Afghanistan

Note pe marginea unui conflict peren

Autor: Adrian Pop | Categoria: Politică
17-07-2012

Afganistanul, oficial denumit Republica Islamică a Afganistanului, o țărișoară săracă, pierdută undeva în Asia Centrală, a reușit, de-a lungul existenței sale, să devină de mai mult ori primadona vieții internaționale. Această performanță nu se datorează atât propriei dorințe de a se evidenția pe arena geopolitică, cât nevoii marilor puteri ale vremii de a-și justifica un statut de lider.

Istoricește vorbind, evoluția Afganistanului a fost în strânsă legătură regiunea din care face parte. Începând cu perioada antică și până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când  în anul 1747 se creează primul regat eminamente afgan, pe teritoriul actualului stat, istoria Afganistanului se confundă cu cea a Iranului. În secolul următor, datorită poziționării sale geografice pe drumul către Asia Centrală, respectiv către India, Afganistanul a fost cuprins în planul de expansiune colonială a Imperiului Britanic. Însă tentativele britanice au eșuat în mod rușinos pentru imperiu, prima dată în urma războiului dintre 1839-1842. A doua încercare a englezilor, dintre 1878-1880, de a anexa Afganistanul Indiei a fost din nou un eșec răsunător. De data aceasta o contribuție a avut-o și Imperiul Rus, care-și afirma, la rândul său, interesele în zonă. Cele două puteri au intrat în ceea ce istoria îți amintește ca Marele Joc, adică o succesiune de mișcări tactice, folosind mijloace diplomatice, politice și militare, prin care fiecare jucător urmărea să se apropie de ocuparea Afganistanului. Rezultatul a fost, de fapt, o remiză prin care s-a introdus și o idee revoluționară pentru acele vremuri și anume transformarea Afganistanului într-o zonă tampon între cele două imperii. Britanicii au câștigat, în compensație, dreptul de a controla politica externă a Afganistanului. Al treia și ultimul conflict cu Anglia a avut loc in 1919, când afganii, în dorința lor de a obține independența totală de Marea Britanie, și profitând de contextul istoric creat după încheierea Primului Război Mondial, au atacat trupele britanice ce controlau câteva regiuni din estul țării. Britanicii, nedorind repetarea ultimelor două umilințe au abandonat, practic, Afganistanul, care în acest mod și-a declarat independența.

Golul proaspăt prin plecarea aliatului forțat, Marea Britanie, a încercat să fie repede umplut de un stat nou, la rândul său, URSS. De altfel acesta a fost primul actor internațional care a recunoscut statul afgan. Apropierea era oarecum firească, cu atât mai mult cu cât Lenin afirmase recunoașterea drepturilor tuturor musulmanilor, atât din Rusia cât și din Asia Centrală. Relația cu URSS a evoluat, ulterior, de la simple gesturi de prietenie reciprocă până la implicarea activă a sovieticilor, cu precădere după anii `60, în dezvoltarea agriculturii afgane, infrastructurii de transport, industriei și chiar a forțelor militare. Afganistanul a beneficiat de transfer de tehnologie sovietică în timp ce URSS și-a consolidat influența în această parte a lumii.

Desigur, acțiunile sovietice nu s-au limitat doar la sprijinirea economiei afgane, ci, în mod clandestin, au organizat celule comuniste, atrăgând intelectuali și studenți din școlile tehnice, înființate de ei, dar și militari. Eforturile lor, în această direcție, s-au concretizat la 1 ianuarie 1965 prin constituirea Partidului Democratic al Poporului din Afganistan, formațiune de sorginte comunistă. Aceasta, profitând de o perioadă tumultuoasă din viața Afganistanului, ca urmare a abolirii monarhiei în 1973, în urma unei lovituri de stat și a reconfigurării vieții politice și sociale afgane, ajunge la putere în primăvara anului 1978 printr-o nouă lovitură de stat, dar de data aceasta violentă. Comuniștii nu reușesc să mențină în mod pașnic puterea întrucât reformele pe care ei au încercat să le impună, de inspirație marxist-leninistă, veneau în contradicție flagrantă cu modul de viața strict tradițional al populației afgane, puternic influențat de percepte religioase islamice conservatoare. Astfel, URSS se vede nevoită să intervină activ, iar la 27 decembrie 1979 sunt parașutate primele trupe sovietice în Kabul. Aproape zece ani mai târziu, după peste 15.000 de morți din rândul soldaților sovietici și 600.000 din rândul populației și rebelilor afgani și mai multe miliarde de ruble cheltuite, forțele sovietice vor fi retrase în urma unei înfrângeri rușinoase. Rezistența, formată în special din mujahedini, unii de origine afgană, dar foarte mulți atrași din restul lumii musulmane, a fost puternic sprijinită logistic și financiar de către SUA, Pakistan și Arabia Saudită. De altfel, sovieticii au pierdut cu adevărat războiul din Afganistan numai după ce aviația lor a putut fi înfrântă datorită rachetelor Stinger pe care americanii le-au furnizat rebelilor.

Retragerea trupelor sovietice a lăsat în urma lor o țară în haos, măcinată de lupte între diferite facțiuni, triburi și baroni locali. Problema afgana fiind considerată a fi încheiată, SUA și-a retras sprijinul, lăsând loc Pakistanului să susțină una dintre facțiunile ce-și disputau controlul asupra teritoriului afgan. Așa au apărut talibanii, educați într-o formă dură a islamului sunit în școli religioase (madrasas) aflate în Pakistan și posibil finanțate de saudiți. Treptat au preluat puterea, ajungând ca în 1996 să controleze peste 90% din Afganistan. Ascensiunea lor a fost puternic sprijinită și de populația sătulă de conflicte și mai ales de corupția și brutalitatea generalizată. Talibanii au înlocuit întregul sistem legislativ, oricum nefuncțional, cu legea fundamentalistă islamică. Excesele lor, cum ar fi distrugerea statuilor lui Budha din Baniyam, în centrul Afganistanului, care aveau peste 800 de ani, de o valoare istorică și culturală incomensurabilă, sau încălcările flagrante și repetate ale drepturilor omului au stârnit indignare, dar reacția comunității internaționale a fost una strict declarativă, Afganistanul neprezentând o miză.

Până la atacurile asupra Statelor Unite din 9 septembrie 2001 soarta Afganistanului a fost decisă de regimul taliban. Refuzul acestuia de a-l preda pe Osama bin Laden, considerat de guvernul american inamicul numărul unu și autorul moral al atentatelor din SUA din toamna lui 2001, a declanșat o nouă invazie a Afganistanului, de data aceasta cu trupe NATO, sub comandă americană. Primele contingente au călcat pe sol afgan în octombrie 2001, iar câteva săptămâni mai târziu au înlăturat de la putere regimul taliban. Victoria a fost, însă, una relativă. Chiar dacă forțele aliate au reușit să controleze principalele orașe și căi de transport, talibanii și-au menținut influența asupra zonelor muntoase mai puțin accesibile, în special de la granița cu Pakistanul. Practic, timp de 9 ani, până în iarna lui 2010 în Afganistan a fost o permanentă joacă de-a șoarecele și pisica. Trupele NATO îi alungau pe talibani dintr-un oraș sau o provincie în urma unor operațiuni militare de amploare, dar rareori lăsau suficienți soldați sau forțe de poliție care să le poată menține, astfel că talibanii le recucereau imediat, și jocul se relua. Cu foarte puține excepții, talibanii au preferat un război de gherilă, condus din baze ascunse în munți sau aflate dincolo de granița cu Pakistanul.

Declanșarea războiului din Irak în 2008 a obligat coaliția să-și transfere o parte din trupele din Afganistan, fapt ce a oferit ocazia talibanilor să se reorganizeze și să pornească o contraofensivă puternică, în urma căreia au repus stăpânire pe mai toate zonele rurale. Statele Unite au fost nevoite să suplimenteze trupele prezente în Afganistan cu încă 30.000 de soldați, în 2009, rugând și aliații să facă la fel.

Un punct de turnură în evoluția conflictului l-a constituit schimbarea de strategie din partea NATO. Dacă inițial operațiunile militare erau cumva separate de acțiunile civile de reconstrucție a țării, prin ofensiva masivă declanșată în februarie 2010 în vederea eliberării regiunii Maja, din sudul Afganistanului, cele două componente au fost legate. Astfel, a fost pentru prima dată când în urma militarilor a venit un aparat administrativ afgan și forțe de poliție, care să contribuie la menținerea unei redute gata cucerite.

Uciderea lui bin Laden în vara anului 2011, în Pakistan, a marcat și îndeplinirea unui obiectiv major pentru americani, ei anunțând intenția de retragere a celor 90.000 de soldați până în anul 2014. Acțiunea va fi urmată și de celelalte state aliate, controlul urmând a fi preluat de către forțe guvernamentale afgane, susținute logistic și financiar de statele NATO.

Evoluția ultimului conflict afgan poate fi mai bine înțeleasă dacă e analizată prin prisma caracteristicilor societății afgane. Ca în mai toate statele Caucazului și Asiei Centrale și structura populației afgane este una mixtă. Predomină paștunii, cel mai mare grup etnic distinct cunoscut astăzi, împărțiți în 60 de triburi, divizate, la rândul lor, în peste 400 de clanuri. Există puține concentrări de populație, cu excepția câtorva orașe, restul afganilor trăiesc în comunități închise, nomade, un fel de cătune fortificate, multe răspândite în zone montane. Elita conducătoare este formată din baroni locali, cu puteri aproape discreționare asupra teritoriilor și populațiilor care le revin. Raporturile dintre diferitele triburi și clanuri au loc urmând o structură profund feudală, condusă de reguli stricte, tradiționale. Cel mai bun exemplu în acest sens este Pastunwali, codul de onoare afgan, în care pe primul loc este celebra ospitalitate afgană, dar pe locul secund se află datoria de a răzbuna orice jignire sau nedreptate. Majoritatea bărbaților afgani poartă armă, pe care o știu folosi încă din copilărie, și care este instrumentul uzual de rezolvare a disputelor. Organizarea socială afgană poate fi explicată și prin structura geografică a teritoriului, care este, în proporție de peste 75% regiune muntoasă, cu înălțimi de până la 6100 de metri.

Afganii sunt un popor religios, peste 80% fiind musulmani suniți. În întreaga lor istorie biserica a substituit rolul statului în educație, justiție și chiar sănătate. Și în prezent Sharia, sau legea islamică, este mai respectată decât codul civil, iar tribunalele religioase sunt cele care de fapt mențin și impun legea.

Rolul clase religioase a fost mereu unul dominant a cărei putere s-a văzut în timpul invaziei sovietice, când a reușit să adune luptători din toată lumea islamică. În acest mod a ajuns și Osama bin Laden în Afganistan, unde ulterior, folosindu-se de tinerii musulmani atrași de Jihadul împotriva păgânilor, și rămași fără o cauză după înfrângerea trupelor sovietice, a pus bazele faimoasei organizații teroriste, al Quida.

În esență, Afganistanul are două structuri de guvernare, paralele. Prima este cea oficială, condusă de un președinte, același din 2001, formată dintr-o administrație profund coruptă, implicată în traficul de droguri și predispusă la abuzuri împotriva populației și care are influență doar asupra zonelor urbane. În clasamentul celor mai corupte state din lume Afganistanul ocupă rușinosul loc trei.

A doua structură este cea tradițională, bazată pe sistemul de triburi și clanuri, supusă legilor islamice și răspândită pe cea mai mare parte a teritoriului. Ea a stat la baza supraviețuirii statului afgan, dar în același timp a împiedicat modernizarea și evoluția societății. Pe această structură s-au infiltrat talibanii la începutul anilor `90, venind ca o alternativă la sistemul oficial, ineficient.

Nici din punct de vedere economic Afganistanul nu are motive de mândrie. În proporție de peste 80% structura economică se bazează pe agricultura de subzistență, industria, introdusă de sovietici în anii `60, este tot la nivelul de mică manufactură. Există, ce-i drept, o economie paralelă bazată pe producția de opiu (din care ulterior se produce heroina) și care este controlată de talibani, fiind o sursă semnificativă de venituri. Dar roadele acesteia nu se regăsesc în bunăstarea populației. Afganistanul a fost și este în continuare dependent de ajutoare financiare externe.

Există zvonuri care spun că subsolul afgan ar ascunde o imensă comoară de resurse minerale, plecând de la metale prețioase, metale rare și până la zăcăminte de uraniu. Aparent ele au fost identificate de specialiștii sovietice care au prospectat zonele montane în timpul schimburilor de tehnologie din anii `60-`70 și ulterior confirmate de cercetările geologice făcute de americani cu mijloace moderne începând cu anul 2006. Toate acestea au fost evaluate la peste un trilion de dolari, dar exploatarea lor nu va fi posibilă în viitorul apropiat, având în vedere conflictul armat în desfășurare.

Reconstrucția Afganistanului nu va putea fi făcută decât înțelegând structura sa socială deosebită și contextul regional. Un factor cheie îl constituie Pakistanul, care mereu a fost un factor de influență majoră. Singura cale de comunicare eficientă pe care NATO o are cu talibanii este prin intermediul serviciilor secrete pakistaneze, care se pare că joacă la două capete. Cu ajutorul lor talibanii au ajuns la putere și tot cu ajutorul lor forțele coaliției luptă împotriva acestora. Să nu uităm, totuși, că Osama bin Laden s-a refugiat ani buni în Pakistan.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Afghanistan | Note pe marginea unui conflict peren

Autor: Adrian Pop | Categoria: Politică

Afganistanul, oficial denumit Republica Islamică a Afganistanului, o țărișoară săracă, pierdută undeva în Asia Centrală, a reușit, de-a lungul existenței sale, să devină de mai mult ori primadona vieții internaționale. Această performanță nu se datorează atât propriei dorințe de a se evidenția pe arena geopolitică, cât nevoii marilor puteri ale vremii de a-și justifica un statut de lider.

Istoricește vorbind, evoluția Afganistanului a fost în strânsă legătură regiunea din care face parte. Începând cu perioada antică și până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când  în anul 1747 se creează primul regat eminamente afgan, pe teritoriul actualului stat, istoria Afganistanului se confundă cu cea a Iranului. În secolul următor, datorită poziționării sale geografice pe drumul către Asia Centrală, respectiv către India, Afganistanul a fost cuprins în planul de expansiune colonială a Imperiului Britanic. Însă tentativele britanice au eșuat în mod rușinos pentru imperiu, prima dată în urma războiului dintre 1839-1842. A doua încercare a englezilor, dintre 1878-1880, de a anexa Afganistanul Indiei a fost din nou un eșec răsunător. De data aceasta o contribuție a avut-o și Imperiul Rus, care-și afirma, la rândul său, interesele în zonă. Cele două puteri au intrat în ceea ce istoria îți amintește ca Marele Joc, adică o succesiune de mișcări tactice, folosind mijloace diplomatice, politice și militare, prin care fiecare jucător urmărea să se apropie de ocuparea Afganistanului. Rezultatul a fost, de fapt, o remiză prin care s-a introdus și o idee revoluționară pentru acele vremuri și anume transformarea Afganistanului într-o zonă tampon între cele două imperii. Britanicii au câștigat, în compensație, dreptul de a controla politica externă a Afganistanului. Al treia și ultimul conflict cu Anglia a avut loc in 1919, când afganii, în dorința lor de a obține independența totală de Marea Britanie, și profitând de contextul istoric creat după încheierea Primului Război Mondial, au atacat trupele britanice ce controlau câteva regiuni din estul țării. Britanicii, nedorind repetarea ultimelor două umilințe au abandonat, practic, Afganistanul, care în acest mod și-a declarat independența.

Golul proaspăt prin plecarea aliatului forțat, Marea Britanie, a încercat să fie repede umplut de un stat nou, la rândul său, URSS. De altfel acesta a fost primul actor internațional care a recunoscut statul afgan. Apropierea era oarecum firească, cu atât mai mult cu cât Lenin afirmase recunoașterea drepturilor tuturor musulmanilor, atât din Rusia cât și din Asia Centrală. Relația cu URSS a evoluat, ulterior, de la simple gesturi de prietenie reciprocă până la implicarea activă a sovieticilor, cu precădere după anii `60, în dezvoltarea agriculturii afgane, infrastructurii de transport, industriei și chiar a forțelor militare. Afganistanul a beneficiat de transfer de tehnologie sovietică în timp ce URSS și-a consolidat influența în această parte a lumii.

Desigur, acțiunile sovietice nu s-au limitat doar la sprijinirea economiei afgane, ci, în mod clandestin, au organizat celule comuniste, atrăgând intelectuali și studenți din școlile tehnice, înființate de ei, dar și militari. Eforturile lor, în această direcție, s-au concretizat la 1 ianuarie 1965 prin constituirea Partidului Democratic al Poporului din Afganistan, formațiune de sorginte comunistă. Aceasta, profitând de o perioadă tumultuoasă din viața Afganistanului, ca urmare a abolirii monarhiei în 1973, în urma unei lovituri de stat și a reconfigurării vieții politice și sociale afgane, ajunge la putere în primăvara anului 1978 printr-o nouă lovitură de stat, dar de data aceasta violentă. Comuniștii nu reușesc să mențină în mod pașnic puterea întrucât reformele pe care ei au încercat să le impună, de inspirație marxist-leninistă, veneau în contradicție flagrantă cu modul de viața strict tradițional al populației afgane, puternic influențat de percepte religioase islamice conservatoare. Astfel, URSS se vede nevoită să intervină activ, iar la 27 decembrie 1979 sunt parașutate primele trupe sovietice în Kabul. Aproape zece ani mai târziu, după peste 15.000 de morți din rândul soldaților sovietici și 600.000 din rândul populației și rebelilor afgani și mai multe miliarde de ruble cheltuite, forțele sovietice vor fi retrase în urma unei înfrângeri rușinoase. Rezistența, formată în special din mujahedini, unii de origine afgană, dar foarte mulți atrași din restul lumii musulmane, a fost puternic sprijinită logistic și financiar de către SUA, Pakistan și Arabia Saudită. De altfel, sovieticii au pierdut cu adevărat războiul din Afganistan numai după ce aviația lor a putut fi înfrântă datorită rachetelor Stinger pe care americanii le-au furnizat rebelilor.

Retragerea trupelor sovietice a lăsat în urma lor o țară în haos, măcinată de lupte între diferite facțiuni, triburi și baroni locali. Problema afgana fiind considerată a fi încheiată, SUA și-a retras sprijinul, lăsând loc Pakistanului să susțină una dintre facțiunile ce-și disputau controlul asupra teritoriului afgan. Așa au apărut talibanii, educați într-o formă dură a islamului sunit în școli religioase (madrasas) aflate în Pakistan și posibil finanțate de saudiți. Treptat au preluat puterea, ajungând ca în 1996 să controleze peste 90% din Afganistan. Ascensiunea lor a fost puternic sprijinită și de populația sătulă de conflicte și mai ales de corupția și brutalitatea generalizată. Talibanii au înlocuit întregul sistem legislativ, oricum nefuncțional, cu legea fundamentalistă islamică. Excesele lor, cum ar fi distrugerea statuilor lui Budha din Baniyam, în centrul Afganistanului, care aveau peste 800 de ani, de o valoare istorică și culturală incomensurabilă, sau încălcările flagrante și repetate ale drepturilor omului au stârnit indignare, dar reacția comunității internaționale a fost una strict declarativă, Afganistanul neprezentând o miză.

Până la atacurile asupra Statelor Unite din 9 septembrie 2001 soarta Afganistanului a fost decisă de regimul taliban. Refuzul acestuia de a-l preda pe Osama bin Laden, considerat de guvernul american inamicul numărul unu și autorul moral al atentatelor din SUA din toamna lui 2001, a declanșat o nouă invazie a Afganistanului, de data aceasta cu trupe NATO, sub comandă americană. Primele contingente au călcat pe sol afgan în octombrie 2001, iar câteva săptămâni mai târziu au înlăturat de la putere regimul taliban. Victoria a fost, însă, una relativă. Chiar dacă forțele aliate au reușit să controleze principalele orașe și căi de transport, talibanii și-au menținut influența asupra zonelor muntoase mai puțin accesibile, în special de la granița cu Pakistanul. Practic, timp de 9 ani, până în iarna lui 2010 în Afganistan a fost o permanentă joacă de-a șoarecele și pisica. Trupele NATO îi alungau pe talibani dintr-un oraș sau o provincie în urma unor operațiuni militare de amploare, dar rareori lăsau suficienți soldați sau forțe de poliție care să le poată menține, astfel că talibanii le recucereau imediat, și jocul se relua. Cu foarte puține excepții, talibanii au preferat un război de gherilă, condus din baze ascunse în munți sau aflate dincolo de granița cu Pakistanul.

Declanșarea războiului din Irak în 2008 a obligat coaliția să-și transfere o parte din trupele din Afganistan, fapt ce a oferit ocazia talibanilor să se reorganizeze și să pornească o contraofensivă puternică, în urma căreia au repus stăpânire pe mai toate zonele rurale. Statele Unite au fost nevoite să suplimenteze trupele prezente în Afganistan cu încă 30.000 de soldați, în 2009, rugând și aliații să facă la fel.

Un punct de turnură în evoluția conflictului l-a constituit schimbarea de strategie din partea NATO. Dacă inițial operațiunile militare erau cumva separate de acțiunile civile de reconstrucție a țării, prin ofensiva masivă declanșată în februarie 2010 în vederea eliberării regiunii Maja, din sudul Afganistanului, cele două componente au fost legate. Astfel, a fost pentru prima dată când în urma militarilor a venit un aparat administrativ afgan și forțe de poliție, care să contribuie la menținerea unei redute gata cucerite.

Uciderea lui bin Laden în vara anului 2011, în Pakistan, a marcat și îndeplinirea unui obiectiv major pentru americani, ei anunțând intenția de retragere a celor 90.000 de soldați până în anul 2014. Acțiunea va fi urmată și de celelalte state aliate, controlul urmând a fi preluat de către forțe guvernamentale afgane, susținute logistic și financiar de statele NATO.

Evoluția ultimului conflict afgan poate fi mai bine înțeleasă dacă e analizată prin prisma caracteristicilor societății afgane. Ca în mai toate statele Caucazului și Asiei Centrale și structura populației afgane este una mixtă. Predomină paștunii, cel mai mare grup etnic distinct cunoscut astăzi, împărțiți în 60 de triburi, divizate, la rândul lor, în peste 400 de clanuri. Există puține concentrări de populație, cu excepția câtorva orașe, restul afganilor trăiesc în comunități închise, nomade, un fel de cătune fortificate, multe răspândite în zone montane. Elita conducătoare este formată din baroni locali, cu puteri aproape discreționare asupra teritoriilor și populațiilor care le revin. Raporturile dintre diferitele triburi și clanuri au loc urmând o structură profund feudală, condusă de reguli stricte, tradiționale. Cel mai bun exemplu în acest sens este Pastunwali, codul de onoare afgan, în care pe primul loc este celebra ospitalitate afgană, dar pe locul secund se află datoria de a răzbuna orice jignire sau nedreptate. Majoritatea bărbaților afgani poartă armă, pe care o știu folosi încă din copilărie, și care este instrumentul uzual de rezolvare a disputelor. Organizarea socială afgană poate fi explicată și prin structura geografică a teritoriului, care este, în proporție de peste 75% regiune muntoasă, cu înălțimi de până la 6100 de metri.

Afganii sunt un popor religios, peste 80% fiind musulmani suniți. În întreaga lor istorie biserica a substituit rolul statului în educație, justiție și chiar sănătate. Și în prezent Sharia, sau legea islamică, este mai respectată decât codul civil, iar tribunalele religioase sunt cele care de fapt mențin și impun legea.

Rolul clase religioase a fost mereu unul dominant a cărei putere s-a văzut în timpul invaziei sovietice, când a reușit să adune luptători din toată lumea islamică. În acest mod a ajuns și Osama bin Laden în Afganistan, unde ulterior, folosindu-se de tinerii musulmani atrași de Jihadul împotriva păgânilor, și rămași fără o cauză după înfrângerea trupelor sovietice, a pus bazele faimoasei organizații teroriste, al Quida.

În esență, Afganistanul are două structuri de guvernare, paralele. Prima este cea oficială, condusă de un președinte, același din 2001, formată dintr-o administrație profund coruptă, implicată în traficul de droguri și predispusă la abuzuri împotriva populației și care are influență doar asupra zonelor urbane. În clasamentul celor mai corupte state din lume Afganistanul ocupă rușinosul loc trei.

A doua structură este cea tradițională, bazată pe sistemul de triburi și clanuri, supusă legilor islamice și răspândită pe cea mai mare parte a teritoriului. Ea a stat la baza supraviețuirii statului afgan, dar în același timp a împiedicat modernizarea și evoluția societății. Pe această structură s-au infiltrat talibanii la începutul anilor `90, venind ca o alternativă la sistemul oficial, ineficient.

Nici din punct de vedere economic Afganistanul nu are motive de mândrie. În proporție de peste 80% structura economică se bazează pe agricultura de subzistență, industria, introdusă de sovietici în anii `60, este tot la nivelul de mică manufactură. Există, ce-i drept, o economie paralelă bazată pe producția de opiu (din care ulterior se produce heroina) și care este controlată de talibani, fiind o sursă semnificativă de venituri. Dar roadele acesteia nu se regăsesc în bunăstarea populației. Afganistanul a fost și este în continuare dependent de ajutoare financiare externe.

Există zvonuri care spun că subsolul afgan ar ascunde o imensă comoară de resurse minerale, plecând de la metale prețioase, metale rare și până la zăcăminte de uraniu. Aparent ele au fost identificate de specialiștii sovietice care au prospectat zonele montane în timpul schimburilor de tehnologie din anii `60-`70 și ulterior confirmate de cercetările geologice făcute de americani cu mijloace moderne începând cu anul 2006. Toate acestea au fost evaluate la peste un trilion de dolari, dar exploatarea lor nu va fi posibilă în viitorul apropiat, având în vedere conflictul armat în desfășurare.

Reconstrucția Afganistanului nu va putea fi făcută decât înțelegând structura sa socială deosebită și contextul regional. Un factor cheie îl constituie Pakistanul, care mereu a fost un factor de influență majoră. Singura cale de comunicare eficientă pe care NATO o are cu talibanii este prin intermediul serviciilor secrete pakistaneze, care se pare că joacă la două capete. Cu ajutorul lor talibanii au ajuns la putere și tot cu ajutorul lor forțele coaliției luptă împotriva acestora. Să nu uităm, totuși, că Osama bin Laden s-a refugiat ani buni în Pakistan.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,