Organizaţiile neguvernamentale: o necunoscută în ecuaţia crizei

Autor: Cristina Rigman | Categoria: ONG
23-11-2010

La începutul lunii octombrie a fost lansat studiul România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinţe, provocări realizat de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.  Studiul este rezultatul uneia dintre cele mai complete şi complexe analize la care a fost supus sectorul nonprofit de la re-emergenţa sa de după 1989. Dincolo de limitările metodologice care marchează rezultatele studiului, limitări datorate în foarte mare măsură sistemului nestructurat, haotic, uneori arbitrar şi uneori absent, de înregistrare şi monitorizare a activităţii acestui sector al societăţii, studiul oferă anumite informaţii care merită luate în considerare în încercările guvernului de a aborda constructiv şi eficient criza pe care o traversează România.

Ce aflăm din acest raport? Iată pe scurt câteva cifre: în anul 2008 organizaţiile neguvernamentale angajau 89450 de persoane şi raportau bugete de aproximativ 1,25 miliarde EURO; organizaţiile neguvernamentale reprezintă 50% dintre furnizorii acreditaţi de servicii sociale, oferind un număr de 7776 servicii sociale diferite; organizaţiile neguvernamentale oferă 25% dintre serviciile alternative de protecţia copilului şi servesc 41% dintre beneficiarii de servicii de îngrijire şi asistenţă la domiciliu din resurse proprii. Din acelaşi raport aflăm şi faptul că potrivit datelor Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, raportul cost-eficienţă şi preferinţele beneficiarilor sunt favorabile serviciilor oferite de organizaţiile neguvernamentale.  Alte aspecte relevante se referă la faptul că 68% dintre organizaţiile active funcţionează pe bază de voluntariat iar 90% dintre organizaţii raportează implicarea voluntarilor în activităţile lor: 18,6% dintre români raportează că s-au implicat voluntar cel puţin o dată în ultimele 12 luni, în vreme ce 70% dintre liderii ONG declară că voluntarii vin singuri la organizaţie. Bilanţul este oarecum impresionant pentru un sector despre care marea parte a populaţiei nu ştie mai nimic, pe care oamenii nu îl înţeleg şi care (încă) se luptă cu prejudecăţi profunde din epoca muncii patriotice sau a importului de maşini.

Pentru foarte multă vreme lucrul într-o organizaţie neguvernamentală şi implicarea ca voluntar au fost nu doar percepute de societate, dar şi promovate chiar de către voluntari şi angajaţii sectorului neguvernamental, ca o activitate bună şi demnă de respect în sine, care merită susţinere, apreciere şi recunoaştere pur şi simplu prin natura ei. Acest tip de atitudine a dus în timp la (auto)marginalizarea organizaţiilor neguvernamentale şi a voluntariatului în general printr-o existenţă derulată majoritar „în cercul strâmt” al celor care ştiu, cunosc, acceptă şi înţeleg, fără pătrunderi masive şi meritorii în spaţiul public şi, deci, pe agenda publică a decidenţilor politicilor publice româneşti. Atâta timp cât sectorul neguvernamental nu îşi va afirma cu dovezi credibile contribuţia la bunăstarea societăţii, atâta timp cât voluntariatul nu va fi promovat şi susţinut pentru ceea ce este de fapt, respectiv o resursă umană, un mod de a face lucrurile să se întâmple la nivelul fiecărei comunităţi şi o formă de activare şi capacitare a cetăţeanului alienat, atât sectorul neguvernamental cât şi voluntariatul vor rămâne marginale, departe de agenda publică, neglijate de decidenţii politicilor publice şi departe de chiar cetăţeanul pe care şi-au propus de fapt să îl servească.

Chiar dacă sectorul neguvernamental nu face o treabă grozavă în a se promova pe sine şi contribuţiile sale la bunăstarea societăţii, acest fapt nu scuză lipsa totală de atenţie cu care statul, în căutare de soluţii creative pentru reducerea cheltuielilor sociale, ignoră un aliat cu capacitate serioasă de a oferi servicii sociale eficiente şi de calitate. Dincolo de capacitatea dovedită, potrivit raportului citat, de a oferi servicii sociale numeroase, de calitate şi eficiente din punct de vedere al costurilor, sectorul neguvernamental are un mare avantaj: acela al capacităţii de a mobiliza resursa umană, voluntarii, care pot aduce un plus de valoare şi o acoperire mai mare serviciilor sociale oferite.

Dincolo de aceste aspecte pur pragmatice, asul din mâneca sectorului neguvernamental este de fapt crearea unei stări de spirit pozitive în rândul celor ajutaţi şi al celor care ajută, creşterea stimei de sine şi a respectului înt-o naţiune aflată într-o criză nu doar economică şi socială, ci şi umană şi a valorilor. Iată un exemplu: în ultima perioadă s-au înmulţit ştirile despre „cozile sărăciei” făcute de vârstnicii care se încolonează de cu seară pentru a primi minime ajutoare constând în produse alimentare de bază. O acţiune de distribuire în condiţii decente a acestor ajutoare ar fi putut fi gestionată în cadrul unui parteneriat al instituţiilor publice şi organizaţiilor neguvernamentale şi cu implicarea voluntarilor.

Cel mai probabil costurile distribuţiei ar fi fost aproximativ aceleaşi, în schimb starea de spirit a celui care primeşte acasă pachetul cu alimente şi a celui care şi-a ajutat semenii ar fi fost infinit mai bună, iar respectul pentru statul care îşi susţine cetăţenii în vremuri de criză ar fi crescut cu siguranţă. Dincolo de toate împrumuturile şi măsurile de austeritate, criza românească este şi una a încrederii, a speranţei, a solidarităţii şi a respectului, iar „necunoscutele” organizaţii neguvernamentale şi „necunoscuţii” voluntari ar putea avea un rol esenţial în redobândirea încrederii, speranţei, solidarităţii şi respectului, dacă statul şi-ar deschide uşa către dialog şi colaborare şi ar fi mai atent la resursele din propria ogradă, ignorate prea multă vreme.

Etichetele atasate acestui articol:, ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Organizaţiile neguvernamentale: o necunoscută în ecuaţia crizei

Autor: Cristina Rigman | Categoria: ONG

La începutul lunii octombrie a fost lansat studiul România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinţe, provocări realizat de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.  Studiul este rezultatul uneia dintre cele mai complete şi complexe analize la care a fost supus sectorul nonprofit de la re-emergenţa sa de după 1989. Dincolo de limitările metodologice care marchează rezultatele studiului, limitări datorate în foarte mare măsură sistemului nestructurat, haotic, uneori arbitrar şi uneori absent, de înregistrare şi monitorizare a activităţii acestui sector al societăţii, studiul oferă anumite informaţii care merită luate în considerare în încercările guvernului de a aborda constructiv şi eficient criza pe care o traversează România.

Ce aflăm din acest raport? Iată pe scurt câteva cifre: în anul 2008 organizaţiile neguvernamentale angajau 89450 de persoane şi raportau bugete de aproximativ 1,25 miliarde EURO; organizaţiile neguvernamentale reprezintă 50% dintre furnizorii acreditaţi de servicii sociale, oferind un număr de 7776 servicii sociale diferite; organizaţiile neguvernamentale oferă 25% dintre serviciile alternative de protecţia copilului şi servesc 41% dintre beneficiarii de servicii de îngrijire şi asistenţă la domiciliu din resurse proprii. Din acelaşi raport aflăm şi faptul că potrivit datelor Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, raportul cost-eficienţă şi preferinţele beneficiarilor sunt favorabile serviciilor oferite de organizaţiile neguvernamentale.  Alte aspecte relevante se referă la faptul că 68% dintre organizaţiile active funcţionează pe bază de voluntariat iar 90% dintre organizaţii raportează implicarea voluntarilor în activităţile lor: 18,6% dintre români raportează că s-au implicat voluntar cel puţin o dată în ultimele 12 luni, în vreme ce 70% dintre liderii ONG declară că voluntarii vin singuri la organizaţie. Bilanţul este oarecum impresionant pentru un sector despre care marea parte a populaţiei nu ştie mai nimic, pe care oamenii nu îl înţeleg şi care (încă) se luptă cu prejudecăţi profunde din epoca muncii patriotice sau a importului de maşini.

Pentru foarte multă vreme lucrul într-o organizaţie neguvernamentală şi implicarea ca voluntar au fost nu doar percepute de societate, dar şi promovate chiar de către voluntari şi angajaţii sectorului neguvernamental, ca o activitate bună şi demnă de respect în sine, care merită susţinere, apreciere şi recunoaştere pur şi simplu prin natura ei. Acest tip de atitudine a dus în timp la (auto)marginalizarea organizaţiilor neguvernamentale şi a voluntariatului în general printr-o existenţă derulată majoritar „în cercul strâmt” al celor care ştiu, cunosc, acceptă şi înţeleg, fără pătrunderi masive şi meritorii în spaţiul public şi, deci, pe agenda publică a decidenţilor politicilor publice româneşti. Atâta timp cât sectorul neguvernamental nu îşi va afirma cu dovezi credibile contribuţia la bunăstarea societăţii, atâta timp cât voluntariatul nu va fi promovat şi susţinut pentru ceea ce este de fapt, respectiv o resursă umană, un mod de a face lucrurile să se întâmple la nivelul fiecărei comunităţi şi o formă de activare şi capacitare a cetăţeanului alienat, atât sectorul neguvernamental cât şi voluntariatul vor rămâne marginale, departe de agenda publică, neglijate de decidenţii politicilor publice şi departe de chiar cetăţeanul pe care şi-au propus de fapt să îl servească.

Chiar dacă sectorul neguvernamental nu face o treabă grozavă în a se promova pe sine şi contribuţiile sale la bunăstarea societăţii, acest fapt nu scuză lipsa totală de atenţie cu care statul, în căutare de soluţii creative pentru reducerea cheltuielilor sociale, ignoră un aliat cu capacitate serioasă de a oferi servicii sociale eficiente şi de calitate. Dincolo de capacitatea dovedită, potrivit raportului citat, de a oferi servicii sociale numeroase, de calitate şi eficiente din punct de vedere al costurilor, sectorul neguvernamental are un mare avantaj: acela al capacităţii de a mobiliza resursa umană, voluntarii, care pot aduce un plus de valoare şi o acoperire mai mare serviciilor sociale oferite.

Dincolo de aceste aspecte pur pragmatice, asul din mâneca sectorului neguvernamental este de fapt crearea unei stări de spirit pozitive în rândul celor ajutaţi şi al celor care ajută, creşterea stimei de sine şi a respectului înt-o naţiune aflată într-o criză nu doar economică şi socială, ci şi umană şi a valorilor. Iată un exemplu: în ultima perioadă s-au înmulţit ştirile despre „cozile sărăciei” făcute de vârstnicii care se încolonează de cu seară pentru a primi minime ajutoare constând în produse alimentare de bază. O acţiune de distribuire în condiţii decente a acestor ajutoare ar fi putut fi gestionată în cadrul unui parteneriat al instituţiilor publice şi organizaţiilor neguvernamentale şi cu implicarea voluntarilor.

Cel mai probabil costurile distribuţiei ar fi fost aproximativ aceleaşi, în schimb starea de spirit a celui care primeşte acasă pachetul cu alimente şi a celui care şi-a ajutat semenii ar fi fost infinit mai bună, iar respectul pentru statul care îşi susţine cetăţenii în vremuri de criză ar fi crescut cu siguranţă. Dincolo de toate împrumuturile şi măsurile de austeritate, criza românească este şi una a încrederii, a speranţei, a solidarităţii şi a respectului, iar „necunoscutele” organizaţii neguvernamentale şi „necunoscuţii” voluntari ar putea avea un rol esenţial în redobândirea încrederii, speranţei, solidarităţii şi respectului, dacă statul şi-ar deschide uşa către dialog şi colaborare şi ar fi mai atent la resursele din propria ogradă, ignorate prea multă vreme.




Etichetele atasate acestui articol: , ,