Libertăți civile versus securitate natională

Autor: Tania Chilin | Categoria: Politică
02-03-2015

Odată cu atacurile din Paris în 7 ianuarie 2015, problema amenințării teroriste a reintrat în agenda publică, discuțiile desfășurându-se, așa cum era de așteptat, în jurul măsurilor de securitate ce ar trebui adoptate pentru a preveni astfel de ofensive. Dezbaterile sunt destul de delicate având in vedere controversele ce însoțesc de obicei legislația destinată combaterii terorismului. Clasicul exemplu este Legea Patriot (Patriot Act). La data de 25 octombrie 2001 Legea Patriot a fost adoptată de către Congresul Statelor Unite ale Americii, întâmpinând opoziție din partea unui singur senator. Este de înțeles faptul că, în fața spaimei și panicii produse în rândul cetățenilor de atacurile teroriste, oamenii politici au dorit să reacționeze prompt prin a-și alinia acțiunile la dorințele alegătorilor. Așadar, la scurt timp după atacurile de la 11 septembrie, a fost propusă și adoptată o lege nouă care îi acorda executivului vaste puteri de supraveghere, detenție și punere sub urmărire. Totuși, nici Europa nu duce lipsa legislației antiterorism, atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii Europene. Mai mult de atât, istoricul legislativ arată cum, de-a lungul anilor, legile s-au înăsprit, spectrul activităților ce pot fi criminalizate s-a lărgit, iar libertățile civile au fost din ce în ce mai restrânse. Chiar în noiembrie 2014 Franța a aprobat măsuri controversate pentru a asigura securitatea națională, măsuri ce includ restricția de a părăsi teritoriul țării, mergând până la confiscarea pașaportului în cazul existenței suspiciunii de activități teroriste. În esență, legile antiterorism se bazeaza pe asumpția că pricina neputinței de a preveni atacurile teroriste este restricția legislativă in ceea ce privește accesul la informații. De exemplu, ampla operațiune antiteroristă din Belgia ce a avut loc recent după atacurile din Paris a avut la bază informații despre o celulă teroristă ce s-a dezvoltat în orașul Verviers. Conform declarațiilor, grupul terorist era la doar câteva ore distanță de un atac împotriva poliției când a fost asaltat. În aceeași perioadă și Germania a blocat un potențial atac arestând două persoane de naționalitate turcă acuzate că recrutau, trimiteau oameni în Syria și furnizau armament. Acestea sunt însa unele dintre rarele situații în care activitatea organizațiilor antiterorism devine vizibilă publicului. Deși ambele acțiuni au avut loc atât de curând după atacurile din Paris, sincronizarea fost decretată ca fiind o coincidență. Ceea ce este totuși cert este faptul că aceste evenimente au fost invocate pentru a readuce în discuție necesitatea înăspririi măsurilor antiterorism. Luna aceasta (februarie 2015), guvernul Germaniei a aprobat o lege ce îmbogățește aria acțiunilor ce pot fi incriminate sub amenințarea teroristă, decretată ca fiind „una dintre cele mai dure legi antiterorism din Europa”. În Belgia de asemenea au loc discuții despre adoptarea unei astfel de măsuri, iar exemplul domestic al legii „Big Brother” ne este deja cunoscut, fiind amplu dezbătut în spațiul public.

De ce restricționarea libertăților civile?

Scopul investigațiilor antiteroriste este detectarea amenințărilor înainte ca acestea să se concretizeze în atacuri. Succesul acestui demers depinde de eficiența serviciilor antiterorism în accesarea și colectarea informații pentru a identifica indivizii sau grupurile care pot plănui atacuri. Argumentul este că, pentru a construi un puzzle complet care ar putea dezvălui un complot terorist, aceste agenții trebuie să adune piesele care există sub forma unor informații răspândite în emailuri, conversații telefonice, date bancare, și așa mai departe, cantități coplesitoare de informații aparținând cetățenilor. Adoptarea unui set de legi care să relaxeze constrângerile întâmpinate de serviciile antiterorism in accesarea acestor date a fost justificată prin faptul că noile forme de acțiune teroristă la nivel global au produs un conflict asimetric, iar lipsa unui cadru legislativ care să faciliteze accesul la astfel de date îngreunează interpelarea unui eventual atac, consecințele putând fi foarte grave.

Miza este așadar mare, amenințarea nucleară, potențialul distructiv al armelor chimice și biologice se traduc în costuri enorme pentru o societate afectată de atacuri teroriste. În esență motivările sunt simple și iau în calcul două mecanisme complementare; pe de-o parte diminuarea acestor restricții în accesarea datelor cu caracter personal eficientizează acțiunile agențiilor antiterorism în a dezvălui potențiale atacuri, iar pe de altă parte măresc costurile grupurilor teroriste de a organiza și duce la îndeplinire un atac. Există factori de decizie politică ce argumentează faptul că organizațiile teroriste exploatează libertățile civile existente în statele democratice, libertăți care facilitează organizarea acestor grupări. Costurile asocierii cu un grup terorist cresc într-o societate în care liniile de comunicare sunt supravegheate de un serviciu antiterorism, ducând la diminuarea numărului de persoane dispuse să disemineze propagandă, să recruteze agenți, să colecteze sau să doneze fonduri pentru sprijinirea acestor activități, să falsifice identități. Pe scurt, este îngreunat întregul proces de formare și susținere a unei rețele teroriste.

Securitatea națională pe primul loc?

Tiberiu Dragu, un cercetător de origine română care a primit prestigiosul premiu Mancur Olson pentru cea mai bună teză de doctorat in domeniul economiei politice, abordează într-un mod foarte interesant dezbaterea privind libertățile civile și securitatea națională. Dragu arată folosing modele din teoria jocurilor faptul că, indiferent de ce efect ar avea această măsură asupra securității naționale, agențiile antiterorism preferă în mod rațional o diminuare a restricțiilor în accesarea datelor personale ale cetățenilor, răspunsul acestora în fața amenințărilor teroriste fiind întotdeauna unul strategic. În esență, modelul matematic elaborat de Tiberiu Dragu arată faptul că probabilitatea unui atac terorist nu scade neapărat în contextul diminuării libertăților, însă utilitatea așteptată a agențiilor de combatere a terorismului crește întotdeauna atunci când aceste libertăți sunt restrânse.

Mai mult, acest model demonstrează că există situații în care o scădere a confidențialității în circuitul datelor poate chiar să ducă la o scădere a securității naționale prin faptul că diminuează stimulentele agențiilor antiterorism de a-și concentra eforturile pentru a detecta eventuale comploturi. Chiar și în aceste situații, agențiile vor prefera situația unei legislații ce le permite accesul facil la datele personale. Poate așadar exista, argumentează Dragu, un conflict între interesele agențiilor de combatere a terorismului și interesul securității naționale. Această analiză matematică este cu atât mai valoroasă dacă ne gândim cât de dificil sunt în realitate de evaluat măsurile antiterorism și eficiența lor. Se poate ușor argumenta că, în situația în care un atac nu are loc, aceasta se datorează măsurilor deja existente și a acțiunilor, în mod natural secretizate, ale agențiilor de combatere a terorismului. Dacă totuși ofensiva teroristă este dusă la îndeplinire, în discuție este adusă necesitatea înăspririi legislației antiterorism.

Dincolo de matematică

O agenție de combatere a terorismului se supune și ea tiparului de organizare și funcționare al oricărei organizații birocratice, în care angajații își urmăresc interesele ce țin de promovare pe scara ierarhică, salarii mai mari, dobândirea anumitor sarcini de lucru. Totodată, unitățile din cadrul acestor organizații doresc la rândul lor resurse sporite pentru a-și duce la îndeplinire proiectele. Această competitivitate internă este, spune Dragu, cu atât mai manifestă în cadrul organizațiilor de combatere a terorismului, dacă luăm în considerare faptul că rezultatele și succesele sunt dificil de măsurat și evaluat. Adesea pistele urmărite nu se dovedesc a fi roditoare, iar efortul individual este foarte greu de diferențiat. Așadar, promovările implică automat mai multă subiectivitate și totodată o presiune mai mare a angajaților de a influența percepțiile superiorilor legate de propria muncă. De exemplu, Coleen Rowley, avertizor de integritate, fost agent FBI, a criticat într-o scrisoare adresată Directorului FBI de la acea dată (2003) atât valul nejustificat de detenții și încarcerări ce au avut loc după atacurile din 11 septembrie, cât și faptul că FBI a încurajat detenția câtor mai mulți oameni în scopuri de PR. Ofițerilor le era cerut să raporteze zilnic numărul de rețineri făcute, spunea Rowley în 2003. În plus, de la adoptarea Legii Patriot (Patriot Act) în Statele Unite, Congresul a investigat cauzele atacurilor ajungând la concluzia că cele mai multe eșecuri ale serviciilor nu se pot pune pe seama unei lipse a capacității de a aduna informații despre cetățeni, ci mai degrabă inabilității de a analiza în mod eficient cantitatea deja masivă de informație pe care o avea la dispoziție mulțumită puterilor suficient de ample de supraveghere. Numeroase rapoarte guvernamentale au documentat ineficiențele în ceea ce privește operațiunile agențiilor de combatere a terorismului: colectarea unor date irelevante, lipsa coordinării eforturilor colective, investiție prea slabă în calitatea analizelor, cultura birocratică ce răsplătește mai degrabă cantitatea în locul cantității, concentrarea pe analiză strategică pe termen scurt în detrimentul unei strategii pe termen lung, procesul greoi de a conecta diversele fragmente de informație într-o poveste coerentă.

Chestiunea divergenței intereselor publice și cele ale instituțiilor ce combat terorismul este și mai evidentă atunci când în agenda de lucru a acestor instituții se află probleme ce variază în funcție de cât mult se poate măsura succesul în rezolvarea lor. În astfel de situații, indivizii vor avea tendința de a-și concentra atenția spre acele probleme care, poate nu sunt chiar atât de importante pentru public, însă le pot aduce o evaluare pozitivă a performanței.

Dacă pentru instituțiile însărcinate de combaterea terorismului, reducerea libertăților civile înseamnă o scădere a costurilor de a acționa împotriva amenințărilor teroriste, trebuie să ne concentrăm atenția și la costurile și beneficiile pe care aceste măsuri le implică în rândul cetățenilor. Referindu-mă din nou la Legea Patriot, aceasta fiind cea mai notorie lege antiterorism, sub una dintre secțiunile legii menționate este specificat că agenții guvernamentali pot obține date despre oricine, de la orice fel de entitate care le deține, atâta timp cât guvernul specifică faptul că aceste date sunt căutate în legătură cu investigații legate de terorism. (Patriot Act 2001, secțiunea 215). Pe această bază, date puteau fi predate de la bănci, spitale, servicii de internet, univesitati și așa mai departe, o astfel de putere fiind criticată că încalcă drepturi fundamentale la o viață privată dar și libertatea de exprimare. Cetățenii reacționează prin ezitarea de a împrumuta anumite cărți, vizita anumite site-uri. Dacă luăm în considerare și rapoartele ce arată faptul că în cele mai multe cazuri astfel de măsuri nu sunt eficiente, ajungem la situația în care ne confruntăm cu ce e mai rău din ambele lumi – măsurile încalcă libertățile cetățenești dar nu sporesc securitatea națională.

Un exemplu elocvent este cel al Marii Britanii. În contextul noii amenințări venite din partea terorismului global, Guvernul Marii Britanii a emis în 2006 Lega Terorismului care a creat o serie nouă de delicte, printre care și ‘încurajarea’ sau ‘glorificarea’ terorismului. Argumentul că libertatea de expresie ar putea fi îngrădită de astfel de prevederi legislative este unul credibil, în acest caz fiind criminalizate opiniile, nu faptele. Într-adevăr, reducerea libertății de exprimare poate duce la erodarea libertăților civile de care ar trebui să se bucure orice individ într-un stat democratic. Pe lângă asta, chiar fostul Prim Ministru al Guvernului Marii Britanii, Gordon Brown, a admis că cea mai bună metodă de a aborda extremismul și terorismul este de a implica membri ai comunității musulmane, conform narativei de a ‘câștiga inimi și minti’. Astfel, recrutarea susținerii comunităților locale este un pas crucial în lupta antiterorism. Cu toate acestea, decretarea glorificării terorismului ca delict, alături de înăsprirea activităților polițienești și a supravegherii pot duce la înrăutățirea situației contribuind la perpetuarea unui climat de neîncredere și suspiciune în comunitatea musulmană față de poliție și politicile antiterorism. Imran Awan aduce în discuție studii ce confirmă că într-adevăr, membrii comunităților musulmane percep că libertățile de expresie și gândire le-au fost limitate odată cu criminalizarea glorificării terorismului, făcându-i să trăiască un sentiment de alienare și stigmatizare care s-a manifestat în interiorul comunității prin erodarea încrederii în autorități și a politicilor de contraterorism. Acest sentiment a fost exacerbat și de formularea vagă a legii, care nu circumscria clar ce anume poate constitui glorificarea terorismului. Teama că o afirmație, chiar una scoasă din context, ar putea constitui temei pentru punerea sub acuzație, a dus la reticență în exprimarea liberă a ideilor.

Sunt mulți experți care duc argumentul și mai departe, arătând cum o legislație antiterorism folosită ca soluție pe termen scurt pentru o problemă atât complexă și extinsă temporal, așa cum este terorismul, poate avea efectele opuse. Un exemplu este legea Prevenirii Terorismului decretată în Marea Britanie în 1974, care a fost folosită ca instrument de recrutare a militanților IRA. Se pare deci că terorismul câștigă tot mai multă susținere de fiecare dată când autoritățile decretează noi legi ce acordă poliției și serviciilor puteri mai ample în lupta antiterorism. David Rose scria în 2004 referitor la ce se întâmplă în închisoarea de la Guantanamo Bay și citând ca sursă un agent sus pus al serviciilor secrete faptul că „fiecare deținut creează în spațiul închisorii, la rândul sau, alți 10 teroriști sau susținători ai terorismului”, mergând pe principiul că cei încarcerați pentru fapte minime cu siguranță vor părăsi închisoarea cu viziuni extremiste. Consecința ar fi că, deși actele teroriste nu pot fi înfăptuite fără să existe urmări și fără ca agențiile să reacționeze, aceste răspunsuri trebuie să fie „cu măsură și discrete, pentru că altfel există riscul de a împinge și mai mulți oameni în brațele extremismului și de a pierde susținerea altor state”. Același argument îl aduce și Carl Tobias, care a criticat aspru ordinul executiv unilateral al președintelui Bush de a crea tribunale militare și de a reține mii de suspecți de terorism. Acest ordin contravine principiului separării puterilor în stat, încalcă libertățile civile ale deținuților, și face abstracție de legile internaționale stabilite. Mai mult, o analiză costuri-beneficii arată că impactul advers al unei astfel de abordări, mai ales asupra libertăților civile, întrece cu mult eficacitatea măsurilor. Recomandarea experților este în general ca în elaborarea legilor antiterorism să se folosească o evaluare mai fin calibrată pentru a maximiza libertățile civile, a asigura securitatea națională, pentru a respecta principiul separării puterilor în stat și a garanta mecanisme de verificare reciprocă a ramurilor puterii.

Ce se câștigă și ce se pierde?

Măsurile adoptate sub cupola luptei împotriva terorismului au fost justificate de către factorii de decizie politică prin necesitate, având în vedere implicațiile dezastruoase pe care eșecul prevenirii un atac terorist le-ar putea avea. Sumbra amenințare nucleară, potențialul distructiv al armelor chimice și biologice, noile forme de terorism cibernetic, toate acestea se adună în matematica costurilor pe care o societate ar fi nevoită să le suporte în cazul unui amplu atac terorist. Atunci când un atac are loc, impactul emoțional în rândul cetățenilor este masiv, nu doar pentru că lecțiile istoriei au indus în conștiința colectivă o profundă aversiune față de astfel de forme de extremism, dar și pentru că, spre deosebire de dezastre naturale, atacurile teroriste, cel puțin teoretic, ar putea fi prevenite. În aceste condiții, presiunile politice și populare asupra factorilor de decizie politică sunt uriașe. Este suficient să ne uităm la modul în care Legea Patriot a intrat în vigoare în 2001. Congresul Statelor Unite a fost constrâns de context să grăbească trecerea pachetului de legi considerate ca fiind esențiale în lupta antiterorism, după minime deliberări și renunțând la proceduri legislative standard. Pe lângă necesitatea de a răspunde așteptărilor cetățenilor, Congresul a fost presat și de ramura executivă a Guvernului, care a argumentat necesitatea adoptării cât mai rapide a acestor măsuri. Rezultatul a fost intrarea în vigoare a unei legi stufoase și complexe în timp record, mulți membri neavând nici timp s-o citească. În cazul unor ample probleme de ordin societal, inclusiv amenințarea teroristă, soluția cel mai ușor de implementat în termeni de rapiditate și costuri este reducerea libertăților civile acompaniată de sporirea puterii executivului. Acest tip de măsuri necesită inițial angajarea minima de resurse, costuri reduse, prin urmare neintroducerea unor taxe noi. În plus, ele nu întâmpină pentru început prea multă opoziție publică, mai ales când problema este expusă în termenii unei alegeri între securitatea națională și personală și libertăți civile.

Deși nimeni nu contestă necesitatea adoptării unor măsuri care să asigure securitatea națională, eficiența măsurilor care au fost implementate a fost pusă sub semnul întrebării. Existența unor contexte în care interesele agențiilor de combatere a terorismului și interesele cetățenilor nu mai converg pe deplin a fost de asemenea adusă în discuție (Dragu). Activitatea agențiilor de combatere a terorismului este în mod inerent secretă, iar această caracteristică îngreunează evaluarea eficienței lor. Mai mult de atât, acestea sunt instituții birocratice în care performanța individuală este foarte dificil de măsurat și apreciat, din mai multe rațiuni. Urmărind propria ascensiune profesională, angajații unor astfel de instituții ar putea favoriza măsuri care, deși nu sunt neapărat cele mai eficiente, pot produce rezultate cuantificabile. În plus, Tiberiu Dragu demonstrează matematic faptul că astfel de măsuri ar putea fi preferate indiferent de cât de critică este amenințarea teroristă. De altfel, acest lucru a fost observat și în absența unui model matematic. De exemplu, Kim Scheppele (2004) discută conceptul de „stare de excepție”, des invocat în discuțiile despre lupta împotriva terorismului. Starea de excepție se referă la „situația în care un stat se confruntă cu o amenințare mortală și răspunde prin a adopta măsuri care nu sunt justificabile în vremuri normale, având în vedere principiile acelui stat”. Tradițional, starea de excepție este mai pronunțată imediat după evenimentul care o declanșează și apoi, treptat, regresează în timp. Schepelle susține că în cazul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, în loc să aibă loc un declin în timp al eforturilor de a declara excepția, acestea au crescut pe măsură ce șocul atentatatelor s-a disipat. Argumentul că lupta împotriva activităților teroriste nu poate fi eficientă fără ca cetățenii să renunțe la anumite libertăți civice aduce după sine dezbaterea cu privire la echilibrul care trebuie găsit între asigurarea securității naționale și repsectarea drepturilor și libertăților omului. Mai mult, există experți care argumentează că o amenințare și mai periculoasă pentru libertățile civile și democrație sunt încercările administrației de a reduce rolul legislativului în elaborarea politicilor antiterorism precum și erodarea puterilor ramurii judecătorești. De altfel, rolul curților judecătorești este în mod particular important în vremuri de criză de securitate națională, când oficialii aleși sunt supuși la presiuni electorale. Pentru a contracara această tendință de a ceda în fața presiunilor politice dar și populare, puterea judiciară are obligația de a revizui cu foarte mare atenție acțiunile guvernamentale, în scopul asigurării că nu se sacrifică în mod nejustificat drepturile cetățenilor și mai ales ale grupurilor minoritare.

Nici o eticheta atasata acestui articol;

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Libertăți civile versus securitate natională |

Autor: Tania Chilin | Categoria: Politică

Odată cu atacurile din Paris în 7 ianuarie 2015, problema amenințării teroriste a reintrat în agenda publică, discuțiile desfășurându-se, așa cum era de așteptat, în jurul măsurilor de securitate ce ar trebui adoptate pentru a preveni astfel de ofensive. Dezbaterile sunt destul de delicate având in vedere controversele ce însoțesc de obicei legislația destinată combaterii terorismului. Clasicul exemplu este Legea Patriot (Patriot Act). La data de 25 octombrie 2001 Legea Patriot a fost adoptată de către Congresul Statelor Unite ale Americii, întâmpinând opoziție din partea unui singur senator. Este de înțeles faptul că, în fața spaimei și panicii produse în rândul cetățenilor de atacurile teroriste, oamenii politici au dorit să reacționeze prompt prin a-și alinia acțiunile la dorințele alegătorilor. Așadar, la scurt timp după atacurile de la 11 septembrie, a fost propusă și adoptată o lege nouă care îi acorda executivului vaste puteri de supraveghere, detenție și punere sub urmărire. Totuși, nici Europa nu duce lipsa legislației antiterorism, atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii Europene. Mai mult de atât, istoricul legislativ arată cum, de-a lungul anilor, legile s-au înăsprit, spectrul activităților ce pot fi criminalizate s-a lărgit, iar libertățile civile au fost din ce în ce mai restrânse. Chiar în noiembrie 2014 Franța a aprobat măsuri controversate pentru a asigura securitatea națională, măsuri ce includ restricția de a părăsi teritoriul țării, mergând până la confiscarea pașaportului în cazul existenței suspiciunii de activități teroriste. În esență, legile antiterorism se bazeaza pe asumpția că pricina neputinței de a preveni atacurile teroriste este restricția legislativă in ceea ce privește accesul la informații. De exemplu, ampla operațiune antiteroristă din Belgia ce a avut loc recent după atacurile din Paris a avut la bază informații despre o celulă teroristă ce s-a dezvoltat în orașul Verviers. Conform declarațiilor, grupul terorist era la doar câteva ore distanță de un atac împotriva poliției când a fost asaltat. În aceeași perioadă și Germania a blocat un potențial atac arestând două persoane de naționalitate turcă acuzate că recrutau, trimiteau oameni în Syria și furnizau armament. Acestea sunt însa unele dintre rarele situații în care activitatea organizațiilor antiterorism devine vizibilă publicului. Deși ambele acțiuni au avut loc atât de curând după atacurile din Paris, sincronizarea fost decretată ca fiind o coincidență. Ceea ce este totuși cert este faptul că aceste evenimente au fost invocate pentru a readuce în discuție necesitatea înăspririi măsurilor antiterorism. Luna aceasta (februarie 2015), guvernul Germaniei a aprobat o lege ce îmbogățește aria acțiunilor ce pot fi incriminate sub amenințarea teroristă, decretată ca fiind „una dintre cele mai dure legi antiterorism din Europa”. În Belgia de asemenea au loc discuții despre adoptarea unei astfel de măsuri, iar exemplul domestic al legii „Big Brother” ne este deja cunoscut, fiind amplu dezbătut în spațiul public.

De ce restricționarea libertăților civile?

Scopul investigațiilor antiteroriste este detectarea amenințărilor înainte ca acestea să se concretizeze în atacuri. Succesul acestui demers depinde de eficiența serviciilor antiterorism în accesarea și colectarea informații pentru a identifica indivizii sau grupurile care pot plănui atacuri. Argumentul este că, pentru a construi un puzzle complet care ar putea dezvălui un complot terorist, aceste agenții trebuie să adune piesele care există sub forma unor informații răspândite în emailuri, conversații telefonice, date bancare, și așa mai departe, cantități coplesitoare de informații aparținând cetățenilor. Adoptarea unui set de legi care să relaxeze constrângerile întâmpinate de serviciile antiterorism in accesarea acestor date a fost justificată prin faptul că noile forme de acțiune teroristă la nivel global au produs un conflict asimetric, iar lipsa unui cadru legislativ care să faciliteze accesul la astfel de date îngreunează interpelarea unui eventual atac, consecințele putând fi foarte grave.

Miza este așadar mare, amenințarea nucleară, potențialul distructiv al armelor chimice și biologice se traduc în costuri enorme pentru o societate afectată de atacuri teroriste. În esență motivările sunt simple și iau în calcul două mecanisme complementare; pe de-o parte diminuarea acestor restricții în accesarea datelor cu caracter personal eficientizează acțiunile agențiilor antiterorism în a dezvălui potențiale atacuri, iar pe de altă parte măresc costurile grupurilor teroriste de a organiza și duce la îndeplinire un atac. Există factori de decizie politică ce argumentează faptul că organizațiile teroriste exploatează libertățile civile existente în statele democratice, libertăți care facilitează organizarea acestor grupări. Costurile asocierii cu un grup terorist cresc într-o societate în care liniile de comunicare sunt supravegheate de un serviciu antiterorism, ducând la diminuarea numărului de persoane dispuse să disemineze propagandă, să recruteze agenți, să colecteze sau să doneze fonduri pentru sprijinirea acestor activități, să falsifice identități. Pe scurt, este îngreunat întregul proces de formare și susținere a unei rețele teroriste.

Securitatea națională pe primul loc?

Tiberiu Dragu, un cercetător de origine română care a primit prestigiosul premiu Mancur Olson pentru cea mai bună teză de doctorat in domeniul economiei politice, abordează într-un mod foarte interesant dezbaterea privind libertățile civile și securitatea națională. Dragu arată folosing modele din teoria jocurilor faptul că, indiferent de ce efect ar avea această măsură asupra securității naționale, agențiile antiterorism preferă în mod rațional o diminuare a restricțiilor în accesarea datelor personale ale cetățenilor, răspunsul acestora în fața amenințărilor teroriste fiind întotdeauna unul strategic. În esență, modelul matematic elaborat de Tiberiu Dragu arată faptul că probabilitatea unui atac terorist nu scade neapărat în contextul diminuării libertăților, însă utilitatea așteptată a agențiilor de combatere a terorismului crește întotdeauna atunci când aceste libertăți sunt restrânse.

Mai mult, acest model demonstrează că există situații în care o scădere a confidențialității în circuitul datelor poate chiar să ducă la o scădere a securității naționale prin faptul că diminuează stimulentele agențiilor antiterorism de a-și concentra eforturile pentru a detecta eventuale comploturi. Chiar și în aceste situații, agențiile vor prefera situația unei legislații ce le permite accesul facil la datele personale. Poate așadar exista, argumentează Dragu, un conflict între interesele agențiilor de combatere a terorismului și interesul securității naționale. Această analiză matematică este cu atât mai valoroasă dacă ne gândim cât de dificil sunt în realitate de evaluat măsurile antiterorism și eficiența lor. Se poate ușor argumenta că, în situația în care un atac nu are loc, aceasta se datorează măsurilor deja existente și a acțiunilor, în mod natural secretizate, ale agențiilor de combatere a terorismului. Dacă totuși ofensiva teroristă este dusă la îndeplinire, în discuție este adusă necesitatea înăspririi legislației antiterorism.

Dincolo de matematică

O agenție de combatere a terorismului se supune și ea tiparului de organizare și funcționare al oricărei organizații birocratice, în care angajații își urmăresc interesele ce țin de promovare pe scara ierarhică, salarii mai mari, dobândirea anumitor sarcini de lucru. Totodată, unitățile din cadrul acestor organizații doresc la rândul lor resurse sporite pentru a-și duce la îndeplinire proiectele. Această competitivitate internă este, spune Dragu, cu atât mai manifestă în cadrul organizațiilor de combatere a terorismului, dacă luăm în considerare faptul că rezultatele și succesele sunt dificil de măsurat și evaluat. Adesea pistele urmărite nu se dovedesc a fi roditoare, iar efortul individual este foarte greu de diferențiat. Așadar, promovările implică automat mai multă subiectivitate și totodată o presiune mai mare a angajaților de a influența percepțiile superiorilor legate de propria muncă. De exemplu, Coleen Rowley, avertizor de integritate, fost agent FBI, a criticat într-o scrisoare adresată Directorului FBI de la acea dată (2003) atât valul nejustificat de detenții și încarcerări ce au avut loc după atacurile din 11 septembrie, cât și faptul că FBI a încurajat detenția câtor mai mulți oameni în scopuri de PR. Ofițerilor le era cerut să raporteze zilnic numărul de rețineri făcute, spunea Rowley în 2003. În plus, de la adoptarea Legii Patriot (Patriot Act) în Statele Unite, Congresul a investigat cauzele atacurilor ajungând la concluzia că cele mai multe eșecuri ale serviciilor nu se pot pune pe seama unei lipse a capacității de a aduna informații despre cetățeni, ci mai degrabă inabilității de a analiza în mod eficient cantitatea deja masivă de informație pe care o avea la dispoziție mulțumită puterilor suficient de ample de supraveghere. Numeroase rapoarte guvernamentale au documentat ineficiențele în ceea ce privește operațiunile agențiilor de combatere a terorismului: colectarea unor date irelevante, lipsa coordinării eforturilor colective, investiție prea slabă în calitatea analizelor, cultura birocratică ce răsplătește mai degrabă cantitatea în locul cantității, concentrarea pe analiză strategică pe termen scurt în detrimentul unei strategii pe termen lung, procesul greoi de a conecta diversele fragmente de informație într-o poveste coerentă.

Chestiunea divergenței intereselor publice și cele ale instituțiilor ce combat terorismul este și mai evidentă atunci când în agenda de lucru a acestor instituții se află probleme ce variază în funcție de cât mult se poate măsura succesul în rezolvarea lor. În astfel de situații, indivizii vor avea tendința de a-și concentra atenția spre acele probleme care, poate nu sunt chiar atât de importante pentru public, însă le pot aduce o evaluare pozitivă a performanței.

Dacă pentru instituțiile însărcinate de combaterea terorismului, reducerea libertăților civile înseamnă o scădere a costurilor de a acționa împotriva amenințărilor teroriste, trebuie să ne concentrăm atenția și la costurile și beneficiile pe care aceste măsuri le implică în rândul cetățenilor. Referindu-mă din nou la Legea Patriot, aceasta fiind cea mai notorie lege antiterorism, sub una dintre secțiunile legii menționate este specificat că agenții guvernamentali pot obține date despre oricine, de la orice fel de entitate care le deține, atâta timp cât guvernul specifică faptul că aceste date sunt căutate în legătură cu investigații legate de terorism. (Patriot Act 2001, secțiunea 215). Pe această bază, date puteau fi predate de la bănci, spitale, servicii de internet, univesitati și așa mai departe, o astfel de putere fiind criticată că încalcă drepturi fundamentale la o viață privată dar și libertatea de exprimare. Cetățenii reacționează prin ezitarea de a împrumuta anumite cărți, vizita anumite site-uri. Dacă luăm în considerare și rapoartele ce arată faptul că în cele mai multe cazuri astfel de măsuri nu sunt eficiente, ajungem la situația în care ne confruntăm cu ce e mai rău din ambele lumi – măsurile încalcă libertățile cetățenești dar nu sporesc securitatea națională.

Un exemplu elocvent este cel al Marii Britanii. În contextul noii amenințări venite din partea terorismului global, Guvernul Marii Britanii a emis în 2006 Lega Terorismului care a creat o serie nouă de delicte, printre care și ‘încurajarea’ sau ‘glorificarea’ terorismului. Argumentul că libertatea de expresie ar putea fi îngrădită de astfel de prevederi legislative este unul credibil, în acest caz fiind criminalizate opiniile, nu faptele. Într-adevăr, reducerea libertății de exprimare poate duce la erodarea libertăților civile de care ar trebui să se bucure orice individ într-un stat democratic. Pe lângă asta, chiar fostul Prim Ministru al Guvernului Marii Britanii, Gordon Brown, a admis că cea mai bună metodă de a aborda extremismul și terorismul este de a implica membri ai comunității musulmane, conform narativei de a ‘câștiga inimi și minti’. Astfel, recrutarea susținerii comunităților locale este un pas crucial în lupta antiterorism. Cu toate acestea, decretarea glorificării terorismului ca delict, alături de înăsprirea activităților polițienești și a supravegherii pot duce la înrăutățirea situației contribuind la perpetuarea unui climat de neîncredere și suspiciune în comunitatea musulmană față de poliție și politicile antiterorism. Imran Awan aduce în discuție studii ce confirmă că într-adevăr, membrii comunităților musulmane percep că libertățile de expresie și gândire le-au fost limitate odată cu criminalizarea glorificării terorismului, făcându-i să trăiască un sentiment de alienare și stigmatizare care s-a manifestat în interiorul comunității prin erodarea încrederii în autorități și a politicilor de contraterorism. Acest sentiment a fost exacerbat și de formularea vagă a legii, care nu circumscria clar ce anume poate constitui glorificarea terorismului. Teama că o afirmație, chiar una scoasă din context, ar putea constitui temei pentru punerea sub acuzație, a dus la reticență în exprimarea liberă a ideilor.

Sunt mulți experți care duc argumentul și mai departe, arătând cum o legislație antiterorism folosită ca soluție pe termen scurt pentru o problemă atât complexă și extinsă temporal, așa cum este terorismul, poate avea efectele opuse. Un exemplu este legea Prevenirii Terorismului decretată în Marea Britanie în 1974, care a fost folosită ca instrument de recrutare a militanților IRA. Se pare deci că terorismul câștigă tot mai multă susținere de fiecare dată când autoritățile decretează noi legi ce acordă poliției și serviciilor puteri mai ample în lupta antiterorism. David Rose scria în 2004 referitor la ce se întâmplă în închisoarea de la Guantanamo Bay și citând ca sursă un agent sus pus al serviciilor secrete faptul că „fiecare deținut creează în spațiul închisorii, la rândul sau, alți 10 teroriști sau susținători ai terorismului”, mergând pe principiul că cei încarcerați pentru fapte minime cu siguranță vor părăsi închisoarea cu viziuni extremiste. Consecința ar fi că, deși actele teroriste nu pot fi înfăptuite fără să existe urmări și fără ca agențiile să reacționeze, aceste răspunsuri trebuie să fie „cu măsură și discrete, pentru că altfel există riscul de a împinge și mai mulți oameni în brațele extremismului și de a pierde susținerea altor state”. Același argument îl aduce și Carl Tobias, care a criticat aspru ordinul executiv unilateral al președintelui Bush de a crea tribunale militare și de a reține mii de suspecți de terorism. Acest ordin contravine principiului separării puterilor în stat, încalcă libertățile civile ale deținuților, și face abstracție de legile internaționale stabilite. Mai mult, o analiză costuri-beneficii arată că impactul advers al unei astfel de abordări, mai ales asupra libertăților civile, întrece cu mult eficacitatea măsurilor. Recomandarea experților este în general ca în elaborarea legilor antiterorism să se folosească o evaluare mai fin calibrată pentru a maximiza libertățile civile, a asigura securitatea națională, pentru a respecta principiul separării puterilor în stat și a garanta mecanisme de verificare reciprocă a ramurilor puterii.

Ce se câștigă și ce se pierde?

Măsurile adoptate sub cupola luptei împotriva terorismului au fost justificate de către factorii de decizie politică prin necesitate, având în vedere implicațiile dezastruoase pe care eșecul prevenirii un atac terorist le-ar putea avea. Sumbra amenințare nucleară, potențialul distructiv al armelor chimice și biologice, noile forme de terorism cibernetic, toate acestea se adună în matematica costurilor pe care o societate ar fi nevoită să le suporte în cazul unui amplu atac terorist. Atunci când un atac are loc, impactul emoțional în rândul cetățenilor este masiv, nu doar pentru că lecțiile istoriei au indus în conștiința colectivă o profundă aversiune față de astfel de forme de extremism, dar și pentru că, spre deosebire de dezastre naturale, atacurile teroriste, cel puțin teoretic, ar putea fi prevenite. În aceste condiții, presiunile politice și populare asupra factorilor de decizie politică sunt uriașe. Este suficient să ne uităm la modul în care Legea Patriot a intrat în vigoare în 2001. Congresul Statelor Unite a fost constrâns de context să grăbească trecerea pachetului de legi considerate ca fiind esențiale în lupta antiterorism, după minime deliberări și renunțând la proceduri legislative standard. Pe lângă necesitatea de a răspunde așteptărilor cetățenilor, Congresul a fost presat și de ramura executivă a Guvernului, care a argumentat necesitatea adoptării cât mai rapide a acestor măsuri. Rezultatul a fost intrarea în vigoare a unei legi stufoase și complexe în timp record, mulți membri neavând nici timp s-o citească. În cazul unor ample probleme de ordin societal, inclusiv amenințarea teroristă, soluția cel mai ușor de implementat în termeni de rapiditate și costuri este reducerea libertăților civile acompaniată de sporirea puterii executivului. Acest tip de măsuri necesită inițial angajarea minima de resurse, costuri reduse, prin urmare neintroducerea unor taxe noi. În plus, ele nu întâmpină pentru început prea multă opoziție publică, mai ales când problema este expusă în termenii unei alegeri între securitatea națională și personală și libertăți civile.

Deși nimeni nu contestă necesitatea adoptării unor măsuri care să asigure securitatea națională, eficiența măsurilor care au fost implementate a fost pusă sub semnul întrebării. Existența unor contexte în care interesele agențiilor de combatere a terorismului și interesele cetățenilor nu mai converg pe deplin a fost de asemenea adusă în discuție (Dragu). Activitatea agențiilor de combatere a terorismului este în mod inerent secretă, iar această caracteristică îngreunează evaluarea eficienței lor. Mai mult de atât, acestea sunt instituții birocratice în care performanța individuală este foarte dificil de măsurat și apreciat, din mai multe rațiuni. Urmărind propria ascensiune profesională, angajații unor astfel de instituții ar putea favoriza măsuri care, deși nu sunt neapărat cele mai eficiente, pot produce rezultate cuantificabile. În plus, Tiberiu Dragu demonstrează matematic faptul că astfel de măsuri ar putea fi preferate indiferent de cât de critică este amenințarea teroristă. De altfel, acest lucru a fost observat și în absența unui model matematic. De exemplu, Kim Scheppele (2004) discută conceptul de „stare de excepție”, des invocat în discuțiile despre lupta împotriva terorismului. Starea de excepție se referă la „situația în care un stat se confruntă cu o amenințare mortală și răspunde prin a adopta măsuri care nu sunt justificabile în vremuri normale, având în vedere principiile acelui stat”. Tradițional, starea de excepție este mai pronunțată imediat după evenimentul care o declanșează și apoi, treptat, regresează în timp. Schepelle susține că în cazul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, în loc să aibă loc un declin în timp al eforturilor de a declara excepția, acestea au crescut pe măsură ce șocul atentatatelor s-a disipat. Argumentul că lupta împotriva activităților teroriste nu poate fi eficientă fără ca cetățenii să renunțe la anumite libertăți civice aduce după sine dezbaterea cu privire la echilibrul care trebuie găsit între asigurarea securității naționale și repsectarea drepturilor și libertăților omului. Mai mult, există experți care argumentează că o amenințare și mai periculoasă pentru libertățile civile și democrație sunt încercările administrației de a reduce rolul legislativului în elaborarea politicilor antiterorism precum și erodarea puterilor ramurii judecătorești. De altfel, rolul curților judecătorești este în mod particular important în vremuri de criză de securitate națională, când oficialii aleși sunt supuși la presiuni electorale. Pentru a contracara această tendință de a ceda în fața presiunilor politice dar și populare, puterea judiciară are obligația de a revizui cu foarte mare atenție acțiunile guvernamentale, în scopul asigurării că nu se sacrifică în mod nejustificat drepturile cetățenilor și mai ales ale grupurilor minoritare.




Nici o eticheta atasata acestui articol;