor organizare. Aşadar, în ultimii 20 de ani, România nu a trebuit doar să se democratizeze, ci şi să îşi construiască instituţii politice complet noi. Acest aspect o diferenţiază, din multe perspective, de vecinii săi de la nord.

G.J.: La nivel oficial, etnicitatea nu pare să mai reprezinte un clivaj important în România. După un start mai degrabă dificil în 1990, formaţiunea care îi reprezintă pe maghiari s-a aflat la guvernare aproape fără întrerupere din 1996. Totuşi, autonomia – fie ea politică sau culturală – rămâne principala revendicare a maghiarilor din România, în timp ce majoritatea şi partidele „româneşti” i se opun cu tărie. Consideraţi că aceste contradicţii discursive ar putea duce la agravarea relaţiilor interetnice în viitor sau sunt ele în mod definitiv pe drumul cel bun?

C.K.: Societăţile multietnice de succes sunt mereu implicate în conversaţii interne despre identitate, drepturi şi despre locul minorităţilor în societate. În Statele Unite, acestea iau forma unor discuţii perene despre rasă şi folosirea limbii (precum rolul limbii spaniole în sistemul public de educaţie american). În Spania şi Franţa, iau forma discuţiilor despre imigraţie şi minorităţi naţionale precum bascii sau catalanii. Diferenţa în România este existenţa unui partid politic puternic care îşi asumă rolul de purtător de cuvânt al celei mai mari minorităţi etnice. Acest partid a fost un actor cheie în politica internă încă de la începutul anilor ’90 şi probabil va rămâne o voce importantă. Nu cred că revendicarea privind autonomia va dispărea în viitor. A fost de la bun început parte a programului UDMR şi nu avem motive să credem că acest lucru se va schimba – la fel cum solicitarea Partidului Naţional Scoţian privind independenţa faţă de Marea Britanie va rămâne parte a programului său, chiar dacă e un element mai mult sau mai puţin promovat, în funcţie de împrejurările politice. Totuşi, mă aştept ca problemele maghiarilor să se schimbe enorm de mult pe măsură ce România se integrează tot mai mult în Uniunea Europeană. Dacă unificarea europeană continuă, puterea statului-naţiune va scădea de la sine. Astfel, miza disputelor legate de autonomie se va diminua, deoarece statele nu vor mai vedea mişcările autonomiste ca pe ameninţări reale la adresa guvernelor centrale sau a naţiunilor. În Europa de azi e perfect normal ca oamenii să aibă mai multe loialităţi politice. Acesta este un concept relativ nou pentru România (şi pentru multe alte state europene), dar cred că este un aspect inevitabil al unificării europene.

G.J.: Moldova s-a aflat în centrul politicii externe a României după 1990. Însă relaţiile dintre România şi Moldova au fost influenţate constant de orientările guvernelor de la Chişinău de-a lungul timpului şi de relaţiile lor cu un alt actor crucial – Rusia. Dată fiind instabilitatea politică persistentă din Moldova din ultimii ani, cum vedeţi viitorul acestei ţări? Este integrarea sa europeană, dorită de România, un scenariu plauzibil cel puţin pe termen mediu?

C.K.: Nu aş spune că Moldova a fost în centrul politicii externe a României. Cred că Moldova a fost din când în când un element de retorică important în România – ideea celor „două state româneşti”, dorinţa de a recâştiga teritoriul pierdut al Basarabiei etc. Dar există alte elemente ale politicii externe care au eclipsat de obicei relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău (precum relaţiile dintre România şi Ungaria, aderarea la UE dinainte de 2007, aderarea la NATO şi altele). Acestea au fost mult mai importante pentru politicienii de la Bucureşti decât relaţia cu Moldova. Cred că Moldova se confruntă cu o serie de provocări foarte dificile. Populaţia sa se micşorează, mai mulţi oameni părăsesc ţara decât se întorc, sunt şanse mici pentru rezolvarea conflictului din Transnistria, instituţiile politice rămân doar puţin funcţionale, iar economia este printre cele mai slabe din estul Europei. Faptul că acum există un stat numit Moldova este probabil cea mai mare garanţie a continuării existenţei lui – cu alte cuvinte, simpla dobândire a independenţei a generat un set întreg de interese în acest sens. Nu cred că Moldova va dispărea (de exemplu prin unirea cu România), parţial pentru că acesta nu ar fi un rezultat dezirabil cel puţin pentru o pluralitate a populaţiei din Moldova şi pentru că România, la rândul ei, ar găsi imposibil să integreze unul dintre cele mai sărace state europene fără a crea probleme enorme pentru România însăşi. Deci, pe termen mediu, cred că Moldova se va „târî” în continuare.

G.J.: Pe lângă statele care au făcut parte din URSS şi care acum sunt parte a NATO şi UE (sau sub influenţa lor, precum Georgia), Rusia pare să deţină un control strâns asupra fostelor state URSS din Asia Centrală. Totuşi, această regiune se află la intersecţia influenţei ruseşti şi cea a mişcărilor islamiste radicale. Cecenia este poate cel mai evident exemplu. Credeţi că această regiune a lumii poate deveni un viitor „butoi cu pulbere”, mai ales din perspectiva vecinătăţii sale cu China şi cu Orientul Mijlociu?

C.K.: Regiunile care reprezintă „butoaie cu pulbere” devin probleme doar dacă afectează interesele unor puteri regionale majore. Altfel, ele sunt ca artificiile – se aprind puţin, dar fără consecinţe importante. Asta s-a întâmplat şi în Cecenia: două războaie sângeroase care au ucis zeci de mii de oameni, dar care au avut un impact redus asupra politicii regionale (Iran, Turcia, Asica Centrală) şi practic niciun impact asupra politicii globale (de exemplu, nu au influenţat deloc relaţiile SUA-Rusia). Cred că acesta va fi trendul pe termen lung. Situaţia se înrăutăţeşte în Caucazul de nord din Rusia – nu în Cecenia, unde situaţia este destul de calmă, ci în republicile vecine Inguşetia, Dagestan şi Kabardino-Balkaria. Combinaţia de probleme locale şi insurgenţe islamiste vor reprezenta provocări importante pentru Rusia, chiar şi dacă ne uităm doar la violenţa persistentă care afectează regiunea şi care uneori se răspândeşte şi în Rusia (un exemplu sunt atentatele de la metroul din Moscova). În opinia mea, provocarea pe termen lung a Rusiei va fi reprezentată probabil de o pluralitate sau chiar o majoritate musulmană până la mijlocul acestui secol. Deja se pare că Moscova are cea mai mare populaţie musulmană din Europa. Acest element demografic nu este încă luat în considerare de factorii politici şi de opinia publică din Rusia, în ansamblu.

G.J.: Aș vrea să revenim la politica românească. Spectrul politic este divizat puternic de-a lungul unui clivaj reprezentat de loialitatea față de președintele Traian Băsescu. Ideologia pare să fie mai degrabă irelevantă în determinarea acțiunilor partidelor. În urmă cu câteva zile, liberalii, social-democrații și conservatorii au anunțat că formează o alianță menită să îi îndepărteze de la putere pe democrat-liberali și poate chiar să îl suspende pe Băsescu. Putem vorbi de maturitate politică sau de o revenire la anii de volatilitate politică care au marcat începutul tranziției acum 20 de ani?

C.K.: Marea dezamăgire în politica românească este absența unor loialități politice durabile, care să se bazeze pe altceva decât pe personalizare. În România încă nu s-a dezvoltat un sistem de partide stabil, bazat pe o delimitare clară între stânga și dreapta. Asta înseamnă că politica rămâne în continuare intens personalizată și prea puțin bazată pe ideologie sau pe caracteristici democrafice. Excepțiile sunt partidele de extremă dreapta și UDMR, ambele având sprijin electoral stabil, dar din motive diferite. De asemenea, mai înseamnă și că politicienii privesc mai mult în sus decât în jos: sunt mai preocupați de exprimarea unei loialități față de un patron politic mai puternic decât de servirea alegătorilor din circumscripțiile lor. Actualele dezbateri despre președintele Băsescu sunt un simptom al acestui fenomen mai amplu. Nu cred că asta se va schimba în viitorul apropiat, poate și pentru că multe state europene se află într-o situație foarte asemănătoare.

G.J.: Opoziția îl aseamănă adeseori pe președintele Băsescu cu Vladimir Putin, din cauza stilului de a conduce. Cunoscând ambele țări și ambele contexte politice, credeți că această comparație este legitimă?

C.K.: Sincer să fiu, comparația mi se pare ridicolă. Cineva poate spune despre Băsescu că este arogant sau că nu îi place stilul său personal, dar comparația cu Putin are prea puțin sens pentru mine. Putin este în mod clar un lider autoritar care, de curând, a manipulat sistemul de justiție rus pentru a ataca un rival personal. România nu are deloc o astfel de problemă.

G.J.: În fine, aș vrea să abordăm problematica relațiilor româno-americane. Am menționat încă de la început faptul că aderarea României la spațiul Schengen a fost amânată, din cauza opoziției Germaniei și Franței. Totuși, românii se bucură deja de un grad rezonabil de libertate de mișcare în Europa. Între timp, relațiile dintre România și SUA au fost din ce în ce mai apropiate în ultimul deceniu, mergând de la a fi numiți un partener strategic până la a fi ales drept stat care va găzdui o parte din sistemul de apărare anti-rachetă. Totuși, românii au în continuare nevoie de vize pentru a călători în SUA. Cred că elementul cheie aici este încrederea. Cum se face că României, ca stat, i se acordă suficientă încredere pentru a fi un aliat atât de apropiat al SUA în regiune, însă românii nu sunt considerați de încredere pentru a fi primiți în SUA fără viză? Mai mult, credeți că România primește suficient de mult din relația sa cu SUA, dat fiind faptul că cetățenii săi nu beneficiază de un semn de încredere de bază, cum ar fi libertatea de mișcare pe teritoriul unui stat aliat?

C.K.: Regimurile de vize nu ar trebui privite ca indicatori ai relațiilor dintre două state. În anumite cazuri, ele sunt parte a unei relații quid-pro-quo dintre două guverne, ambele tratându-l pe celălalt într-un mod reciproc din perspectiva birocrației privind vizele (de exemplu, ca cetățean american, trebuie să primesc viză pentru a călători în Turcia – un aspect birocratic care nu spune nimic despre relațiile dintre SUA și Turcia). În cazul României, cred că regimul de vize spune puține despre încrederea pe care guvernul american o acordă României sau românilor. Totuși, el spune ceva despre încrederea pe care o are guvernul american în două lucruri: abilitatea statului român de a-și controla propriile granițe și nivelul ridicat de migrație din România în SUA dacă nu ar exista vize. Prevăd un viitor în care românii vor putea călători fără vize în SUA, dar cred că procesul de control la granițele României va trebui să fie profesionalizat în mod semnificativ.

__________________________________________________________________

Alte articole pe aceeași temă:

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , ,

Comentarii (3)

  1. madalina spune:

    respondentul este un autor/profesor interesant. pacat ca nu se poate citi interviul din cauza fondului verde. poate l-ati putea schimba cu ceva mai ”prietenos” pt ochi.

  2. Adrian Hudrea spune:

    E text negru pe fond alb. Despre ce fond verde vorbiţi? Ce browser folosiţi?

  3. Pingback: Cogitus.ro | CRISTIAN PATRASCONIU

» » tipareste acest articol

„Marea dezamăgire în România este absența loialității politice durabile” | Interviu cu Charles King

Autor: George Jiglău | Categoria: Politică

Profesorul Charles King predă Guvernământ și Afaceri Internaționale la Universitatea Georgetown, fiind expert în problematica Europei Centrale și de Est și a Caucazului, asupra căreia s-a concentrat în ultimele două decenii. Charles King colaborează frecvent cu mari instituții media, precum CNN, BBC, History Channel, publicând în Washington Post, Foreign Affairs, Foreign Policy sau Los Angeles Times, precum și în jurnale academice de top. Este vorbitor de română și rusă și a vizitat de mai multe ori țara noastră.

George Jiglău: Domnule King, aţi fost un observator atent al României şi al Europei de Est în ultimele două decenii. Cum aţi evalua evoluţia socială şi politică a României de la căderea comunismului? În ce fel este România diferită astăzi faţă de începutul anilor ’90?

Charles King: România este, în mod evident, o ţară transformată. A trecut de la postura de stat cu partid unic la cea de democraţie pluripartidă. S-a alăturat vecinilor săi în Uniunea Europeană. Sistemul de sănătate, investiţiile străine, sistemul public şi privat de educaţie, apărarea şi alte domenii sunt de nerecunoscut comparativ cu echivalentele lor de la începutul anilor ’90. Acest lucru nu înseamnă că totul merge bine în ţară. Criza financiară globală a lovit puternic România, corupţia la nivel înalt continuă să fie o problemă, iar crearea de noi locuri de muncă şi investiţiile străine sunt în continuare mai reduse faţă de multe state vecine. Dar România a reuşit într-un interval relativ scurt ceva ce, la începutul anilor ’90, părea imposibil pentru mulţi observatori: să demoleze unul dintre cele mai represive guverne comuniste din Europa şi să îl înlocuiască cu o democraţie funcţională.

G.J.: Integrarea europeană a jucat un rol important în modernizarea României şi a altor state foste comuniste. Totuşi, părem în continuare să fim în coada plutonului, un indicator clar fiind recenta amânare a aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen, din cauza problemelor legate de corupţie şi sistemului de justiţie. Credeţi că România este o ţară cu adevărat europenizată, comparativ cu celelalte state din Europa Centrală?

C.K.: România s-a aflat clar în urma unora dintre vecinii săi din nord, precum Ungaria şi Polonia, dar acest lucru era de aşteptat. Până la urmă, adevăratele reforme economice şi politice au început în România abia după 1989. Ungaria şi Polonia experimentau deja economia de piaţă, reforma în agricultură şi o deschidere politică relativă începând cu 1970. Atât România, cât şi Bulgaria au fost nevoite să le ajungă din urmă. Perioada Ceauşescu – independent de politicile sale opresive şi autoritare – a dus de fapt la slăbirea statului român, astfel că structurile acestuia erau celebre pentru ineficienţa şi proasta lor organizare. Aşadar, în ultimii 20 de ani, România nu a trebuit doar să se democratizeze, ci şi să îşi construiască instituţii politice complet noi. Acest aspect o diferenţiază, din multe perspective, de vecinii săi de la nord.

G.J.: La nivel oficial, etnicitatea nu pare să mai reprezinte un clivaj important în România. După un start mai degrabă dificil în 1990, formaţiunea care îi reprezintă pe maghiari s-a aflat la guvernare aproape fără întrerupere din 1996. Totuşi, autonomia – fie ea politică sau culturală – rămâne principala revendicare a maghiarilor din România, în timp ce majoritatea şi partidele „româneşti” i se opun cu tărie. Consideraţi că aceste contradicţii discursive ar putea duce la agravarea relaţiilor interetnice în viitor sau sunt ele în mod definitiv pe drumul cel bun?

C.K.: Societăţile multietnice de succes sunt mereu implicate în conversaţii interne despre identitate, drepturi şi despre locul minorităţilor în societate. În Statele Unite, acestea iau forma unor discuţii perene despre rasă şi folosirea limbii (precum rolul limbii spaniole în sistemul public de educaţie american). În Spania şi Franţa, iau forma discuţiilor despre imigraţie şi minorităţi naţionale precum bascii sau catalanii. Diferenţa în România este existenţa unui partid politic puternic care îşi asumă rolul de purtător de cuvânt al celei mai mari minorităţi etnice. Acest partid a fost un actor cheie în politica internă încă de la începutul anilor ’90 şi probabil va rămâne o voce importantă. Nu cred că revendicarea privind autonomia va dispărea în viitor. A fost de la bun început parte a programului UDMR şi nu avem motive să credem că acest lucru se va schimba – la fel cum solicitarea Partidului Naţional Scoţian privind independenţa faţă de Marea Britanie va rămâne parte a programului său, chiar dacă e un element mai mult sau mai puţin promovat, în funcţie de împrejurările politice. Totuşi, mă aştept ca problemele maghiarilor să se schimbe enorm de mult pe măsură ce România se integrează tot mai mult în Uniunea Europeană. Dacă unificarea europeană continuă, puterea statului-naţiune va scădea de la sine. Astfel, miza disputelor legate de autonomie se va diminua, deoarece statele nu vor mai vedea mişcările autonomiste ca pe ameninţări reale la adresa guvernelor centrale sau a naţiunilor. În Europa de azi e perfect normal ca oamenii să aibă mai multe loialităţi politice. Acesta este un concept relativ nou pentru România (şi pentru multe alte state europene), dar cred că este un aspect inevitabil al unificării europene.

G.J.: Moldova s-a aflat în centrul politicii externe a României după 1990. Însă relaţiile dintre România şi Moldova au fost influenţate constant de orientările guvernelor de la Chişinău de-a lungul timpului şi de relaţiile lor cu un alt actor crucial – Rusia. Dată fiind instabilitatea politică persistentă din Moldova din ultimii ani, cum vedeţi viitorul acestei ţări? Este integrarea sa europeană, dorită de România, un scenariu plauzibil cel puţin pe termen mediu?

C.K.: Nu aş spune că Moldova a fost în centrul politicii externe a României. Cred că Moldova a fost din când în când un element de retorică important în România – ideea celor „două state româneşti”, dorinţa de a recâştiga teritoriul pierdut al Basarabiei etc. Dar există alte elemente ale politicii externe care au eclipsat de obicei relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău (precum relaţiile dintre România şi Ungaria, aderarea la UE dinainte de 2007, aderarea la NATO şi altele). Acestea au fost mult mai importante pentru politicienii de la Bucureşti decât relaţia cu Moldova. Cred că Moldova se confruntă cu o serie de provocări foarte dificile. Populaţia sa se micşorează, mai mulţi oameni părăsesc ţara decât se întorc, sunt şanse mici pentru rezolvarea conflictului din Transnistria, instituţiile politice rămân doar puţin funcţionale, iar economia este printre cele mai slabe din estul Europei. Faptul că acum există un stat numit Moldova este probabil cea mai mare garanţie a continuării existenţei lui – cu alte cuvinte, simpla dobândire a independenţei a generat un set întreg de interese în acest sens. Nu cred că Moldova va dispărea (de exemplu prin unirea cu România), parţial pentru că acesta nu ar fi un rezultat dezirabil cel puţin pentru o pluralitate a populaţiei din Moldova şi pentru că România, la rândul ei, ar găsi imposibil să integreze unul dintre cele mai sărace state europene fără a crea probleme enorme pentru România însăşi. Deci, pe termen mediu, cred că Moldova se va „târî” în continuare.

G.J.: Pe lângă statele care au făcut parte din URSS şi care acum sunt parte a NATO şi UE (sau sub influenţa lor, precum Georgia), Rusia pare să deţină un control strâns asupra fostelor state URSS din Asia Centrală. Totuşi, această regiune se află la intersecţia influenţei ruseşti şi cea a mişcărilor islamiste radicale. Cecenia este poate cel mai evident exemplu. Credeţi că această regiune a lumii poate deveni un viitor „butoi cu pulbere”, mai ales din perspectiva vecinătăţii sale cu China şi cu Orientul Mijlociu?

C.K.: Regiunile care reprezintă „butoaie cu pulbere” devin probleme doar dacă afectează interesele unor puteri regionale majore. Altfel, ele sunt ca artificiile – se aprind puţin, dar fără consecinţe importante. Asta s-a întâmplat şi în Cecenia: două războaie sângeroase care au ucis zeci de mii de oameni, dar care au avut un impact redus asupra politicii regionale (Iran, Turcia, Asica Centrală) şi practic niciun impact asupra politicii globale (de exemplu, nu au influenţat deloc relaţiile SUA-Rusia). Cred că acesta va fi trendul pe termen lung. Situaţia se înrăutăţeşte în Caucazul de nord din Rusia – nu în Cecenia, unde situaţia este destul de calmă, ci în republicile vecine Inguşetia, Dagestan şi Kabardino-Balkaria. Combinaţia de probleme locale şi insurgenţe islamiste vor reprezenta provocări importante pentru Rusia, chiar şi dacă ne uităm doar la violenţa persistentă care afectează regiunea şi care uneori se răspândeşte şi în Rusia (un exemplu sunt atentatele de la metroul din Moscova). În opinia mea, provocarea pe termen lung a Rusiei va fi reprezentată probabil de o pluralitate sau chiar o majoritate musulmană până la mijlocul acestui secol. Deja se pare că Moscova are cea mai mare populaţie musulmană din Europa. Acest element demografic nu este încă luat în considerare de factorii politici şi de opinia publică din Rusia, în ansamblu.

G.J.: Aș vrea să revenim la politica românească. Spectrul politic este divizat puternic de-a lungul unui clivaj reprezentat de loialitatea față de președintele Traian Băsescu. Ideologia pare să fie mai degrabă irelevantă în determinarea acțiunilor partidelor. În urmă cu câteva zile, liberalii, social-democrații și conservatorii au anunțat că formează o alianță menită să îi îndepărteze de la putere pe democrat-liberali și poate chiar să îl suspende pe Băsescu. Putem vorbi de maturitate politică sau de o revenire la anii de volatilitate politică care au marcat începutul tranziției acum 20 de ani?

C.K.: Marea dezamăgire în politica românească este absența unor loialități politice durabile, care să se bazeze pe altceva decât pe personalizare. În România încă nu s-a dezvoltat un sistem de partide stabil, bazat pe o delimitare clară între stânga și dreapta. Asta înseamnă că politica rămâne în continuare intens personalizată și prea puțin bazată pe ideologie sau pe caracteristici democrafice. Excepțiile sunt partidele de extremă dreapta și UDMR, ambele având sprijin electoral stabil, dar din motive diferite. De asemenea, mai înseamnă și că politicienii privesc mai mult în sus decât în jos: sunt mai preocupați de exprimarea unei loialități față de un patron politic mai puternic decât de servirea alegătorilor din circumscripțiile lor. Actualele dezbateri despre președintele Băsescu sunt un simptom al acestui fenomen mai amplu. Nu cred că asta se va schimba în viitorul apropiat, poate și pentru că multe state europene se află într-o situație foarte asemănătoare.

G.J.: Opoziția îl aseamănă adeseori pe președintele Băsescu cu Vladimir Putin, din cauza stilului de a conduce. Cunoscând ambele țări și ambele contexte politice, credeți că această comparație este legitimă?

C.K.: Sincer să fiu, comparația mi se pare ridicolă. Cineva poate spune despre Băsescu că este arogant sau că nu îi place stilul său personal, dar comparația cu Putin are prea puțin sens pentru mine. Putin este în mod clar un lider autoritar care, de curând, a manipulat sistemul de justiție rus pentru a ataca un rival personal. România nu are deloc o astfel de problemă.

G.J.: În fine, aș vrea să abordăm problematica relațiilor româno-americane. Am menționat încă de la început faptul că aderarea României la spațiul Schengen a fost amânată, din cauza opoziției Germaniei și Franței. Totuși, românii se bucură deja de un grad rezonabil de libertate de mișcare în Europa. Între timp, relațiile dintre România și SUA au fost din ce în ce mai apropiate în ultimul deceniu, mergând de la a fi numiți un partener strategic până la a fi ales drept stat care va găzdui o parte din sistemul de apărare anti-rachetă. Totuși, românii au în continuare nevoie de vize pentru a călători în SUA. Cred că elementul cheie aici este încrederea. Cum se face că României, ca stat, i se acordă suficientă încredere pentru a fi un aliat atât de apropiat al SUA în regiune, însă românii nu sunt considerați de încredere pentru a fi primiți în SUA fără viză? Mai mult, credeți că România primește suficient de mult din relația sa cu SUA, dat fiind faptul că cetățenii săi nu beneficiază de un semn de încredere de bază, cum ar fi libertatea de mișcare pe teritoriul unui stat aliat?

C.K.: Regimurile de vize nu ar trebui privite ca indicatori ai relațiilor dintre două state. În anumite cazuri, ele sunt parte a unei relații quid-pro-quo dintre două guverne, ambele tratându-l pe celălalt într-un mod reciproc din perspectiva birocrației privind vizele (de exemplu, ca cetățean american, trebuie să primesc viză pentru a călători în Turcia – un aspect birocratic care nu spune nimic despre relațiile dintre SUA și Turcia). În cazul României, cred că regimul de vize spune puține despre încrederea pe care guvernul american o acordă României sau românilor. Totuși, el spune ceva despre încrederea pe care o are guvernul american în două lucruri: abilitatea statului român de a-și controla propriile granițe și nivelul ridicat de migrație din România în SUA dacă nu ar exista vize. Prevăd un viitor în care românii vor putea călători fără vize în SUA, dar cred că procesul de control la granițele României va trebui să fie profesionalizat în mod semnificativ.

__________________________________________________________________

Alte articole pe aceeași temă:




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , ,