Despre leadership politic în România

Pactul național ca instrument de conturare a unei viziuni

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Politică
03-02-2015

Abilitățile unui lider de succes

Una dintre abordările cele mai populare în studiul leadership-ului este cea privind abilitățile liderilor [1] (”skills approach”). Premisa acestei abordări este simplă: liderii de succes au un bagaj de ablități specifice care îi diferențiază de ”non-lideri”. Simplitatea teoriei este atât punctul forte cât și punctul slab: pe de-o parte aceste abilități sunt ușor cuantificabile și în urma unui număr impresionant de studii a rezultat un număr la fel de impresionant de liste de tipul „7 abilități ale unui lider”, acestea materializându-se într-o pletora de programe de instruire oferită tocmai pentru a ”dezvolta liderul din tine”. În plus, această abordare răspunde într-o oarecare măsură ego-ului celor aflați pe poziții de conducere – oricare dintre noi poate deveni lider dacă urmează trainingul potrivit. Ca orice teorie, are însă câteva lacune, una importantă fiind însăși simplitatea: nu ia în considerare alte variabile în explicarea succesului liderilor, precum contextul sau grupul de adepți.

Robert Katz scria în 1974 un articol influent în HBR, în care grupa abilitățile unui lider (el îl numește administrator) în trei categorii: (1) abilități tehnice – expertiza în domeniul profesional în care activează liderul – (2) abilități umane – sau inteligență socială, capacitatea de a dezvolta relații umane armonioase cu cei din jur, empatie – și (3) abilități conceptuale (cognitive) – capacitatea liderului de a opera cu idei și concepte abstracte. Ultima dintre acestea îi permite dezvoltarea unei viziuni convingătoare și definirea scopurilor și obiectivelor într-un mod clar. Tot această abilitate îi permite liderului să ofere sens (purpose) acțiunilor pe care le întreprinde.

Warren Bennis, autor ilustru în sfera leadership-ului, consideră această abilitate (vision and sense making) – ca o trăsătură care diferențiază în mod fundamental liderii de manageri. Dar adaugă un detaliu esențial: atunci când liderul crează viziunea și dă sens realității, cele două trebuie să fie ”împărtășite de adepți” – cu alte cuvinte, ceea ce contează e capacitatea liderului de a articula o imagine comună a viitorului la care ceilalți aderă (voluntar) și nu capacitatea liderului de a impune imaginea personală asupra celorlalți.

Harvard Business Review sublinia recent că una dintre cele mai mari greșeli ale unui lider se referă la incapacitatea de a pune interesul comun în fața interesului personal. Operaționalizând aceste caracteristici putem extrage câțiva indicatori: un lider de succes trebuie să fie capabil (1) să propună o viziune convingătoare (2) care să fie împărtășită de ”adepți”, (3) care este adaptată contextului și (4) într-o perioadă de timp rezonabil se materializează (rezultate palpabile).

Lidership politic: cazul României

Utilizând acest instrument simplu, ne putem întreba în ce măsură România a avut parte de lideri politici cu astfel de abilități? Mai clar, în ce măsură, în ultimii 25 de ani, am avut propuneri proiecte (viziuni) care să ofere sens dezvoltării societății noastre? Din fericire au fost câteva astfel de propuneri, din păcate puține au avut succes (rezultate).

Încep trecerea în revistă a propunerilor de viziune (sau dacă vreți pact național) cu singurele care au avut succes: Strategia de la Snagov 1995 privind aderarea României la UE și inițiativa de aderare a României la NATO[2]. Dacă în cazul aderării la UE avem într-adevăr un consens politic general, aderarea la NATO prezintă un caz mai complex, în care nu se respectă condiția consensului politic general, dar care are în final rezultatul scontat. În ambele situații însă, un factor semnificativ (dacă nu decisiv) a fost contextul internațional extern, care a împins liderii politici autohtoni spre măsurile respective. Luând în considerare și schimbarea politică din 1996 care a coincis cu măsuri mai clare în direcția aderării, este evidentă influența contextului în întreaga ecuație. Putem aprecia originalitatea Strategiei Snagov 1995, fiind prima de acest fel după Revoluție (consens opoziție-puter), într-un stat care abia începuse să își manifeste reflexele democratice, dar ar fi eronat să identificăm existența unui conses politic național ca principal determinant al succesului ulterior. O analiză asupra modului în care a decurs procesul de aderare, confirmă presiunea externă ca factor determinant pentru reformele care au urmat – practic UE și NATO au impus condiționalități clare pe tot parcursul procesului astfel încât liderii politici autohtoni au avut un nivel relativ scăzut de autonomie sau libertate, cel puțin pănă la obținerea formală a statutului de stat membru. Perioada post aderare (atât NATO dar mai ales UE) este momentul de la care ar trebui să analizăm abilitatea liderilor politici, de a genera o viziune coerentă și convingătoare.

Între 2008-2014, în arena publică au fost lansate, în principal de către Președintele României sau de Guvern prin intermediul Programului de Guvernare, nu mai puțin de 4 propuneri serioase[3] de pacte naționale, dintre care doar unul a întrunit condiția consensului politic general, Pactul pentru Educație, semnat de liderii tuturor partidelor parlamentare în martie 2008. Cu toate acestea, în mare măsură, Pactul pentru Educație a fost un eșec – 5 din cele 6 obiective propuse de pact fiind neatinse la peste 7 ani de la semnarea lui[4].

Deși instalat de puțin timp în noua funcție, Klaus Iohannis a bifat prima inițiativă de acest tip, ca lider al României – propunerea unui pact politic în sfera apărării (acordarea a 2% din PIB pentru apărare în următorii 10 ani) la care au aderat toate partidele parlamentare. Așadar avem din nou satisfăcută condiția consensului adepților. Contextul este, similar cu 1995, unul deosebit, așa cum declară inițiatorul, Președintele României: ”Europa şi NATO trebuie să facă faţă celei mai mari provocări de securitate de la închierea Războiului Rece. Pentru prima dată, un stat apelează la forţă pentru a redesena graniţele. Toate aceste lucruri grave se întâmplă lângă frontiera noastră şi nu pot fi ignorate”. Ne aflăm într-un moment istoric deosebit, confirmat și de acțiunea fără precedent după destrămarea URSS, a liderilor politici occidentali (sancțiuni economice puternice din partea SUA și EU coroborată cu o redefinere a strategie NATO – similar cu 1995) asupra unui stat care cu puțin timp în urmă era văzut ca partener în asigurarea securității globale, Federația Rusă. Așadar avem 3 din cele 4 condiții satisfăcute: propunere de viziune, consens din partea stakeholderilor și context deosebit. Să nu ne grăbim însă: ar trebui să judecăm succesul acestei inițiative pe baza rezultatelor – adică, să vedem, începând cu 2017, o alocare bugetară de 2% din PIB pentru armată în următorii 10 ani precum și o planificare bugetară multianuală în acest domeniu. Abia peste doi ani vom afla în ce măsură sprijinul formal se va materializa și în sprijin efectiv, iar alegerile parlamentare din 2016 vor fi testul perfect pentru esența acestei inițiative: ”Garantarea unui consens politic naţional între toate partidele parlamentare care se obligă, indiferent că sunt la putere sau în opoziţie, să respecte angajamentul ferm de susţinere a alocărilor bugetare pentru Armată la nivelul constant de minim 2% din PIB pentru următorii 10 ani”.

Președintele are timp aproximativ 18 luni să construiască sprijinul politic necesar pentru păstrarea viziunii și după testul alegerilor.

Ce a lipsit pănă acum?

Tot Warren Bennis afirmă într-una dintre cărțile sale (p. 152) că integritatea este condiția de bază pentru generarea încrederii, singura calitate care nu poate fi dobândită prin instruire, și trebuie câștigată. El continuă și nominalizează 4 ingrediente care construiesc și mențin încrederea oamenilor (și implicit pe aceștia alături de lider): (1) constanță – liderii sunt constanți în comportament, iar oamenii din jurul lor știu la ce să se aștepte; (2) consecvență – comportamentul liderului este în acord cu valorile și principiile expuse (”walk the talk”); (3) sprijin – liderii sunt prezenți atunci când cei din jur au nevoie de ei; (4) integritate – liderii își onorează promisiunile.

Privind aceste condiții ale dezvoltării încrederii, pentru a avea sprijinul celor din jur, putem identifica și o potențială cauză pentru care, inițiativele similare de ”pact național” au eșuat: lipsa încrederii ”adepților” în autenticitatea și angajamentul liderilor. Dacă analizăm Pactul pentru Educație, singurul care a reușit să strângă un sprijin inițial unanim, rând pe rând, semnatarii acestuia au denunțat lipsa de consecvență a inițiatorilor în a-și onora promisiunile. În fapt, a fost o autodenunțare, deoarece aceiași lideri politici semnatari din 2008, odată ajunși la guvernare, nu au onorat obligațiile asumate – PSD și PDL după câștigarea alegerilor din 2008, PDL între 2009-2011 și USL între 2011-2015. Pentru o scurtă perioadă -2011-2012 – o parte dintre angajamentele asumate au fost transpuse în practică prin adoptarea noii legi a educației (legea 1/2011) care însă a fost modificată rapid și substanțial[5] îmediat ce guvernul care a adoptat-o (guvernul Boc 2011) a fost schimbat. E dificil de identificat în mod obiectiv, care au fost motivele pentru care liderii politici nu și-au urmat promisiunile privind Educația, deși la nivel declarativ, educația, alături de sănătate și diverse componente sociale ale statului se regăsesc mereu ca și priorități în discursul public, aproape independent de culoarea politică[6]. Putem însă afirma că toți cei care și-au exprimat susținerea (”talk”) dar ulterior nu și-au respectat cuvântul (”walk”), nu au trecut testul ”walk the talk”.

În loc de concluzie

Analizând experiențele anterioare, ar trebui să fim cel puțin circumspecții cu privire la propuneri de „consens național” atât timp cât ele nu sunt asumate de lideri politici integri. Președintele proaspăt ales se află încă în perioada de confirmare a încrederii inițiale cu care a fost investit prin vot, iar testul pentru ”viziunea” sa pe apărare va fi dat de deciziile noului guvern instalat după alegerile parlamentare din 2016. Va fi de asemenea suficient timp pentru a vedea în ce măsură trece testul ”walk the talk”.

Reacția de emulație a premierului Victor Ponta, care insistă asupra necesității unor demersuri similare de ”pact național” pentru rezolvarea problemelor din domeniul infrastructurii de transport, cultură, sănătate și (sic!) educație, trebuie privită cu reticență, dintr-un motiv simplu: premierul a căzut testul încrederii, nu reușește să expună acel ”walk the talk”, al unui lider autentic, așadar șansele ca astfel de inițiative, chiar dacă trec de faza consensului, să se materializeze, sunt relativ mici.

–––––––––––––––––––––––––––––-

[1] Teoria derivă din abordarea trăsăturilor sau calităților – trait approach – care pornește de la premisa existenței unui set de trăsături (personalitate, caracter, cogniție) specifice liderilor.

[2] Cazul acesta este unul special deoarece inițiativa nu s-a bucurat de un consens politic puternic – documente publicate ulterior de un fost ministru al apărării indică contextul extern (prăbușirea URSS, interesul Poloniei, Cehiei și Ungariei de a adera, precum și redefinirea strategiei NATO) ca principali factori care au determinat orientarea României spre alianța nord-atlantică

[3] Pactul pentru Educație (2008), Pactul pentru autostrăzi prevăzut în programul de guvernare 2009-2012 – Guvernul Boc 2 care a avut o majoritate de peste 70% pănă la mijlocul lui 2010, Pactul pentru sănătate (2010) care a avut parte de o serie de negocieri între Președitne și sindicate și care ulterior s-a transformat într-o propunere de proiect de reformă a sistemului (2012),   Pactul pentru dezvoltarea agriculturii propus de Traian Băsescu în 2013 care însă nu a obțținut sprijinul majorității USL

[4] Singurul obiectiv care poate fi considerat atins este introducerea învățământului obligatoriu de 10 clase.

[5] Practic schimbările au vizat eliminarea prevedirilor care vizzau obiectivele Pactului pentru Educație: finanțarea în funcție de performanțe, definirea unor arii de educație priritară, dezcentralizarea sistemului

[6] Platforma Monicăi Macovei ar putea reprezenta o excepție, dar și aici, educația și sănătatea sunt prioritare însă conceptualizarea rolului statului este diferită

Etichetele atasate acestui articol:, , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Despre leadership politic în România | Pactul național ca instrument de conturare a unei viziuni

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Politică

Abilitățile unui lider de succes

Una dintre abordările cele mai populare în studiul leadership-ului este cea privind abilitățile liderilor [1] (”skills approach”). Premisa acestei abordări este simplă: liderii de succes au un bagaj de ablități specifice care îi diferențiază de ”non-lideri”. Simplitatea teoriei este atât punctul forte cât și punctul slab: pe de-o parte aceste abilități sunt ușor cuantificabile și în urma unui număr impresionant de studii a rezultat un număr la fel de impresionant de liste de tipul „7 abilități ale unui lider”, acestea materializându-se într-o pletora de programe de instruire oferită tocmai pentru a ”dezvolta liderul din tine”. În plus, această abordare răspunde într-o oarecare măsură ego-ului celor aflați pe poziții de conducere – oricare dintre noi poate deveni lider dacă urmează trainingul potrivit. Ca orice teorie, are însă câteva lacune, una importantă fiind însăși simplitatea: nu ia în considerare alte variabile în explicarea succesului liderilor, precum contextul sau grupul de adepți.

Robert Katz scria în 1974 un articol influent în HBR, în care grupa abilitățile unui lider (el îl numește administrator) în trei categorii: (1) abilități tehnice – expertiza în domeniul profesional în care activează liderul – (2) abilități umane – sau inteligență socială, capacitatea de a dezvolta relații umane armonioase cu cei din jur, empatie – și (3) abilități conceptuale (cognitive) – capacitatea liderului de a opera cu idei și concepte abstracte. Ultima dintre acestea îi permite dezvoltarea unei viziuni convingătoare și definirea scopurilor și obiectivelor într-un mod clar. Tot această abilitate îi permite liderului să ofere sens (purpose) acțiunilor pe care le întreprinde.

Warren Bennis, autor ilustru în sfera leadership-ului, consideră această abilitate (vision and sense making) – ca o trăsătură care diferențiază în mod fundamental liderii de manageri. Dar adaugă un detaliu esențial: atunci când liderul crează viziunea și dă sens realității, cele două trebuie să fie ”împărtășite de adepți” – cu alte cuvinte, ceea ce contează e capacitatea liderului de a articula o imagine comună a viitorului la care ceilalți aderă (voluntar) și nu capacitatea liderului de a impune imaginea personală asupra celorlalți.

Harvard Business Review sublinia recent că una dintre cele mai mari greșeli ale unui lider se referă la incapacitatea de a pune interesul comun în fața interesului personal. Operaționalizând aceste caracteristici putem extrage câțiva indicatori: un lider de succes trebuie să fie capabil (1) să propună o viziune convingătoare (2) care să fie împărtășită de ”adepți”, (3) care este adaptată contextului și (4) într-o perioadă de timp rezonabil se materializează (rezultate palpabile).

Lidership politic: cazul României

Utilizând acest instrument simplu, ne putem întreba în ce măsură România a avut parte de lideri politici cu astfel de abilități? Mai clar, în ce măsură, în ultimii 25 de ani, am avut propuneri proiecte (viziuni) care să ofere sens dezvoltării societății noastre? Din fericire au fost câteva astfel de propuneri, din păcate puține au avut succes (rezultate).

Încep trecerea în revistă a propunerilor de viziune (sau dacă vreți pact național) cu singurele care au avut succes: Strategia de la Snagov 1995 privind aderarea României la UE și inițiativa de aderare a României la NATO[2]. Dacă în cazul aderării la UE avem într-adevăr un consens politic general, aderarea la NATO prezintă un caz mai complex, în care nu se respectă condiția consensului politic general, dar care are în final rezultatul scontat. În ambele situații însă, un factor semnificativ (dacă nu decisiv) a fost contextul internațional extern, care a împins liderii politici autohtoni spre măsurile respective. Luând în considerare și schimbarea politică din 1996 care a coincis cu măsuri mai clare în direcția aderării, este evidentă influența contextului în întreaga ecuație. Putem aprecia originalitatea Strategiei Snagov 1995, fiind prima de acest fel după Revoluție (consens opoziție-puter), într-un stat care abia începuse să își manifeste reflexele democratice, dar ar fi eronat să identificăm existența unui conses politic național ca principal determinant al succesului ulterior. O analiză asupra modului în care a decurs procesul de aderare, confirmă presiunea externă ca factor determinant pentru reformele care au urmat – practic UE și NATO au impus condiționalități clare pe tot parcursul procesului astfel încât liderii politici autohtoni au avut un nivel relativ scăzut de autonomie sau libertate, cel puțin pănă la obținerea formală a statutului de stat membru. Perioada post aderare (atât NATO dar mai ales UE) este momentul de la care ar trebui să analizăm abilitatea liderilor politici, de a genera o viziune coerentă și convingătoare.

Între 2008-2014, în arena publică au fost lansate, în principal de către Președintele României sau de Guvern prin intermediul Programului de Guvernare, nu mai puțin de 4 propuneri serioase[3] de pacte naționale, dintre care doar unul a întrunit condiția consensului politic general, Pactul pentru Educație, semnat de liderii tuturor partidelor parlamentare în martie 2008. Cu toate acestea, în mare măsură, Pactul pentru Educație a fost un eșec – 5 din cele 6 obiective propuse de pact fiind neatinse la peste 7 ani de la semnarea lui[4].

Deși instalat de puțin timp în noua funcție, Klaus Iohannis a bifat prima inițiativă de acest tip, ca lider al României – propunerea unui pact politic în sfera apărării (acordarea a 2% din PIB pentru apărare în următorii 10 ani) la care au aderat toate partidele parlamentare. Așadar avem din nou satisfăcută condiția consensului adepților. Contextul este, similar cu 1995, unul deosebit, așa cum declară inițiatorul, Președintele României: ”Europa şi NATO trebuie să facă faţă celei mai mari provocări de securitate de la închierea Războiului Rece. Pentru prima dată, un stat apelează la forţă pentru a redesena graniţele. Toate aceste lucruri grave se întâmplă lângă frontiera noastră şi nu pot fi ignorate”. Ne aflăm într-un moment istoric deosebit, confirmat și de acțiunea fără precedent după destrămarea URSS, a liderilor politici occidentali (sancțiuni economice puternice din partea SUA și EU coroborată cu o redefinere a strategie NATO – similar cu 1995) asupra unui stat care cu puțin timp în urmă era văzut ca partener în asigurarea securității globale, Federația Rusă. Așadar avem 3 din cele 4 condiții satisfăcute: propunere de viziune, consens din partea stakeholderilor și context deosebit. Să nu ne grăbim însă: ar trebui să judecăm succesul acestei inițiative pe baza rezultatelor – adică, să vedem, începând cu 2017, o alocare bugetară de 2% din PIB pentru armată în următorii 10 ani precum și o planificare bugetară multianuală în acest domeniu. Abia peste doi ani vom afla în ce măsură sprijinul formal se va materializa și în sprijin efectiv, iar alegerile parlamentare din 2016 vor fi testul perfect pentru esența acestei inițiative: ”Garantarea unui consens politic naţional între toate partidele parlamentare care se obligă, indiferent că sunt la putere sau în opoziţie, să respecte angajamentul ferm de susţinere a alocărilor bugetare pentru Armată la nivelul constant de minim 2% din PIB pentru următorii 10 ani”.

Președintele are timp aproximativ 18 luni să construiască sprijinul politic necesar pentru păstrarea viziunii și după testul alegerilor.

Ce a lipsit pănă acum?

Tot Warren Bennis afirmă într-una dintre cărțile sale (p. 152) că integritatea este condiția de bază pentru generarea încrederii, singura calitate care nu poate fi dobândită prin instruire, și trebuie câștigată. El continuă și nominalizează 4 ingrediente care construiesc și mențin încrederea oamenilor (și implicit pe aceștia alături de lider): (1) constanță – liderii sunt constanți în comportament, iar oamenii din jurul lor știu la ce să se aștepte; (2) consecvență – comportamentul liderului este în acord cu valorile și principiile expuse (”walk the talk”); (3) sprijin – liderii sunt prezenți atunci când cei din jur au nevoie de ei; (4) integritate – liderii își onorează promisiunile.

Privind aceste condiții ale dezvoltării încrederii, pentru a avea sprijinul celor din jur, putem identifica și o potențială cauză pentru care, inițiativele similare de ”pact național” au eșuat: lipsa încrederii ”adepților” în autenticitatea și angajamentul liderilor. Dacă analizăm Pactul pentru Educație, singurul care a reușit să strângă un sprijin inițial unanim, rând pe rând, semnatarii acestuia au denunțat lipsa de consecvență a inițiatorilor în a-și onora promisiunile. În fapt, a fost o autodenunțare, deoarece aceiași lideri politici semnatari din 2008, odată ajunși la guvernare, nu au onorat obligațiile asumate – PSD și PDL după câștigarea alegerilor din 2008, PDL între 2009-2011 și USL între 2011-2015. Pentru o scurtă perioadă -2011-2012 – o parte dintre angajamentele asumate au fost transpuse în practică prin adoptarea noii legi a educației (legea 1/2011) care însă a fost modificată rapid și substanțial[5] îmediat ce guvernul care a adoptat-o (guvernul Boc 2011) a fost schimbat. E dificil de identificat în mod obiectiv, care au fost motivele pentru care liderii politici nu și-au urmat promisiunile privind Educația, deși la nivel declarativ, educația, alături de sănătate și diverse componente sociale ale statului se regăsesc mereu ca și priorități în discursul public, aproape independent de culoarea politică[6]. Putem însă afirma că toți cei care și-au exprimat susținerea (”talk”) dar ulterior nu și-au respectat cuvântul (”walk”), nu au trecut testul ”walk the talk”.

În loc de concluzie

Analizând experiențele anterioare, ar trebui să fim cel puțin circumspecții cu privire la propuneri de „consens național” atât timp cât ele nu sunt asumate de lideri politici integri. Președintele proaspăt ales se află încă în perioada de confirmare a încrederii inițiale cu care a fost investit prin vot, iar testul pentru ”viziunea” sa pe apărare va fi dat de deciziile noului guvern instalat după alegerile parlamentare din 2016. Va fi de asemenea suficient timp pentru a vedea în ce măsură trece testul ”walk the talk”.

Reacția de emulație a premierului Victor Ponta, care insistă asupra necesității unor demersuri similare de ”pact național” pentru rezolvarea problemelor din domeniul infrastructurii de transport, cultură, sănătate și (sic!) educație, trebuie privită cu reticență, dintr-un motiv simplu: premierul a căzut testul încrederii, nu reușește să expună acel ”walk the talk”, al unui lider autentic, așadar șansele ca astfel de inițiative, chiar dacă trec de faza consensului, să se materializeze, sunt relativ mici.

–––––––––––––––––––––––––––––-

[1] Teoria derivă din abordarea trăsăturilor sau calităților – trait approach – care pornește de la premisa existenței unui set de trăsături (personalitate, caracter, cogniție) specifice liderilor.

[2] Cazul acesta este unul special deoarece inițiativa nu s-a bucurat de un consens politic puternic – documente publicate ulterior de un fost ministru al apărării indică contextul extern (prăbușirea URSS, interesul Poloniei, Cehiei și Ungariei de a adera, precum și redefinirea strategiei NATO) ca principali factori care au determinat orientarea României spre alianța nord-atlantică

[3] Pactul pentru Educație (2008), Pactul pentru autostrăzi prevăzut în programul de guvernare 2009-2012 – Guvernul Boc 2 care a avut o majoritate de peste 70% pănă la mijlocul lui 2010, Pactul pentru sănătate (2010) care a avut parte de o serie de negocieri între Președitne și sindicate și care ulterior s-a transformat într-o propunere de proiect de reformă a sistemului (2012),   Pactul pentru dezvoltarea agriculturii propus de Traian Băsescu în 2013 care însă nu a obțținut sprijinul majorității USL

[4] Singurul obiectiv care poate fi considerat atins este introducerea învățământului obligatoriu de 10 clase.

[5] Practic schimbările au vizat eliminarea prevedirilor care vizzau obiectivele Pactului pentru Educație: finanțarea în funcție de performanțe, definirea unor arii de educație priritară, dezcentralizarea sistemului

[6] Platforma Monicăi Macovei ar putea reprezenta o excepție, dar și aici, educația și sănătatea sunt prioritare însă conceptualizarea rolului statului este diferită




Etichetele atasate acestui articol: , , , ,