Schimburile academice China-SUA

Universităţile americane și Partidul Comunist Chinez sau cum se descurcă o anaconda prin iederă

Autor: Marius Mosoreanu | Categoria: Educaţie
21-09-2011

Normally the great snake doesn’t move. It doesn’t have to. . . . Its constant silent message is ‘You yourself decide,’ after which, more often than not, everyone in its shadow makes his or her large and small adjustments. (The Anaconda in the Chandelier: Chinese Censorship Today, de Perry Link, Emeritus Professor of East Asian Studies, Princeton University).

Deși schimburile academice între cele două mari puteri au cunoscut în ultimii ani o creștere semnificativă  –  atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ – raporturile între cele două sisteme educaţionale par a confirma supremaţia sistemului educaţional american faţă de cel chinez: numărul studenţilor chinezi înscriși la universităţi din Statele Unite este de aproape zece ori mai mare decât al celor americani care studiază în universităţi din China. Și asta în ciuda unei creșteri a popularităţii universităţilor chineze în rândul studenţilor americani, tendinţă înregistrată în urmă cu câţiva ani (2005).


Schimburile academice China –US (studenţi, indiferent de nivelul de studiu)[i].
Sursa: Institute for International Education

Pentru a contracara acest dezechilibru evident, în contextul creșterii accentuate a complexităţii relaţiilor China –SUA, președintele Barack Obama a iniţiat în 2010 programul „100.000 Strong”, program prin care studenţii americani sunt încurajaţi și sprijiniţi să studieze în China, scopul principal fiind acela de a pregăti generaţia următoare de experţi americani în cultura, politica și economia chineză. În concordanţă cu politica de „deschidere” a sistemului educaţional implementată începând de la finalul anilor ’90 și pentru a dovedi sprijinul bunelor intenţii exprimate prin intermediul iniţiativei americane, în contra-partidă, guvernul chinez a decis acordarea a 10.000 de burse pentru studenţii americani.

Această politică a Statelor Unite ar putea fi  pusă pe seama schimbării administraţiei Republicane – a cărei viziune asupra educaţiei avea la baza o politică de schimburi academice unidirecţionale, Statele Unite fiind ţara de destinaţie –  cu cea Democrată. Însă probabil această schimbare ar reuși să explice într-o manieră satisfăcătoare mai curând numărul mic de studenţi americani din China, în timp ce pentru a înţelege de ce sunt atât de mult studenţi chinezi în Statele Unite, ar fi mai util să explorăm puţin și detaliile fenomenului luând în considerare particularităţile fiecăreia dintre cele două societăţi. Astfel explicaţia ar putea avea cel puţin două componente. Dintr-o primă perspectivă, în ce privește societatea chineză, conform explicaţiilor oficiale, una dintre principalele cauze ale creșterii de la an la an a numărului de studenţi chinezi din SUA îl reprezintă creșterea în cadrul societăţii chineze a procentului reprezentat de așa-numita clasă de mijloc: tot mai multe familii chineze își permit să suporte costurile – deloc mici –  educaţiei copiilor lor într—un stat vestic.

Din moment ce în joc intră factorul „costuri”, o privire mai atentă asupra sistemului de educaţie american scoate la iveală faptul că nu doar guvernele celor două state își doresc sporirea numărului de studenţi ci și universităţile americane își doresc mai mulţi studenţi chinezi. De ce? Pentru că cea mai mare parte a studenţilor chinezi din Statele Unite nu beneficiază în mod direct de scutiri de taxe de studiu sau alte facilităţi financiare; în realitate, deși există programe de sprijin financiar de stat sau private pentru studenţii chinezi, universităţile, într-o formă sau alta, tot ajung să încaseze respectivele fonduri. Iar această stare de fapt evidenţiază o practică cel puţin controversată a universităţilor americane: pentru a beneficia de fondurile generate de studenţii chinezi, anumite universităţi (printre care State University of New York sau Tulane University) au început să contracteze serviciile unor agenţii de recrutare ce sunt plătite pentru fiecare student chinez recrutat.

Dat fiind caracterul etic controversat al acestei practici, legislaţia americană o interzice. Însă o interzice doar în ceea ce privește studenţii eligibili pentru ajutor federal și, din moment ce este o practică foarte eficientă (costurile de recrutare ale universităţii sunt limitate la maxim), China, luând în considerare atât situaţia economică a populaţiei cât și mărimea acesteia, reprezintă terenul perfect pentru a o implementa. În schimb, practica aceasta nu doar că transformă studenţii într-o simplă marfă – asta într-o viziune minimalistă, chiar instrumentalistă, asupra procesului – dar mai produce și o serie de efecte adverse ce pot avea consecinte destul de grave asupra reputaţiei universităţilor ce au adoptat-o: pentru a câştiga mai mulţi bani, unii dintre respectivii agenţi au recurs la o serie de practici ce pot fi încadrate destul de ușor în anumite categorii de fapte pedepsite prin lege: de la dezinformări și publicitate mincinoasă pentru a atrage cât mai mulţi „clienţi’, până la falsificarea scrisorilor de recomandare sau a eseurilor necesare dosarului de admitere.

Conform unor date neoficiale culese prin intermediul Zinch.cn – o platformă online de intermediere a studiilor în Statele Unite pentru studenţii din China – dacă în anul universitar 2009-2010, în SUA, studiau la nivel undergraduate aproximativ 40.000 de studenţi chinezi, aproximativ 80% dintre aceștia apelaseră la serviciile unui agent de recrutare. Una dintre cele mai mari agenţii de recrutare, EIC Group, percepe între 4.000 și 6.000 de dolari – în funcţie de ratting-ul instituţiilor academice – pentru un pachet de maximum 6 aplicaţii plus 10% din orice bursă, premiu sau fonduri pe care studentul, odată admis, reușește să le obţină.

Un calcul simplu ne arată ca pentru aproximativ 30.000 de studenţi care au accesat serviciile unei agenţii, considerând tarifele practicate de EIC Group drept preţul pieţei și 4.000 de dolari tariful minim perceput, se ajunge la o sumă de aproximativ 120 de milioane de dolari. Și aceasta e doar o sumă aproximativă plătită agenţilor de recrutare, fără a adăuga comisionul de 10% ce nu poate fi aproximat. În privinţa universităţilor, considerând un nivel minim de cel puţin 20.000 dolari pentru tuition și room&board în condiţiile în care nu știm distribuţia celor 40.000 de studenţi între instituţii publice și private, suma pe care instituţiile americane de educaţie o primesc ajunge la aproximativ 800 de milioane de dolari, anual. Și asta doar pentru nivelul undergraduate, luând în considerare nivelul mediu minim al taxelor pentru învăţământul public și privat pentru anul școlar 2009-2010. Așadar, deși cele două calcule sunt puternic viciate de aproximări, totuși cifrele respective ne pot oferi un reper destul de bun privind nivelul sumelor minime vehiculate anual.

După cum putem observa, atât situaţia politicilor publice în privinţa schimburilor academice cât și funcţionarea în practică a respectivelor schimburi pare a fi destul de „roz”, colaborarea SUA – China fiind „benefică” ambelor părţi. Însă această concluzie este validă doar în privinţa studenţilor, în privinţa cadrelor academice situaţia fiind complet diferită. De ce? Pentru că, în anumite cazuri – rare, ce-i drept – principiul libertăţii academice intră în conflict cu sistemul politic chinezesc: anumiţi membri ai comunităţii academice din Statele Unite, ca urmare a ideilor exprimate în opera academică,  au ajuns în situaţia de a le fi interzis accesul în China.  Și nu, nu este vorba doar de cercetători lipsiţi de recunoaștere internaţională care ar putea fi suspectaţi de încercarea de a-și construi un anumit renume și o notorietate provocând gratuit autorităţile chineze: printre ei se află chiar membri marcanţi ai comunităţii academice precum Perry Link, profesor emerit al Princeton University, caruia i s-a interzis accesul în China înca din 1995, motivul aparent fiind ajutorul acordat de către acesta faimosului dizident chinez Fangh Lizhi. Da, acel Fangh Lizhi, supranumit Sakharov-ul Chinei, profesor de astrofizică ale cărui idei liberale au inspirat protestele din piaţa Tiananmen.

De un tratament oarecum similar din partea Chinei a beneficiat și așa-numitului grup Xianjiang 13: în 2004, a apărut cartea Xinjiang: China’s Muslim Borderland, un volum colectiv ai cărui autori, 13 la număr, ca urmare a ideilor exprimate în respectiva carte, au ajuns în nefericita situaţie de a atrage atenţia Chinei asupra lor. Astfel, de la interzicerea accesului în China, interzicerea îmbarcării pe linii aeriene chineze și până la ridicarea unor obstacole mai mult sau mai puţin directe în cariera academică a unora dintre ei, toate au fost instrumente la îndemâna „marelui șarpe”. Instrumente pe care le-a utilizat cu diferite grade de success pentru atingerea propriilor scopuri, indiferent care ar fi fost aceste scopuri, de la cenzură până la obţinerea unui discurs favorabil, sau cel puţin neutru, în privinţa sistemului politic chinez.

Însă „problema” ce face obiectul acestui text nu o reprezintă sistemul politic chinez sau viziunea și practica acestuia în domeniul drepturilor omului. Acelea sunt alte tipuri de probleme, mult mai complexe și care mai curând aparţin Chinei decât interacţiunii cu Statele Unite (sau orice alt stat democratic). Respectivele probleme, deși conexe, nu reprezintă subiectul prezentului text, acesta nedorindu-se a fi, în mod direct, o critică explicită a politicilor Chinei, deși acestea pot fi considerate din anumite perspective profund criticabile.

Într-adevăr, ar putea fi o problemă faptul că universităţile nu se pot compara cu Partidul Comunist Chinez în ceea ce privește capacitatea de influenţă și puterea politică, iar cenzura ajunge practic să depășească graniţele statale ale Chinei. Fenomenul atrage atenţia asupra unei caracteristici sistemice destul de interesantă în privinţa practicii cenzurii: dacă în Uniunea Sovietică existau liste cu expresii, fraze și cuvinte ce nu trebuiau/puteau să apară în textele publicate, fiind pur și simplu tăiate, sistemul chinez aduce o îmbunătaţire calitativă procesului, având o predispoziţie pentru implementarea autocenzurii, acesta devenind astfel mult mai…flexibil.

Nu, „problema” ce constituie obiectul acestui text apare atunci când cei 13 se confruntă cu lipsa de solidaritate a propriilor colegi și se acutizează în clipa în care Colegiul Dartmouth aproape îl concediază pe Justin Rudelson[i], unul dintre cei 13, ca urmare a faptului că acesta nu a mai putut intra pe teritoriul Chinei pentru a derula activităţi de cercetare. În esenţă, substratul problemei ajunge să fie poate chiar mai îngrijorător decât cenzura sau decât o viziune mult prea flexibilă asupra drepturilor omului. Și asta pentru că acel substrat constă tocmai în sacrificarea principiului libertăţii academice pe altarul unor relaţii bune cu un sistem politic.

În opinia – oarecum resemnată – a lui Gordon Chang, din moment ce chiar și guverne ale unor state puternice au fost nevoite să fie foarte „atente” în discursul public privind China, nici nu ar trebui să mire pe nimeni numărul mic al celor din comunitatea academică ce i-au sprijinit pe membrii grupului Xianjiang 13 sau faptul că instituţiile academice ce au legături cu China au fost aparent nevoite să facă anumite compromisuri. De acord, non-reacţia, deși îngrijorătoare, nu poate să fie decât un efect natural al unor factori contingenţi. Însă în contextul în care Duke University și New York University plănuiesc să deschidă campusuri în China, în momentul de faţă existând deja alte câteva universităţi americane ce oferă programe academice pe teritoriul Chinei, nu poate trece neremarcat un caz diametral opus: cel al Universităţii Notre Dame ce a decis, cu 10 ani în urmă, să nu accepte ca produsele ce poartă elementele de identificare vizuală ale sale – de la rame pentru numărul de mașină până la șepci, tricouri sau jachete – să fie fabricate în China. Decizia respectivă a survenit după ce, în 1997, universitatea a adoptat un cod ce prevede explicit libertatea de asociere și formarea de sindicate independente; conform universităţii, decizia fiind legată de condiţiile de muncă din China și de sistemul politic chinez. Mai mult decât atât, Universitatea Notre Dame fiind o instituţie privată, catolică s-ar putea intui o legătură între respectiva decizie și relaţia relativ tensionată a Chinei cu Vaticanul.

Pe de altă parte, legăturile academice între China și SUA nu implică din partea Chinei aceiași oameni care au decis „sancţionarea” celor responsabili de pseudo-delictul de opinie: James Millward, unul dintre cei 13, este de părere că din moment ce partenerii chinezi ai universităţilor americane își doresc existenţa respectivelor schimburi cel puţin la fel de mult precum omologii lor americani, în cazul în care universităţile americane decid să aibă o atitudine și un discurs mult mai ferm și unitar prin care să condamne ingerinţele de natură politică ale Chinei, această acţiune nu va afecta natura relaţiilor academice. Afirmaţia însă poate fi privită cu oarecare neîncredere în contextual în care, în anumite cazuri, studenţii chinezi aflaţi la studii în Statele Unite s-au mobilizat pentru a „apăra” imaginea Chinei, „șifonată” datorită abordării din anumite perspective a unor subiecte sensibile precum situaţia din Tibet.

Strâns legată de principiul libertăţii academice, problema abordării subiectelor „sensibile” pentru China în cadrul universităţilor  – cel puţin în cazul celor din SUA sau Australia – a fost oarecum parţial rezolvată prin intermediul HANBAN și ale faimoaselor, dar cel puţin controversatelor, institute Confucius. Privite drept instrument de proiectare a așa-numitei „soft power” a Chinei, respectivele institute funcţionează independent, însă conform regulilor HANBAN (abrevierea colocvială a Chinese National Office for Teaching Chinese as a Foreign Language – o fundaţie non-profit afiliată Ministerului Chinez al Educaţiei), fiind finanţate, parţial sau total, de către aceasta.

Respectivele institute Confucius au dat naștere la numeroase polemici și controverse, fiind suspectate de ingerinţe în libertatea de exprimare sau cea academică a universităţilor în cadrul cărora funcţionează nefiind altceva decât vocea propagandei PCC, mascată sub forma promovării și schimburilor culturale (cultural diplomacy). Deși există numeroase păreri pro și contra în privinţa acestor institute, cazuri precum cel în care University of Washington a trebuit să-și ajusteze agenda întrebărilor ce urmau a-i fi adresate lui Dalai Lama (invitat la o dezbatere publică în cadrul respectivei universităţi, în ciuda protestelor oficialilor chinezi) astfel încât să nu „deranjeze” oficialii chinezi tocmai pentru că în cadrul ei funcţiona un institut Confucius, face ca prezenţa respectivelor institute în cadrul universităţilor să fie cel puţin discutabilă. Așadar, probabil, dacă anacondei i-ar crește printr-un miracol picioare, acestea ar putea fi exact institutele Confucius.

În 2010, în Statele Unite funcţionau 64 de institute Confucius, dintr-un total de 316 institute la nivel mondial, China plănuind ca până în anul 2020 să înfiinţeze 1000. Comparativ cu prezenţa institutelor Confucius în Statele Unite, în  România funcţionează deja două, primul fiind înfiinţat în 2007 în cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, iar al doilea în 2009, în cadrul Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. De asemenea, printre deţinătorii unui titlu de Doctor Honoris Causa oferit de către universitatea clujeană se numără chiar doamna Xu Lin, Directorul General  al HANBAN.

Așadar, cum se descurcă o anaconda prin iederă? Ei bine, se pare că cel puţin la fel de bine ca pe candelabru. Cel puţin atâta timp cât „iedera” nu are nicio problemă în a a ignora, a relativiza sau chiar a renunţa la principii precum libertatea academică sau solidaritatea, bineînţeles în schimbul anumitor beneficii, fie ele de natură financiară sau nu.

Probabil schimburile academice dintre SUA și China vor crește în continuare și, deși programul iniţiat al administraţiei Obama poate fi considerat cel puţin ambiţios, China va deveni o ţară de destinaţie destul de populară în rândul studenţilor. Și nu doar americani: cooperarea academică dintre China și tări precum Indonezia sau India se dezvoltă din ce în ce mai mult, numărul studenţilor din cele două ţări ce aleg să studieze în China crescând de la an la an.

Între timp, în Europa, Italia a cerut sprijinul Chinei pentru a atenua efectele crizei economice. Și China a acceptat.


[i] În ceea ce privește numărul studenţilor americani din China pentru anul universitar 2009-2010, datele nu sunt disponibile momentan.

[ii] Printre altele, prieten apropiat și fost coleg al lui Timothy Geithner, actualul United States Secretary of the Treasury, alături de care a participat în cadrul unui program study-abroad în China.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Schimburile academice China-SUA | Universităţile americane și Partidul Comunist Chinez sau cum se descurcă o anaconda prin iederă

Autor: Marius Mosoreanu | Categoria: Educaţie

Normally the great snake doesn’t move. It doesn’t have to. . . . Its constant silent message is ‘You yourself decide,’ after which, more often than not, everyone in its shadow makes his or her large and small adjustments. (The Anaconda in the Chandelier: Chinese Censorship Today, de Perry Link, Emeritus Professor of East Asian Studies, Princeton University).

Deși schimburile academice între cele două mari puteri au cunoscut în ultimii ani o creștere semnificativă  –  atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ – raporturile între cele două sisteme educaţionale par a confirma supremaţia sistemului educaţional american faţă de cel chinez: numărul studenţilor chinezi înscriși la universităţi din Statele Unite este de aproape zece ori mai mare decât al celor americani care studiază în universităţi din China. Și asta în ciuda unei creșteri a popularităţii universităţilor chineze în rândul studenţilor americani, tendinţă înregistrată în urmă cu câţiva ani (2005).


Schimburile academice China –US (studenţi, indiferent de nivelul de studiu)[i].
Sursa: Institute for International Education

Pentru a contracara acest dezechilibru evident, în contextul creșterii accentuate a complexităţii relaţiilor China –SUA, președintele Barack Obama a iniţiat în 2010 programul „100.000 Strong”, program prin care studenţii americani sunt încurajaţi și sprijiniţi să studieze în China, scopul principal fiind acela de a pregăti generaţia următoare de experţi americani în cultura, politica și economia chineză. În concordanţă cu politica de „deschidere” a sistemului educaţional implementată începând de la finalul anilor ’90 și pentru a dovedi sprijinul bunelor intenţii exprimate prin intermediul iniţiativei americane, în contra-partidă, guvernul chinez a decis acordarea a 10.000 de burse pentru studenţii americani.

Această politică a Statelor Unite ar putea fi  pusă pe seama schimbării administraţiei Republicane – a cărei viziune asupra educaţiei avea la baza o politică de schimburi academice unidirecţionale, Statele Unite fiind ţara de destinaţie –  cu cea Democrată. Însă probabil această schimbare ar reuși să explice într-o manieră satisfăcătoare mai curând numărul mic de studenţi americani din China, în timp ce pentru a înţelege de ce sunt atât de mult studenţi chinezi în Statele Unite, ar fi mai util să explorăm puţin și detaliile fenomenului luând în considerare particularităţile fiecăreia dintre cele două societăţi. Astfel explicaţia ar putea avea cel puţin două componente. Dintr-o primă perspectivă, în ce privește societatea chineză, conform explicaţiilor oficiale, una dintre principalele cauze ale creșterii de la an la an a numărului de studenţi chinezi din SUA îl reprezintă creșterea în cadrul societăţii chineze a procentului reprezentat de așa-numita clasă de mijloc: tot mai multe familii chineze își permit să suporte costurile – deloc mici –  educaţiei copiilor lor într—un stat vestic.

Din moment ce în joc intră factorul „costuri”, o privire mai atentă asupra sistemului de educaţie american scoate la iveală faptul că nu doar guvernele celor două state își doresc sporirea numărului de studenţi ci și universităţile americane își doresc mai mulţi studenţi chinezi. De ce? Pentru că cea mai mare parte a studenţilor chinezi din Statele Unite nu beneficiază în mod direct de scutiri de taxe de studiu sau alte facilităţi financiare; în realitate, deși există programe de sprijin financiar de stat sau private pentru studenţii chinezi, universităţile, într-o formă sau alta, tot ajung să încaseze respectivele fonduri. Iar această stare de fapt evidenţiază o practică cel puţin controversată a universităţilor americane: pentru a beneficia de fondurile generate de studenţii chinezi, anumite universităţi (printre care State University of New York sau Tulane University) au început să contracteze serviciile unor agenţii de recrutare ce sunt plătite pentru fiecare student chinez recrutat.

Dat fiind caracterul etic controversat al acestei practici, legislaţia americană o interzice. Însă o interzice doar în ceea ce privește studenţii eligibili pentru ajutor federal și, din moment ce este o practică foarte eficientă (costurile de recrutare ale universităţii sunt limitate la maxim), China, luând în considerare atât situaţia economică a populaţiei cât și mărimea acesteia, reprezintă terenul perfect pentru a o implementa. În schimb, practica aceasta nu doar că transformă studenţii într-o simplă marfă – asta într-o viziune minimalistă, chiar instrumentalistă, asupra procesului – dar mai produce și o serie de efecte adverse ce pot avea consecinte destul de grave asupra reputaţiei universităţilor ce au adoptat-o: pentru a câştiga mai mulţi bani, unii dintre respectivii agenţi au recurs la o serie de practici ce pot fi încadrate destul de ușor în anumite categorii de fapte pedepsite prin lege: de la dezinformări și publicitate mincinoasă pentru a atrage cât mai mulţi „clienţi’, până la falsificarea scrisorilor de recomandare sau a eseurilor necesare dosarului de admitere.

Conform unor date neoficiale culese prin intermediul Zinch.cn – o platformă online de intermediere a studiilor în Statele Unite pentru studenţii din China – dacă în anul universitar 2009-2010, în SUA, studiau la nivel undergraduate aproximativ 40.000 de studenţi chinezi, aproximativ 80% dintre aceștia apelaseră la serviciile unui agent de recrutare. Una dintre cele mai mari agenţii de recrutare, EIC Group, percepe între 4.000 și 6.000 de dolari – în funcţie de ratting-ul instituţiilor academice – pentru un pachet de maximum 6 aplicaţii plus 10% din orice bursă, premiu sau fonduri pe care studentul, odată admis, reușește să le obţină.

Un calcul simplu ne arată ca pentru aproximativ 30.000 de studenţi care au accesat serviciile unei agenţii, considerând tarifele practicate de EIC Group drept preţul pieţei și 4.000 de dolari tariful minim perceput, se ajunge la o sumă de aproximativ 120 de milioane de dolari. Și aceasta e doar o sumă aproximativă plătită agenţilor de recrutare, fără a adăuga comisionul de 10% ce nu poate fi aproximat. În privinţa universităţilor, considerând un nivel minim de cel puţin 20.000 dolari pentru tuition și room&board în condiţiile în care nu știm distribuţia celor 40.000 de studenţi între instituţii publice și private, suma pe care instituţiile americane de educaţie o primesc ajunge la aproximativ 800 de milioane de dolari, anual. Și asta doar pentru nivelul undergraduate, luând în considerare nivelul mediu minim al taxelor pentru învăţământul public și privat pentru anul școlar 2009-2010. Așadar, deși cele două calcule sunt puternic viciate de aproximări, totuși cifrele respective ne pot oferi un reper destul de bun privind nivelul sumelor minime vehiculate anual.

După cum putem observa, atât situaţia politicilor publice în privinţa schimburilor academice cât și funcţionarea în practică a respectivelor schimburi pare a fi destul de „roz”, colaborarea SUA – China fiind „benefică” ambelor părţi. Însă această concluzie este validă doar în privinţa studenţilor, în privinţa cadrelor academice situaţia fiind complet diferită. De ce? Pentru că, în anumite cazuri – rare, ce-i drept – principiul libertăţii academice intră în conflict cu sistemul politic chinezesc: anumiţi membri ai comunităţii academice din Statele Unite, ca urmare a ideilor exprimate în opera academică,  au ajuns în situaţia de a le fi interzis accesul în China.  Și nu, nu este vorba doar de cercetători lipsiţi de recunoaștere internaţională care ar putea fi suspectaţi de încercarea de a-și construi un anumit renume și o notorietate provocând gratuit autorităţile chineze: printre ei se află chiar membri marcanţi ai comunităţii academice precum Perry Link, profesor emerit al Princeton University, caruia i s-a interzis accesul în China înca din 1995, motivul aparent fiind ajutorul acordat de către acesta faimosului dizident chinez Fangh Lizhi. Da, acel Fangh Lizhi, supranumit Sakharov-ul Chinei, profesor de astrofizică ale cărui idei liberale au inspirat protestele din piaţa Tiananmen.

De un tratament oarecum similar din partea Chinei a beneficiat și așa-numitului grup Xianjiang 13: în 2004, a apărut cartea Xinjiang: China’s Muslim Borderland, un volum colectiv ai cărui autori, 13 la număr, ca urmare a ideilor exprimate în respectiva carte, au ajuns în nefericita situaţie de a atrage atenţia Chinei asupra lor. Astfel, de la interzicerea accesului în China, interzicerea îmbarcării pe linii aeriene chineze și până la ridicarea unor obstacole mai mult sau mai puţin directe în cariera academică a unora dintre ei, toate au fost instrumente la îndemâna „marelui șarpe”. Instrumente pe care le-a utilizat cu diferite grade de success pentru atingerea propriilor scopuri, indiferent care ar fi fost aceste scopuri, de la cenzură până la obţinerea unui discurs favorabil, sau cel puţin neutru, în privinţa sistemului politic chinez.

Însă „problema” ce face obiectul acestui text nu o reprezintă sistemul politic chinez sau viziunea și practica acestuia în domeniul drepturilor omului. Acelea sunt alte tipuri de probleme, mult mai complexe și care mai curând aparţin Chinei decât interacţiunii cu Statele Unite (sau orice alt stat democratic). Respectivele probleme, deși conexe, nu reprezintă subiectul prezentului text, acesta nedorindu-se a fi, în mod direct, o critică explicită a politicilor Chinei, deși acestea pot fi considerate din anumite perspective profund criticabile.

Într-adevăr, ar putea fi o problemă faptul că universităţile nu se pot compara cu Partidul Comunist Chinez în ceea ce privește capacitatea de influenţă și puterea politică, iar cenzura ajunge practic să depășească graniţele statale ale Chinei. Fenomenul atrage atenţia asupra unei caracteristici sistemice destul de interesantă în privinţa practicii cenzurii: dacă în Uniunea Sovietică existau liste cu expresii, fraze și cuvinte ce nu trebuiau/puteau să apară în textele publicate, fiind pur și simplu tăiate, sistemul chinez aduce o îmbunătaţire calitativă procesului, având o predispoziţie pentru implementarea autocenzurii, acesta devenind astfel mult mai…flexibil.

Nu, „problema” ce constituie obiectul acestui text apare atunci când cei 13 se confruntă cu lipsa de solidaritate a propriilor colegi și se acutizează în clipa în care Colegiul Dartmouth aproape îl concediază pe Justin Rudelson[i], unul dintre cei 13, ca urmare a faptului că acesta nu a mai putut intra pe teritoriul Chinei pentru a derula activităţi de cercetare. În esenţă, substratul problemei ajunge să fie poate chiar mai îngrijorător decât cenzura sau decât o viziune mult prea flexibilă asupra drepturilor omului. Și asta pentru că acel substrat constă tocmai în sacrificarea principiului libertăţii academice pe altarul unor relaţii bune cu un sistem politic.

În opinia – oarecum resemnată – a lui Gordon Chang, din moment ce chiar și guverne ale unor state puternice au fost nevoite să fie foarte „atente” în discursul public privind China, nici nu ar trebui să mire pe nimeni numărul mic al celor din comunitatea academică ce i-au sprijinit pe membrii grupului Xianjiang 13 sau faptul că instituţiile academice ce au legături cu China au fost aparent nevoite să facă anumite compromisuri. De acord, non-reacţia, deși îngrijorătoare, nu poate să fie decât un efect natural al unor factori contingenţi. Însă în contextul în care Duke University și New York University plănuiesc să deschidă campusuri în China, în momentul de faţă existând deja alte câteva universităţi americane ce oferă programe academice pe teritoriul Chinei, nu poate trece neremarcat un caz diametral opus: cel al Universităţii Notre Dame ce a decis, cu 10 ani în urmă, să nu accepte ca produsele ce poartă elementele de identificare vizuală ale sale – de la rame pentru numărul de mașină până la șepci, tricouri sau jachete – să fie fabricate în China. Decizia respectivă a survenit după ce, în 1997, universitatea a adoptat un cod ce prevede explicit libertatea de asociere și formarea de sindicate independente; conform universităţii, decizia fiind legată de condiţiile de muncă din China și de sistemul politic chinez. Mai mult decât atât, Universitatea Notre Dame fiind o instituţie privată, catolică s-ar putea intui o legătură între respectiva decizie și relaţia relativ tensionată a Chinei cu Vaticanul.

Pe de altă parte, legăturile academice între China și SUA nu implică din partea Chinei aceiași oameni care au decis „sancţionarea” celor responsabili de pseudo-delictul de opinie: James Millward, unul dintre cei 13, este de părere că din moment ce partenerii chinezi ai universităţilor americane își doresc existenţa respectivelor schimburi cel puţin la fel de mult precum omologii lor americani, în cazul în care universităţile americane decid să aibă o atitudine și un discurs mult mai ferm și unitar prin care să condamne ingerinţele de natură politică ale Chinei, această acţiune nu va afecta natura relaţiilor academice. Afirmaţia însă poate fi privită cu oarecare neîncredere în contextual în care, în anumite cazuri, studenţii chinezi aflaţi la studii în Statele Unite s-au mobilizat pentru a „apăra” imaginea Chinei, „șifonată” datorită abordării din anumite perspective a unor subiecte sensibile precum situaţia din Tibet.

Strâns legată de principiul libertăţii academice, problema abordării subiectelor „sensibile” pentru China în cadrul universităţilor  – cel puţin în cazul celor din SUA sau Australia – a fost oarecum parţial rezolvată prin intermediul HANBAN și ale faimoaselor, dar cel puţin controversatelor, institute Confucius. Privite drept instrument de proiectare a așa-numitei „soft power” a Chinei, respectivele institute funcţionează independent, însă conform regulilor HANBAN (abrevierea colocvială a Chinese National Office for Teaching Chinese as a Foreign Language – o fundaţie non-profit afiliată Ministerului Chinez al Educaţiei), fiind finanţate, parţial sau total, de către aceasta.

Respectivele institute Confucius au dat naștere la numeroase polemici și controverse, fiind suspectate de ingerinţe în libertatea de exprimare sau cea academică a universităţilor în cadrul cărora funcţionează nefiind altceva decât vocea propagandei PCC, mascată sub forma promovării și schimburilor culturale (cultural diplomacy). Deși există numeroase păreri pro și contra în privinţa acestor institute, cazuri precum cel în care University of Washington a trebuit să-și ajusteze agenda întrebărilor ce urmau a-i fi adresate lui Dalai Lama (invitat la o dezbatere publică în cadrul respectivei universităţi, în ciuda protestelor oficialilor chinezi) astfel încât să nu „deranjeze” oficialii chinezi tocmai pentru că în cadrul ei funcţiona un institut Confucius, face ca prezenţa respectivelor institute în cadrul universităţilor să fie cel puţin discutabilă. Așadar, probabil, dacă anacondei i-ar crește printr-un miracol picioare, acestea ar putea fi exact institutele Confucius.

În 2010, în Statele Unite funcţionau 64 de institute Confucius, dintr-un total de 316 institute la nivel mondial, China plănuind ca până în anul 2020 să înfiinţeze 1000. Comparativ cu prezenţa institutelor Confucius în Statele Unite, în  România funcţionează deja două, primul fiind înfiinţat în 2007 în cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, iar al doilea în 2009, în cadrul Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. De asemenea, printre deţinătorii unui titlu de Doctor Honoris Causa oferit de către universitatea clujeană se numără chiar doamna Xu Lin, Directorul General  al HANBAN.

Așadar, cum se descurcă o anaconda prin iederă? Ei bine, se pare că cel puţin la fel de bine ca pe candelabru. Cel puţin atâta timp cât „iedera” nu are nicio problemă în a a ignora, a relativiza sau chiar a renunţa la principii precum libertatea academică sau solidaritatea, bineînţeles în schimbul anumitor beneficii, fie ele de natură financiară sau nu.

Probabil schimburile academice dintre SUA și China vor crește în continuare și, deși programul iniţiat al administraţiei Obama poate fi considerat cel puţin ambiţios, China va deveni o ţară de destinaţie destul de populară în rândul studenţilor. Și nu doar americani: cooperarea academică dintre China și tări precum Indonezia sau India se dezvoltă din ce în ce mai mult, numărul studenţilor din cele două ţări ce aleg să studieze în China crescând de la an la an.

Între timp, în Europa, Italia a cerut sprijinul Chinei pentru a atenua efectele crizei economice. Și China a acceptat.


[i] În ceea ce privește numărul studenţilor americani din China pentru anul universitar 2009-2010, datele nu sunt disponibile momentan.

[ii] Printre altele, prieten apropiat și fost coleg al lui Timothy Geithner, actualul United States Secretary of the Treasury, alături de care a participat în cadrul unui program study-abroad în China.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , ,