Vin tinerii?

Alegerile în Universitatea din Oradea

Autor: Adrian Hatos | Categoria: Educaţie
30-03-2012

Indiferent de motive – care merită să fie și ele analizate – și contrar unor insinuări din adresa prin care Ministerul Educației a invalidat realegerea fostului rector, alegerile pentru toate structurile Universității din Oradea au fost pe cât de corecte și democratice s–a putut în condițiile Legii 1/2011 și ale Cartei corespunzător adoptate. La o evaluare generală a alegerilor nu corectitudinea lor merită analizată ci rezultatele acestora.

Sunt de acord cu Robert Reisz că aparițiile spectaculoase ale tinerilor în poziții de top ale universităților românești, consecutive alegerilor pe cale să se finalizeze în toată țara, pot fi atribuite schimbărilor în demografia universitară care sunt marcate, cel puțin în marile universități, de clivajul dintre cei „de dinainte de 1989” și cei angajați după. Voi duce mai departe argumentația lui Robert prin discutarea cazului unei universități din altă categorie importantă, a celor publice din afara marilor centre universitare, dezvoltate eminamente după 1989. În discutarea rezultatelor de până acum ale alegerilor din Universitatea din Oradea voi porni de la premisa că universitarii activi în guvernanța academică iau în mod rațional deciziile de candidatură (ținând cont de șansele relative pentru ocuparea diferitelor poziții disponibile) și voi arăta că logica oligarhiei seniorale în conducerea universităților se aplică în continuare dar că ieșirea din sistem a unui număr mare de universitari „cu experiență” și creșterea numărului de poziții disponibile în conducerea universitară, prin prevederile Legii 1/2011 a produs efectul de întinerire.

Un Senat mai tânăr

După constituirea noului Senat al Universității din Oradea și alegerea președintelui acestuia am fost anunțați cu deosebită satisfacție că media de vârstă a Senatului este cu 10 ani mai mică decât a Senatului anterior. Un semn pozitiv, ni s–a transmis, indicând „întinerirea” structurilor de conducere și de reprezentare ale Universității.

Evident că cifrele nu pot fi contestate – nu am verificat calculele președintelui Senatului dar sunt convins că noua structură este mult mai tânără în componență decât cea anterioară. Tehnic este o întinerire. Ca să fie completă ar trebui să fie însoțită de un fenomen similar în cazul decanilor, al prodecanilor, al prorectorilor și al rectorului. Cum în acest moment la Universitatea din Oradea alegerile nu sunt finalizate, pozițiile executive cu excepția celor de director de departament, nefiind ocupate, „ipoteza întineririi” încă nu poate fi confirmată sau infirmată. Teza descriptivă a întineririi este o interpretare simplistă și voi argumenta în cele ce urmează că evoluția demografică a Senatului are mai multe semnificații, atât pozitive cât și unele mai puțin fericite.

În primul rând, este clar că reducerea vârstei medii a membrilor Senatului este determinată într–o măsură semnificativă de ieșirea din Senat a celor care dețin funcții executive și care din Senatul anterior făceau parte de drept (decanii) sau electiv (precum prodecanii sau directorii de departament), proces căruia i se adaugă ieșirea din corpul academic, prin pensionare, a unor cadre didactice cu vârsta cea mai înaintată. Controlând acest aspect, cred că și Senatul anterior era destul de tânăr. Astfel, întrebarea interesantă devine nu cum se face că Senatul este așa de tânăr ci cum de nu este mai înaintat în vârstă: de ce nu au intrat „seniorii” universității în Senat în număr mai mare? Pentru această întrebare nu sunt decât două răspunsuri posibile: fie nu au candidat fie nu au fost aleși în 8 februarie (când a fost votul pentru Senat și pentru rector). Lectura listelor de candidați ne arată destul de clar că nu au candidat.

Compoziția actuală a Senatului revelează efectele schimbărilor pe care noua lege a învățământului le–a adus guvernării universității și care derivă din două inovații comparativ cu regulile anterioare: separarea completă a Senatului de structurile executive, prin înființarea Consiliului de Administrație, pe de o parte, și stabilirea decanilor prin arbitrarul relativ al rectorului nou ales. Mie îmi este destul de clar că academicienii orădeni cu vechime, mai ales cei cu experiență administrativă au ales, cu mici excepții, să nu candideze pentru Senat în primul rând pentru că au fost deja aleși directori de departament sau pentru că vizează sau au vizat funcții de decani, prodecani sau de prorectori. Cei câțiva universitari cu funcții executive care au fost aleși în Senat, puși să aleagă între statutul de senator sau decan au optat pentru funcția de conducere în locul celei de reprezentant al cadrelor didactice. Faptul că universitarii cu ambiții pentru demnități în universitate și  „cu experiență” – apelativ prin care se contestă legitimitatea tehnică a tinerilor senatori – au evitat în general candidatura la senat arată că au estimat șanse destul de bune pentru accederea la funcții executive. Calculul lor este corect dacă avem în vedere structura a universității: 15 facultăți și vreo 30 de departamente. Reiese un număr de aproximativ 75 de decani, prodecani, directori de departament și directori de școală doctorală, cărora li se adaugă un lot nestabilit încă de prorectori. Aș zice că este o ofertă generoasă de posturi indemnizate pentru cei aproximativ 130 de profesori cărora li se adaugă o mică parte din cei 190 de conferențiari în funcțiune, suficient încât să nu li se pară atractivă varianta senatorială, strict voluntară. Probabil că într–o structură cu mai puține departamente/mai puține facultăți, mulți dintre seniori ar fi ales, rațional, candidatura pentru Senat iar acesta ar fi fost, în schimb, mai puțin tânăr.

Ce urmează?

Anticipez în acest moment , chiar dacă nu se cunoaște identitatea viitorului rector, ca predicțiile care circulă destul de insistent privitoare la identitatea decanilor și prorectorilor să fie confirmate. Aceasta înseamnă că actualii universitari cu „experiență” vor fi confirmați în poziții executive. Demografic și atitudinal diferențele dintre executivi și reprezentanți (senatori) sunt clare și vor avea efecte semnificative. Pe scurt, toată această configurație a structurilor de guvernare ale universității creează premisele unui conflict cel puțin mocnit între Senat și Consiliul de Administrație.

Este adevărat că fiecare dintre universitarii „activi” în guvernarea academică orădeană și–a calculat relativ corect  atât interesele cât și șansele și s–a distribuit în pozițiile din care avea perspectivele cele mai bune de ascensiune. Dar nu fiecare este în locul pe care și l–a dorit cu adevărat. Mai în detaliu privind lucrurile nu putem ignora faptul că nu Senatul în sine și titlul de „senator” este principalul obiect al dorinței al actualilor săi membri ci controlul asupra politicii universității, senatul fiind singura lor cale de participare la acesta în condițiile în care au văzut blocat – prin avatarurile logicii seniorității – accesul la pozițiile de decizie cele mai eficiente. Astfel, Senatul „cel tânăr” nu va întârzia să se exprime vocal și să arate că nu e dispus să execute politicile rectorului și ale echipei sale. Există deja semnale în acest sens iar Consiliul de Administrație nu a avut ce să facă, pus în fața semnelor de independență neașteptată a „începătorilor” colegi din Senat, decât să se conformeze și să își ajusteze demersurile în consecință.

Vedem aici deja una dintre efectele pozitive ale legii: intenția subtilă din prevederea din Legea 1 care separă executivul de legislativul academic este, se pare, materializată prin apariția unui mecanism de checks and balances între cele două niveluri ale guvernării din universități. Este de așteptat o responsabilitate mai bună și o mai mică tentație spre abuz din partea executivului care trebuie să țină cont de deciziile Senatului. În plus, eliberat de sarcinile de administrare a Universității, Senatul se poate constitui destul de ușor în for deliberativ cu adevărat deschis și democratic, structură în mare măsură absentă din viața universității până acum. O situație similară avem și la UBB din câte am înțeles și probabil că se întâmplă la fel în numeroase alte universități din țară.

Ar fi multe de spus și despre calitatea dezbaterilor prilejuite de alegerile pentru Senat și pentru rector dar o voi face cu altă ocazie. Suntem abia la începutul unei noi campanii de alegere a unui nou rector astfel încât mai pot spera la surpriza plăcută a unor candidaturi solide și a unor confruntări substanțiale în jurul unor idei puternice privind strategiile de dezvoltare ale universității.  Un executiv puternic, rezultat dintr–o dezbatere de idei și modele ar avea un plus de legitimitate, inclusiv în raporturile cu Senatul. Dar despre asta altă dată.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Vin tinerii? | Alegerile în Universitatea din Oradea

Autor: Adrian Hatos | Categoria: Reforma educaţiei

Indiferent de motive – care merită să fie și ele analizate – și contrar unor insinuări din adresa prin care Ministerul Educației a invalidat realegerea fostului rector, alegerile pentru toate structurile Universității din Oradea au fost pe cât de corecte și democratice s–a putut în condițiile Legii 1/2011 și ale Cartei corespunzător adoptate. La o evaluare generală a alegerilor nu corectitudinea lor merită analizată ci rezultatele acestora.

Sunt de acord cu Robert Reisz că aparițiile spectaculoase ale tinerilor în poziții de top ale universităților românești, consecutive alegerilor pe cale să se finalizeze în toată țara, pot fi atribuite schimbărilor în demografia universitară care sunt marcate, cel puțin în marile universități, de clivajul dintre cei „de dinainte de 1989” și cei angajați după. Voi duce mai departe argumentația lui Robert prin discutarea cazului unei universități din altă categorie importantă, a celor publice din afara marilor centre universitare, dezvoltate eminamente după 1989. În discutarea rezultatelor de până acum ale alegerilor din Universitatea din Oradea voi porni de la premisa că universitarii activi în guvernanța academică iau în mod rațional deciziile de candidatură (ținând cont de șansele relative pentru ocuparea diferitelor poziții disponibile) și voi arăta că logica oligarhiei seniorale în conducerea universităților se aplică în continuare dar că ieșirea din sistem a unui număr mare de universitari „cu experiență” și creșterea numărului de poziții disponibile în conducerea universitară, prin prevederile Legii 1/2011 a produs efectul de întinerire.

Un Senat mai tânăr

După constituirea noului Senat al Universității din Oradea și alegerea președintelui acestuia am fost anunțați cu deosebită satisfacție că media de vârstă a Senatului este cu 10 ani mai mică decât a Senatului anterior. Un semn pozitiv, ni s–a transmis, indicând „întinerirea” structurilor de conducere și de reprezentare ale Universității.

Evident că cifrele nu pot fi contestate – nu am verificat calculele președintelui Senatului dar sunt convins că noua structură este mult mai tânără în componență decât cea anterioară. Tehnic este o întinerire. Ca să fie completă ar trebui să fie însoțită de un fenomen similar în cazul decanilor, al prodecanilor, al prorectorilor și al rectorului. Cum în acest moment la Universitatea din Oradea alegerile nu sunt finalizate, pozițiile executive cu excepția celor de director de departament, nefiind ocupate, „ipoteza întineririi” încă nu poate fi confirmată sau infirmată. Teza descriptivă a întineririi este o interpretare simplistă și voi argumenta în cele ce urmează că evoluția demografică a Senatului are mai multe semnificații, atât pozitive cât și unele mai puțin fericite.

În primul rând, este clar că reducerea vârstei medii a membrilor Senatului este determinată într–o măsură semnificativă de ieșirea din Senat a celor care dețin funcții executive și care din Senatul anterior făceau parte de drept (decanii) sau electiv (precum prodecanii sau directorii de departament), proces căruia i se adaugă ieșirea din corpul academic, prin pensionare, a unor cadre didactice cu vârsta cea mai înaintată. Controlând acest aspect, cred că și Senatul anterior era destul de tânăr. Astfel, întrebarea interesantă devine nu cum se face că Senatul este așa de tânăr ci cum de nu este mai înaintat în vârstă: de ce nu au intrat „seniorii” universității în Senat în număr mai mare? Pentru această întrebare nu sunt decât două răspunsuri posibile: fie nu au candidat fie nu au fost aleși în 8 februarie (când a fost votul pentru Senat și pentru rector). Lectura listelor de candidați ne arată destul de clar că nu au candidat.

Compoziția actuală a Senatului revelează efectele schimbărilor pe care noua lege a învățământului le–a adus guvernării universității și care derivă din două inovații comparativ cu regulile anterioare: separarea completă a Senatului de structurile executive, prin înființarea Consiliului de Administrație, pe de o parte, și stabilirea decanilor prin arbitrarul relativ al rectorului nou ales. Mie îmi este destul de clar că academicienii orădeni cu vechime, mai ales cei cu experiență administrativă au ales, cu mici excepții, să nu candideze pentru Senat în primul rând pentru că au fost deja aleși directori de departament sau pentru că vizează sau au vizat funcții de decani, prodecani sau de prorectori. Cei câțiva universitari cu funcții executive care au fost aleși în Senat, puși să aleagă între statutul de senator sau decan au optat pentru funcția de conducere în locul celei de reprezentant al cadrelor didactice. Faptul că universitarii cu ambiții pentru demnități în universitate și  „cu experiență” – apelativ prin care se contestă legitimitatea tehnică a tinerilor senatori – au evitat în general candidatura la senat arată că au estimat șanse destul de bune pentru accederea la funcții executive. Calculul lor este corect dacă avem în vedere structura a universității: 15 facultăți și vreo 30 de departamente. Reiese un număr de aproximativ 75 de decani, prodecani, directori de departament și directori de școală doctorală, cărora li se adaugă un lot nestabilit încă de prorectori. Aș zice că este o ofertă generoasă de posturi indemnizate pentru cei aproximativ 130 de profesori cărora li se adaugă o mică parte din cei 190 de conferențiari în funcțiune, suficient încât să nu li se pară atractivă varianta senatorială, strict voluntară. Probabil că într–o structură cu mai puține departamente/mai puține facultăți, mulți dintre seniori ar fi ales, rațional, candidatura pentru Senat iar acesta ar fi fost, în schimb, mai puțin tânăr.

Ce urmează?

Anticipez în acest moment , chiar dacă nu se cunoaște identitatea viitorului rector, ca predicțiile care circulă destul de insistent privitoare la identitatea decanilor și prorectorilor să fie confirmate. Aceasta înseamnă că actualii universitari cu „experiență” vor fi confirmați în poziții executive. Demografic și atitudinal diferențele dintre executivi și reprezentanți (senatori) sunt clare și vor avea efecte semnificative. Pe scurt, toată această configurație a structurilor de guvernare ale universității creează premisele unui conflict cel puțin mocnit între Senat și Consiliul de Administrație.

Este adevărat că fiecare dintre universitarii „activi” în guvernarea academică orădeană și–a calculat relativ corect  atât interesele cât și șansele și s–a distribuit în pozițiile din care avea perspectivele cele mai bune de ascensiune. Dar nu fiecare este în locul pe care și l–a dorit cu adevărat. Mai în detaliu privind lucrurile nu putem ignora faptul că nu Senatul în sine și titlul de „senator” este principalul obiect al dorinței al actualilor săi membri ci controlul asupra politicii universității, senatul fiind singura lor cale de participare la acesta în condițiile în care au văzut blocat – prin avatarurile logicii seniorității – accesul la pozițiile de decizie cele mai eficiente. Astfel, Senatul „cel tânăr” nu va întârzia să se exprime vocal și să arate că nu e dispus să execute politicile rectorului și ale echipei sale. Există deja semnale în acest sens iar Consiliul de Administrație nu a avut ce să facă, pus în fața semnelor de independență neașteptată a „începătorilor” colegi din Senat, decât să se conformeze și să își ajusteze demersurile în consecință.

Vedem aici deja una dintre efectele pozitive ale legii: intenția subtilă din prevederea din Legea 1 care separă executivul de legislativul academic este, se pare, materializată prin apariția unui mecanism de checks and balances între cele două niveluri ale guvernării din universități. Este de așteptat o responsabilitate mai bună și o mai mică tentație spre abuz din partea executivului care trebuie să țină cont de deciziile Senatului. În plus, eliberat de sarcinile de administrare a Universității, Senatul se poate constitui destul de ușor în for deliberativ cu adevărat deschis și democratic, structură în mare măsură absentă din viața universității până acum. O situație similară avem și la UBB din câte am înțeles și probabil că se întâmplă la fel în numeroase alte universități din țară.

Ar fi multe de spus și despre calitatea dezbaterilor prilejuite de alegerile pentru Senat și pentru rector dar o voi face cu altă ocazie. Suntem abia la începutul unei noi campanii de alegere a unui nou rector astfel încât mai pot spera la surpriza plăcută a unor candidaturi solide și a unor confruntări substanțiale în jurul unor idei puternice privind strategiile de dezvoltare ale universității.  Un executiv puternic, rezultat dintr–o dezbatere de idei și modele ar avea un plus de legitimitate, inclusiv în raporturile cu Senatul. Dar despre asta altă dată.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,