Interviu cu Romano Prodi

Criza EURO și viitorul extinderii Uniunii Europene

Autor: Cornel Ban | Categoria: Politică
02-05-2011

Interviul a fost luat pe 14 aprilie 2011 de colaboratorul nostru Cornel Ban, cercetător la Institutul Watson al Universitatii Brown din SUA, instituţie unde Romano Prodi este profesor invitat.

Cornel Ban: O problemă ridicată de către unul dintre colegii mei din Cluj, prof. Gabriel Bădescu, este idea unei Europe cu 2 viteze, folosită pentru a descrie mecanismul  decizional din prezent, cel puţin după valul de lărgire din 2004, dacă nu chiar mai devreme. Credeţi că adoptarea pactului EURO PLUS va oficializa această idee de Europă cu 2 viteze?

Romano Prodi: Eu am o opinie diferită, opinie personală. Nu vor exista niciodată ‘două Europe’. În cazul în care euro (moneda) va dispărea, deşi nu cred că va fi cazul, acest lucru nu va determina o anumită ordine sau ierarhie în cadrul uniunii, să spunem cu zece state cu un nou euro puternic şi 6 state cu un euro mai slab sau invers. Dar acest lucru (dispariţia euro) este puţin probabilă în viitorul apropiat, chiar dacă aceste costuri pentru salvarea monedei euro sunt ridicate. Nu există nici un fel de interes din partea comunităţii de afaceri germane să renunţe la euro. Am scris un articol în care am explicat cum atunci când mi-am început cariera academică paritatea între lira şi marca germană era de 145 la 1. În momentul în care am adoptat euro, raportul era de 990 la 1, deci o devalorizare de 600%. Bineînţeles, politicienii germani nu vor să achite nota de plată a întregii Europe (n.r.- cu referire la cazul Greciei), nu vor să devină martiri. Au amânat rezolvarea problemei luni în şir pentru a arăta că analizează fiecare alternativă şi nu iau decizii pripite, deşi ar fi fost mult mai puţin costisitor de rezolvat cu câteva luni mai devreme. Cu toate acestea, când miza este atât de mare nu au nici un interes să renunţe la moneda euro – să nu uităm importanţa exporturilor în zona euro pentru Germania. Mai mult, cu siguranţă nu şi-ar dori o Spanie sau Italie ’anarhică’ (n.r. – financiar).

CB: Este foarte interesantă această idee a unei Spanii sau Italii anarhice pentru că a fost menţionată şi de preşedintele CE, Jose Manuel Barosso, anul trecut. Chiar dacă moneda euro este salvată costurile sunt extrem de ridicate – un nivel foarte ridicat al şomajului în rândul tinerilor în Spania, Grecia, Portugalia, spre exemplu în Spania şomajul în rândul tinerilor depăşeşte 40%. Sunt voci care susţin că însăşi calitatea democraţiei va fi afectată prin acţiunea de salvare a euro cu această soluţie (EURO PLUS). Care credeţi că sunt alternativele pe termen lung ale acestor state (Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda)? Deoarece, nu pot devaloriza moneda, vor dereglementa piaţa forţei de muncă dar nici asta nu pare a fi o soluţie viabilă, exemplul fiind Irlanda care are o piaţă a forţei de muncă foarte liberalizată şi se confruntă cu probleme. Care este soluţia pentru o astfel de problemă, pentru că 40% şomaj nu oferă prea multe speranţe? Este vorba de un ‘cost democratic’ prea mare?

RP: Soluţia adoptată a fost austeritatea, măsuri luate pentru respectarea ţintelor de deficit, reducerea cheltuielilor publice; decizii în acest sens au fost luate în toate statele menţionate anterior. Nu cred însă că poţi tăia creşterea la nesfârşit. Ştiu că măsurile de austeritate erau necesare dar ştiu de asemenea că nu poţi face asta fără înţelegere şi coordonare între toate statele membre oferind în acelaşi timp o serie de politici de suport pentru cei afectaţi cel mai puternic.

CB: Unii susţin că ar trebui introduse obligaţiuni europene în locul obligaţiunilor garantate de statele membre, ca o politică fiscală care să fie mai generoasă cu Europa mediteraneană, Irlanda, Spania, dar ştim că o astfel de politică nu e agreată de Germania. Grecia, Irlanda şi acum Portugalia au fost salvate prin Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară (EFSF) dar unele voci susţin că nu sunt fonduri suficiente pentru a salva şi Spania. Unde tragem linie cu politica de salvare, pentru că după Spania ar putea urma Italia sau Belgia. Unde ar trebui să se oprească această politică?

RP: În legătură cu Italia, nivelul datoriei este aproximativ acelaşi ca şi în 1996 când am preluat comanda Guvernului, în jur de 115%-120%.

CB: E adevărat, dar aceasta e datoria internă, fapt semnificativ şi diferit faţă de celelalte.

RP: În orice caz, datoria publică este îngrijorătoare deoarece forţează statele să implementeze politici de austeritate care privează o categorie însemnată de cetăţeni de servicii primare. E adevărat, Italia nu se află într-o situaţie prea bună în prezent dar nu e mai rău decât în 1995. În Spania problema e în zona băncilor şi a ipotecilor, finanţele publice nu sunt într-o stare chiar aşa proastă. Dificultăţile sunt similare cu cele din Portugalia şi Irlanda, faptul că problemele din sistemul bancar au repercursiuni negative importante în economie, deci e necesară o reglementare, o restrângere a activităţii – ceea ce Spania face în acest moment. Dar nu văd Spania aproape de faliment, nu e în aceeaşi categorie cu Irlanda şi Portugalia sau în categoria Greciei.  În cazul Greciei, bail-out– ul era singura soluţie pentru a evita falimentul statului. În Portugalia şi Irlanda, datoria băncilor comparativ cu PIB-ul scăpase de sub control. În Spania, situaţia e periculoasă dar poate fi redresată, Guvernul are marjă de manevră în administrarea problemei datoriei.

CB: Croaţia, Macedonia şi Islanda sunt pe drumul aderării la UE în viitorul apropiat. Este UE pregătită să continue politica de extindere ţinând cont de actuala criză a euro? Ar trebui să amâne procesul de lărgire pentru anii următori şi să se focalizeze pe dezvoltarea politicii de vecinătate care include Serbia şi Kosovo ca şi posibile state candidate? Cu alte cuvinte, cum credeţi că a afectat criza euro dinamica procesului de extindere a UE?

RP: Îmi pare rău să spun asta dar idea anti-extindere a apărut cu mult înaintea crizei actuale. E ca şi o stare de oboseală care a cuprins încet statele europene şi ca şi consecinţă instituţiile europene. Sunt mândru că am reuşit o lărgire a UE atât de rapidă, pentru că în condiţiile actuale România, Ungaria sau Bulgaria nu ar fi intrat în UE. În prezent e greu de deschis uşa către noi state, chiar şi către Croaţia, care nu ridică nici un fel de probleme majore. În ciuda acestui fapt, există această amânare eternă, fără vreun motiv anume, care nu e legată de probleme de politică economică sau de politică internă privind criminalii de război, spre exemplu. Problema majoră e faptul că procesul de extindere în sine e contestat. UE ar trebui să-şi concentreze eforturile pentru aderarea statelor din Balcani. Acestea, împreună reprezintă doar 2% din PIB-ul UE iar din punct de vedere politic, singura opţiune pentru dezvoltarea lor este aderarea la UE. Deci sunt un susţinător fervent al acestei direcţii şi al dezvoltării unei politici de vecinătate coerente. Dar, aşa cum e subliniat de revoluţiile din nordul Africii, se vede foarte clar că în prezent nu există o politică europeană de vecinătate iar politica mediteraneană a fost iniţiată foarte târziu. Fără suport politic şi instrumentele financiare adecvate nu există viitor pentru lărgirea UE. Deci nu e o problemă doar de extindere ci o o problemă a unei Europe care priveşte spre sine însă şi nu spre exterior.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Interviu cu Romano Prodi | Criza EURO și viitorul extinderii Uniunii Europene

Autor: Cornel Ban | Categoria: Politică

Interviul a fost luat pe 14 aprilie 2011 de colaboratorul nostru Cornel Ban, cercetător la Institutul Watson al Universitatii Brown din SUA, instituţie unde Romano Prodi este profesor invitat.

Cornel Ban: O problemă ridicată de către unul dintre colegii mei din Cluj, prof. Gabriel Bădescu, este idea unei Europe cu 2 viteze, folosită pentru a descrie mecanismul  decizional din prezent, cel puţin după valul de lărgire din 2004, dacă nu chiar mai devreme. Credeţi că adoptarea pactului EURO PLUS va oficializa această idee de Europă cu 2 viteze?

Romano Prodi: Eu am o opinie diferită, opinie personală. Nu vor exista niciodată ‘două Europe’. În cazul în care euro (moneda) va dispărea, deşi nu cred că va fi cazul, acest lucru nu va determina o anumită ordine sau ierarhie în cadrul uniunii, să spunem cu zece state cu un nou euro puternic şi 6 state cu un euro mai slab sau invers. Dar acest lucru (dispariţia euro) este puţin probabilă în viitorul apropiat, chiar dacă aceste costuri pentru salvarea monedei euro sunt ridicate. Nu există nici un fel de interes din partea comunităţii de afaceri germane să renunţe la euro. Am scris un articol în care am explicat cum atunci când mi-am început cariera academică paritatea între lira şi marca germană era de 145 la 1. În momentul în care am adoptat euro, raportul era de 990 la 1, deci o devalorizare de 600%. Bineînţeles, politicienii germani nu vor să achite nota de plată a întregii Europe (n.r.- cu referire la cazul Greciei), nu vor să devină martiri. Au amânat rezolvarea problemei luni în şir pentru a arăta că analizează fiecare alternativă şi nu iau decizii pripite, deşi ar fi fost mult mai puţin costisitor de rezolvat cu câteva luni mai devreme. Cu toate acestea, când miza este atât de mare nu au nici un interes să renunţe la moneda euro – să nu uităm importanţa exporturilor în zona euro pentru Germania. Mai mult, cu siguranţă nu şi-ar dori o Spanie sau Italie ’anarhică’ (n.r. – financiar).

CB: Este foarte interesantă această idee a unei Spanii sau Italii anarhice pentru că a fost menţionată şi de preşedintele CE, Jose Manuel Barosso, anul trecut. Chiar dacă moneda euro este salvată costurile sunt extrem de ridicate – un nivel foarte ridicat al şomajului în rândul tinerilor în Spania, Grecia, Portugalia, spre exemplu în Spania şomajul în rândul tinerilor depăşeşte 40%. Sunt voci care susţin că însăşi calitatea democraţiei va fi afectată prin acţiunea de salvare a euro cu această soluţie (EURO PLUS). Care credeţi că sunt alternativele pe termen lung ale acestor state (Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda)? Deoarece, nu pot devaloriza moneda, vor dereglementa piaţa forţei de muncă dar nici asta nu pare a fi o soluţie viabilă, exemplul fiind Irlanda care are o piaţă a forţei de muncă foarte liberalizată şi se confruntă cu probleme. Care este soluţia pentru o astfel de problemă, pentru că 40% şomaj nu oferă prea multe speranţe? Este vorba de un ‘cost democratic’ prea mare?

RP: Soluţia adoptată a fost austeritatea, măsuri luate pentru respectarea ţintelor de deficit, reducerea cheltuielilor publice; decizii în acest sens au fost luate în toate statele menţionate anterior. Nu cred însă că poţi tăia creşterea la nesfârşit. Ştiu că măsurile de austeritate erau necesare dar ştiu de asemenea că nu poţi face asta fără înţelegere şi coordonare între toate statele membre oferind în acelaşi timp o serie de politici de suport pentru cei afectaţi cel mai puternic.

CB: Unii susţin că ar trebui introduse obligaţiuni europene în locul obligaţiunilor garantate de statele membre, ca o politică fiscală care să fie mai generoasă cu Europa mediteraneană, Irlanda, Spania, dar ştim că o astfel de politică nu e agreată de Germania. Grecia, Irlanda şi acum Portugalia au fost salvate prin Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară (EFSF) dar unele voci susţin că nu sunt fonduri suficiente pentru a salva şi Spania. Unde tragem linie cu politica de salvare, pentru că după Spania ar putea urma Italia sau Belgia. Unde ar trebui să se oprească această politică?

RP: În legătură cu Italia, nivelul datoriei este aproximativ acelaşi ca şi în 1996 când am preluat comanda Guvernului, în jur de 115%-120%.

CB: E adevărat, dar aceasta e datoria internă, fapt semnificativ şi diferit faţă de celelalte.

RP: În orice caz, datoria publică este îngrijorătoare deoarece forţează statele să implementeze politici de austeritate care privează o categorie însemnată de cetăţeni de servicii primare. E adevărat, Italia nu se află într-o situaţie prea bună în prezent dar nu e mai rău decât în 1995. În Spania problema e în zona băncilor şi a ipotecilor, finanţele publice nu sunt într-o stare chiar aşa proastă. Dificultăţile sunt similare cu cele din Portugalia şi Irlanda, faptul că problemele din sistemul bancar au repercursiuni negative importante în economie, deci e necesară o reglementare, o restrângere a activităţii – ceea ce Spania face în acest moment. Dar nu văd Spania aproape de faliment, nu e în aceeaşi categorie cu Irlanda şi Portugalia sau în categoria Greciei.  În cazul Greciei, bail-out– ul era singura soluţie pentru a evita falimentul statului. În Portugalia şi Irlanda, datoria băncilor comparativ cu PIB-ul scăpase de sub control. În Spania, situaţia e periculoasă dar poate fi redresată, Guvernul are marjă de manevră în administrarea problemei datoriei.

CB: Croaţia, Macedonia şi Islanda sunt pe drumul aderării la UE în viitorul apropiat. Este UE pregătită să continue politica de extindere ţinând cont de actuala criză a euro? Ar trebui să amâne procesul de lărgire pentru anii următori şi să se focalizeze pe dezvoltarea politicii de vecinătate care include Serbia şi Kosovo ca şi posibile state candidate? Cu alte cuvinte, cum credeţi că a afectat criza euro dinamica procesului de extindere a UE?

RP: Îmi pare rău să spun asta dar idea anti-extindere a apărut cu mult înaintea crizei actuale. E ca şi o stare de oboseală care a cuprins încet statele europene şi ca şi consecinţă instituţiile europene. Sunt mândru că am reuşit o lărgire a UE atât de rapidă, pentru că în condiţiile actuale România, Ungaria sau Bulgaria nu ar fi intrat în UE. În prezent e greu de deschis uşa către noi state, chiar şi către Croaţia, care nu ridică nici un fel de probleme majore. În ciuda acestui fapt, există această amânare eternă, fără vreun motiv anume, care nu e legată de probleme de politică economică sau de politică internă privind criminalii de război, spre exemplu. Problema majoră e faptul că procesul de extindere în sine e contestat. UE ar trebui să-şi concentreze eforturile pentru aderarea statelor din Balcani. Acestea, împreună reprezintă doar 2% din PIB-ul UE iar din punct de vedere politic, singura opţiune pentru dezvoltarea lor este aderarea la UE. Deci sunt un susţinător fervent al acestei direcţii şi al dezvoltării unei politici de vecinătate coerente. Dar, aşa cum e subliniat de revoluţiile din nordul Africii, se vede foarte clar că în prezent nu există o politică europeană de vecinătate iar politica mediteraneană a fost iniţiată foarte târziu. Fără suport politic şi instrumentele financiare adecvate nu există viitor pentru lărgirea UE. Deci nu e o problemă doar de extindere ci o o problemă a unei Europe care priveşte spre sine însă şi nu spre exterior.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,