Bacalaureat 2011

Un sfârşit poate fi un început

Autor: Adrian Hatos | Categoria: Educaţie
11-07-2011

În urmă cu câteva zile Bogdan Voicu a publicat pe blogul său o analiză dedicată temei momentului: rata de promovare a examenului de bacalaureat. Articolul lui cuprinde şi un tabel privind dinamica cantitativă a cohortelor de tineri născuţi între 1985 şi 1992, respectiv a celor care s-au înscris şi au promovat la bacalaureatul între 2004-2011. Pornind de la inflexiunea ratei de promovare a bacalaureatului din ultimii doi ani Bogdan lansează ipoteza că probabilitatea de a promova bacalaureatul este constantă la nivelul unei generaţii iar rata de promovare depinde, într-o relaţie neliniară, doar de numărul celor înscrişi la acest concurs. În 2011, fiind foarte mulţi înscrişi din cohorta corespunzătoare, era de aşteptat ca rata de succes să fie redusă.

Sunt în general sceptic vis-a-vis de ipotezele de lucru formulate de Bogdan, la fel cum nu sunt neapărat acord nici cu inferenţele lui Gabi Bădescu care sugerează, laolaltă cu mulţi alţii, că, în general, rata de promovare a bacalaureatului din acest an a depins de posibilităţile de fraudă. Fiecare dintre ei poate avea dreptate dar datele sunt prea „subţiri” pentru a susţine generalizările sugerate.

În schimb, tabelul construit de colegul de la Bucureşti permite unele constatări surprinzătoare, în ciuda unor inexactităţi scuzabile datorate absenţei unor surse de date precise  (datorită faptului că vârsta de înscriere în clasa I-a variază, limitele dintre cohorte sunt aproximative; la fel, grupul celor înscriși la bacalaureat cuprinde destul de mulți absolvenți din cohortele anterioare).

În nici un caz în rândurile de mai jos nu mă voi lega de cauzele aşa-zisului bacalaureat catastrofal din 2011 ci mă voi referi succint la contextul în care acesta s-a produs pentru a-i înţelege mai bine efectele. Pentru aceasta voi porni de la tabelul lui Bogdan Voicu. În rândurile de mai jos voi susţine câteva idei aparent banale: în primul rând că surpriza de la bacalaureatul din 2011 reflectă o familiaritate îngrijorătoare a societăţii cu masificarea învăţământului superior şi, pe de altă parte, că aparentul eşec din acest an poate marca începutul unui proces de restructurare a spaţiului social către o mai bună eficienţă economică şi simbolică, dacă se poate spune aşa, prin refacerea valorii certificatelor de studii, reinstituirea meritocraţiei ca normă şi prin valorificarea mai bună a resurselor umane ale ţării.

Urmărind cifrele seci ale fluxurilor educaţionale recente cu finalizare prin bacalaureat nu poate să nu te uimească un aparent paradox: creşterea dramatică a numărului celor care s-au înscris la bacalaureat în paralel cu scăderea constantă a generaţiilor corespunzătoare. Pentru toate generaţiile analizate de Bogdan Voicu înregistrăm o sporire a ponderii celor din cohortă care se înscriu la examenul de maturitate dar creşterea cu adevărat dramatică a avut loc în 2008 (de la 56% în anul anterior la 66%)  urmată de salturi succesive până la un uimitor 82% la bacalaureatul din 2011!

Cauzele care au produs aparenta îmbunătăţire a ratelor de participare şcolară din ciclul secundar superior nu constituie un mister. În perioada respectivă nu au avut loc modificări radicale ale distribuţiei resurselor educaţionale care să explice creşterea şanselor tinerilor din România de a absolvi învăţământul de 12 clase de la 52% la 82% prin diminuarea inegalităţilor de oportunităţi sau printr-o repartizare mai echitabilă a resurselor materiale şi umane în sistemul de învăţământ. Nu, decalajele din educaţie au rămas la fel de mari, în schimb a avut loc o reorientare masivă a opţiunilor tuturor actorilor  din sistem (părinţi, elevi, profesori, management educaţional) către absolvirea a 12 clase cu bacalaureat – în dauna rutelor alternative, precum cea a învăţământului vocaţional iar restructurările dictate administrativ din ciclul secundar superior par a fi reacţionat doar la presiunile din zona cererii de servicii educaţionale. Când, în 2009, MECI a hotărât transformarea SAM-urilor în licee cu profil tehnologic a avut unele argumente, iar cele mai importante derivau din aspiraţiile părinţilor şi elevilor de la aceste şcoli – pe care toată lumea le vedea ca şi „gropile de gunoi” ale sistemului.

Această reorientare în sine merită o analiză aprofundată pentru că, în opinia mea, este indicatorul unor tendinţe importante în dinamica mobilităţii sociale în România. Aici îmi permit doar câteva ipoteze de lucru.

În primul rând este vorba de o cerere presantă pentru diplome universitare pe care creşterile spectaculoase ale cifrelor de şcolarizare din universităţi nu au reuşit să o acopere. Rezultatele de cercetare pe care le avem[1], nu prea multe e drept, sugerează faptul că masificarea învăţământului superior e departe de a fi saturat cererea de diplome superioare chiar şi în categoriile aparent avantajate în raport cu admiterea şi succesul în universităţi. Din spate vin cu insistenţă şi pretenţiile descendenţilor celor din categorii care, în mod normal, în urmă câţiva ani s-ar fi mulţumit cu diplome de şcoală profesională. Alinierea la procesul Bologna, care a scăzut costurile învăţământului superior pentru studenţi, în toate formele sale, a contribuit şi ea la sporirea ambiţiilor.

Cererea de diplome de învăţământ superior este întreţinută de mai mulţi factori, dar cel mai important a fost până acum, cred eu, distorsionarea cu efecte greu de calculat a pieţei muncii de către un sector public gonflat în care salariul relativ mic a fost dintotdeauna compensat de anumite privilegii şi atribute de status râvnite ca şi embleme ale succesului social de către mulţi dintre cei din categoriile muncitoreşti. Dificultatea evaluării corecte a abilităţilor şi performanţelor în sectorul public îl predispun pe acesta la procese de selecţie şi de promovare bazate pe certificate şi explică, în parte, inflaţia de programe de studiu de nivel superior dedicate acestei categorii.

În acelaşi timp, formarea meseriaşilor a fost descurajată constant, în primul rând de slaba dezvoltare a serviciilor în perioada de crize prelungite combinate cu lente recuperări din ultimii 20 de ani, de dezindustrializarea frumos articulată cu slaba capacitate de adaptare a şcolilor profesionale la cererea de pe piaţa muncii. Paginile de mică publicitate gem de oferte de locuri de muncă în domenii precum HORECA sau îngrijiri personale și înfrumuseţare dar oferta din planurile de şcolarizare din liceele tehnologice sugerează încă destul de bine cu structura economică a regiunii dinaintea tranziţiei post-comuniste. Nu putem fi decât de acord cu părinţii şi elevii care au judecat că e mai bine să aspire la un post în poliţie (după absolvirea dreptului la vreo universitate privată generoasă) decât să înveţe lăcătuşerie într-un loc unde nimeni nu doreşte să fie şi pentru un viitor incert.

E adevărat că la o asemenea structură a aspiraţiilor au contribuit şi alţi factori precum supraoferta din partea universităţilor şi dumpingul distructiv din toate părţile – al universităţilor de stat care beneficiază de finanţare publică dar care adeseori se comportă precum universităţile private; al universităţilor private, care au renunţat aproape la orice exigenţă pentru a-şi îndeplini obiectivele economice; al ARACIS şi al ministerului care a închis ochii vreme de vreo 10 ani la degradarea stupefiantă a standardelor din învăţământului superior. Structurile de reglementare din zona învăţământului superior au de partea lor ca scuză fetişul necesităţii unui număr cât mai mare de deţinători de diplome de studii superioare, matrice instituţională dedusă în mod necritic din documente programatice precum Strategia „Lisabona” a Uniunii Europene. În mod evident, aşa cum rezultă şi din analizele Comisiei Europene, mobilizarea resurselor intelectuale ale europenilor nu presupune eliminarea oricărei selecţii la intrarea în ciclul terţiar ci, în primul rând, eliminarea barierelor structurale, care se regăsesc sub titulatura de „inegalităţi de şanse” şi, pe de altă parte,  valorificarea potenţialului generaţiilor care au depăşit 35 de ani – inclusiv prin formule de tipul educaţiei permanente.

Criza demografică şi colapsul iminent al unor universităţi private dar şi al unor structuri din cele publice fundamentate în mod nesustenabil pe studenţii plătitori de taxe au produs nu numai o concurenţă acerbă pentru studenţi între universităţi dar au contribuit şi ele, prin anumite mecanisme de lobby care ar merita și ele o investigaţie, la măsurile de politică educaţională care au permis ca ponderea celor dintr-o generaţie care se înscriu la examenul de bacalaureat să ajungă la 82%.

Cred că absolvenţii care au picat bacul în 2011, la fel ca şi cei care vor pica în anii care urmează, vor constata în câţiva ani că au pierdut timpul visând la obţinerea unei diplome de studii superioare. Statul nu mai face angajări, dimpotrivă, iar de pe spiralele austerităţii şi cele ale externalizării şi privatizării serviciilor publice nu va fi prea uşor să se revină indiferent de coloratura politică a viitoarelor guverne. Încă trei ani de facultate pe „pe bani” ar fi însemnat doar o sursă de frustrare mai mare provocată de devalorizarea diplomelor de studii superioare. Pe de altă parte, în mod cert în viitorul apropiat oferta universităţilor private şi poate şi cea a celor de stat se va restrânge sau se va transforma. Este destul de probabil, astfel, ca multe universităţi să se reorienteze către formarea profesională continuă, ca şi soluţie de recrutare a clienţilor.

Problema cea mare a acestor absolvenţi ghinionişti este că nu dispun în acest moment de competenţe care să îi ajute să îşi croiască un drum în viaţă. Vor îngroşa, începând din toamnă, listele AJOFM-urilor şi se vor înghesui în autocarele care îi vor duce în Spania sau în Italia. Preocuparea autorităţilor trebuie să fie ca soarta acestei generaţii să se repete de cât mai puţine ori. Pentru aceasta sunt necesare transformări masive în sistemul de învăţământ profesional, care are nevoie de restructurare în ceea ce priveşte programele de studiu, pe de o parte, dar şi de o modernizare semnificativă a bazei materiale şi îmbunătăţirea corespunzătoare a resurselor umane.

Se poate reproşa că exigenţa crescută la examinarea finală sporeşte inegalitatea de şanse sociale. Descendenţii clasei mijlocii, într-adevăr, domină în şcolile cu rate de promovare înalte. În realitate, inegalitatea a crescut semnificativ în ultimii 20 de ani cu toată expansiunea învăţământului superior, în toate formele sale, în ciuda tuturor măsurilor de luptă împotriva excluziunii sociale, dar aceasta este subiectul unei alte discuţii. Aparenta permeabilitate a filtrelor de la punctele de cotitură ale traseelor şcolare ascundea o corupţie şi incompetenţă generalizată, care se manifestă în scăderea dramatică a încrederii în instituţiile de învăţământ. Miza ridicării ştachetei de la bacalaureat este imensă iar cei care se manifestă reţinut în aceste zile arată că îi înţeleg importanţa: refacerea credibilităţii tuturor certificatelor şcolare, mai ales a bacalaureatului şi a celui de licenţă şi revitalizarea învăţământului profesional. Amândouă ar trebui să contribuie la (re-) instituirea unor germeni de meritocraţie şi astfel, la sporirea tuturor formelor de încredere din societate. Evident că economia şi administraţia ar avea şi ele de câştigat dacă resursa umană ar fi mai bine educată şi mai bine distribuită în raport cu posibilităţile, aspiraţiile oamenilor, pe de o parte, şi cu structura economică pe de alta.

Pericolele din calea unui asemenea parcurs sunt, însă, imense. Dorinţa, socializată deja de câteva generaţii de viitori absolvenţi, de a deţine la finalul carierei şcolare o diplomă de studii superioare prezice frustrări pe care puţine forţe politice sunt dispuse să le tolereze. Există, din păcate, o mare probabilitate ca regimuri politice alternative la cel de acum, sensibile şi la tânguielile sectorului universitar, să redeschidă larg porţile indulgenţei în evaluarea de la Bacalaureat. Pe de altă parte, resurecţia învăţământului profesional nu se poate face decât cu investiţii masive pentru care, în condiţiile actuale, este dificil să se găsească resurse. Simpla reînfiinţare a şcolilor profesionale, indiferent de denumirea sau de forma lor nu va reprezenta decât sămânţa unui nou şi rapid eşec.

 


[1] În acest moment analizez evoluția șanselor de acces în învățământul superior din România în ultimii 50 de ani pe baza datelor unui sondaj realizat pe mai bine de 4500 de subiecți de peste 25 de ani de către CURS SA, în cadrul proiectului de cercetare „Structură de clasă și stratificare socială în România” (proiect PNII, Programul Parteneriate, contract de finanțare nr. 92131/01.10.2008, director de proiect Lazăr Vlăsceanu). Datele noastre dovedesc accentuarea inegalităților de șanse de acces în învățământul superior în perioada post-comunistă.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , ,

Comentarii (2)

  1. Radu spune:

    „Asa-zis esec”? Poate chiar succes pt ca multi absolventi de liceu sunt siguri ca nu vor pierde vremea (si) la universitate?
    Ajung 5000 de subiecti pt a vedea cum se schimba iegalitatea de sanse in timp? Unde putem citi mai mult despre acel studiu?

  2. enzo spune:

    In sfarsit o analiza de calitate pe marginea ‘dezastrului’.
    Cunoscutii care s-au aflat in situatia de a da acest examen in 2011 au fost toti de accord ca posibilitatile limitate de frauda a fost cauza principala a promovabilitatii scazute.
    Era de asteptat la un moment dat un asemenea rezultat, frauda in sistem era mult prea generalizata iar rezultatele pe termen lung pot fi dezastruoase in asemenea conditii – lipsa de specialisti autentici, lipsa de personal calificat in posturi cheie etc etc.
    Inegalitatea sociala promovata de exigenta crescuta la examinare nu cred ca e in totalitate adevarata ca teorie – avem totusi nevoie de o triere pe criterii de competenta.

» » tipareste acest articol

Bacalaureat 2011 | Un sfârşit poate fi un început

Autor: Adrian Hatos | Categoria: Reforma educaţiei

În urmă cu câteva zile Bogdan Voicu a publicat pe blogul său o analiză dedicată temei momentului: rata de promovare a examenului de bacalaureat. Articolul lui cuprinde şi un tabel privind dinamica cantitativă a cohortelor de tineri născuţi între 1985 şi 1992, respectiv a celor care s-au înscris şi au promovat la bacalaureatul între 2004-2011. Pornind de la inflexiunea ratei de promovare a bacalaureatului din ultimii doi ani Bogdan lansează ipoteza că probabilitatea de a promova bacalaureatul este constantă la nivelul unei generaţii iar rata de promovare depinde, într-o relaţie neliniară, doar de numărul celor înscrişi la acest concurs. În 2011, fiind foarte mulţi înscrişi din cohorta corespunzătoare, era de aşteptat ca rata de succes să fie redusă.

Sunt în general sceptic vis-a-vis de ipotezele de lucru formulate de Bogdan, la fel cum nu sunt neapărat acord nici cu inferenţele lui Gabi Bădescu care sugerează, laolaltă cu mulţi alţii, că, în general, rata de promovare a bacalaureatului din acest an a depins de posibilităţile de fraudă. Fiecare dintre ei poate avea dreptate dar datele sunt prea „subţiri” pentru a susţine generalizările sugerate.

În schimb, tabelul construit de colegul de la Bucureşti permite unele constatări surprinzătoare, în ciuda unor inexactităţi scuzabile datorate absenţei unor surse de date precise  (datorită faptului că vârsta de înscriere în clasa I-a variază, limitele dintre cohorte sunt aproximative; la fel, grupul celor înscriși la bacalaureat cuprinde destul de mulți absolvenți din cohortele anterioare).

În nici un caz în rândurile de mai jos nu mă voi lega de cauzele aşa-zisului bacalaureat catastrofal din 2011 ci mă voi referi succint la contextul în care acesta s-a produs pentru a-i înţelege mai bine efectele. Pentru aceasta voi porni de la tabelul lui Bogdan Voicu. În rândurile de mai jos voi susţine câteva idei aparent banale: în primul rând că surpriza de la bacalaureatul din 2011 reflectă o familiaritate îngrijorătoare a societăţii cu masificarea învăţământului superior şi, pe de altă parte, că aparentul eşec din acest an poate marca începutul unui proces de restructurare a spaţiului social către o mai bună eficienţă economică şi simbolică, dacă se poate spune aşa, prin refacerea valorii certificatelor de studii, reinstituirea meritocraţiei ca normă şi prin valorificarea mai bună a resurselor umane ale ţării.

Urmărind cifrele seci ale fluxurilor educaţionale recente cu finalizare prin bacalaureat nu poate să nu te uimească un aparent paradox: creşterea dramatică a numărului celor care s-au înscris la bacalaureat în paralel cu scăderea constantă a generaţiilor corespunzătoare. Pentru toate generaţiile analizate de Bogdan Voicu înregistrăm o sporire a ponderii celor din cohortă care se înscriu la examenul de maturitate dar creşterea cu adevărat dramatică a avut loc în 2008 (de la 56% în anul anterior la 66%)  urmată de salturi succesive până la un uimitor 82% la bacalaureatul din 2011!

Cauzele care au produs aparenta îmbunătăţire a ratelor de participare şcolară din ciclul secundar superior nu constituie un mister. În perioada respectivă nu au avut loc modificări radicale ale distribuţiei resurselor educaţionale care să explice creşterea şanselor tinerilor din România de a absolvi învăţământul de 12 clase de la 52% la 82% prin diminuarea inegalităţilor de oportunităţi sau printr-o repartizare mai echitabilă a resurselor materiale şi umane în sistemul de învăţământ. Nu, decalajele din educaţie au rămas la fel de mari, în schimb a avut loc o reorientare masivă a opţiunilor tuturor actorilor  din sistem (părinţi, elevi, profesori, management educaţional) către absolvirea a 12 clase cu bacalaureat – în dauna rutelor alternative, precum cea a învăţământului vocaţional iar restructurările dictate administrativ din ciclul secundar superior par a fi reacţionat doar la presiunile din zona cererii de servicii educaţionale. Când, în 2009, MECI a hotărât transformarea SAM-urilor în licee cu profil tehnologic a avut unele argumente, iar cele mai importante derivau din aspiraţiile părinţilor şi elevilor de la aceste şcoli – pe care toată lumea le vedea ca şi „gropile de gunoi” ale sistemului.

Această reorientare în sine merită o analiză aprofundată pentru că, în opinia mea, este indicatorul unor tendinţe importante în dinamica mobilităţii sociale în România. Aici îmi permit doar câteva ipoteze de lucru.

În primul rând este vorba de o cerere presantă pentru diplome universitare pe care creşterile spectaculoase ale cifrelor de şcolarizare din universităţi nu au reuşit să o acopere. Rezultatele de cercetare pe care le avem[1], nu prea multe e drept, sugerează faptul că masificarea învăţământului superior e departe de a fi saturat cererea de diplome superioare chiar şi în categoriile aparent avantajate în raport cu admiterea şi succesul în universităţi. Din spate vin cu insistenţă şi pretenţiile descendenţilor celor din categorii care, în mod normal, în urmă câţiva ani s-ar fi mulţumit cu diplome de şcoală profesională. Alinierea la procesul Bologna, care a scăzut costurile învăţământului superior pentru studenţi, în toate formele sale, a contribuit şi ea la sporirea ambiţiilor.

Cererea de diplome de învăţământ superior este întreţinută de mai mulţi factori, dar cel mai important a fost până acum, cred eu, distorsionarea cu efecte greu de calculat a pieţei muncii de către un sector public gonflat în care salariul relativ mic a fost dintotdeauna compensat de anumite privilegii şi atribute de status râvnite ca şi embleme ale succesului social de către mulţi dintre cei din categoriile muncitoreşti. Dificultatea evaluării corecte a abilităţilor şi performanţelor în sectorul public îl predispun pe acesta la procese de selecţie şi de promovare bazate pe certificate şi explică, în parte, inflaţia de programe de studiu de nivel superior dedicate acestei categorii.

În acelaşi timp, formarea meseriaşilor a fost descurajată constant, în primul rând de slaba dezvoltare a serviciilor în perioada de crize prelungite combinate cu lente recuperări din ultimii 20 de ani, de dezindustrializarea frumos articulată cu slaba capacitate de adaptare a şcolilor profesionale la cererea de pe piaţa muncii. Paginile de mică publicitate gem de oferte de locuri de muncă în domenii precum HORECA sau îngrijiri personale și înfrumuseţare dar oferta din planurile de şcolarizare din liceele tehnologice sugerează încă destul de bine cu structura economică a regiunii dinaintea tranziţiei post-comuniste. Nu putem fi decât de acord cu părinţii şi elevii care au judecat că e mai bine să aspire la un post în poliţie (după absolvirea dreptului la vreo universitate privată generoasă) decât să înveţe lăcătuşerie într-un loc unde nimeni nu doreşte să fie şi pentru un viitor incert.

E adevărat că la o asemenea structură a aspiraţiilor au contribuit şi alţi factori precum supraoferta din partea universităţilor şi dumpingul distructiv din toate părţile – al universităţilor de stat care beneficiază de finanţare publică dar care adeseori se comportă precum universităţile private; al universităţilor private, care au renunţat aproape la orice exigenţă pentru a-şi îndeplini obiectivele economice; al ARACIS şi al ministerului care a închis ochii vreme de vreo 10 ani la degradarea stupefiantă a standardelor din învăţământului superior. Structurile de reglementare din zona învăţământului superior au de partea lor ca scuză fetişul necesităţii unui număr cât mai mare de deţinători de diplome de studii superioare, matrice instituţională dedusă în mod necritic din documente programatice precum Strategia „Lisabona” a Uniunii Europene. În mod evident, aşa cum rezultă şi din analizele Comisiei Europene, mobilizarea resurselor intelectuale ale europenilor nu presupune eliminarea oricărei selecţii la intrarea în ciclul terţiar ci, în primul rând, eliminarea barierelor structurale, care se regăsesc sub titulatura de „inegalităţi de şanse” şi, pe de altă parte,  valorificarea potenţialului generaţiilor care au depăşit 35 de ani – inclusiv prin formule de tipul educaţiei permanente.

Criza demografică şi colapsul iminent al unor universităţi private dar şi al unor structuri din cele publice fundamentate în mod nesustenabil pe studenţii plătitori de taxe au produs nu numai o concurenţă acerbă pentru studenţi între universităţi dar au contribuit şi ele, prin anumite mecanisme de lobby care ar merita și ele o investigaţie, la măsurile de politică educaţională care au permis ca ponderea celor dintr-o generaţie care se înscriu la examenul de bacalaureat să ajungă la 82%.

Cred că absolvenţii care au picat bacul în 2011, la fel ca şi cei care vor pica în anii care urmează, vor constata în câţiva ani că au pierdut timpul visând la obţinerea unei diplome de studii superioare. Statul nu mai face angajări, dimpotrivă, iar de pe spiralele austerităţii şi cele ale externalizării şi privatizării serviciilor publice nu va fi prea uşor să se revină indiferent de coloratura politică a viitoarelor guverne. Încă trei ani de facultate pe „pe bani” ar fi însemnat doar o sursă de frustrare mai mare provocată de devalorizarea diplomelor de studii superioare. Pe de altă parte, în mod cert în viitorul apropiat oferta universităţilor private şi poate şi cea a celor de stat se va restrânge sau se va transforma. Este destul de probabil, astfel, ca multe universităţi să se reorienteze către formarea profesională continuă, ca şi soluţie de recrutare a clienţilor.

Problema cea mare a acestor absolvenţi ghinionişti este că nu dispun în acest moment de competenţe care să îi ajute să îşi croiască un drum în viaţă. Vor îngroşa, începând din toamnă, listele AJOFM-urilor şi se vor înghesui în autocarele care îi vor duce în Spania sau în Italia. Preocuparea autorităţilor trebuie să fie ca soarta acestei generaţii să se repete de cât mai puţine ori. Pentru aceasta sunt necesare transformări masive în sistemul de învăţământ profesional, care are nevoie de restructurare în ceea ce priveşte programele de studiu, pe de o parte, dar şi de o modernizare semnificativă a bazei materiale şi îmbunătăţirea corespunzătoare a resurselor umane.

Se poate reproşa că exigenţa crescută la examinarea finală sporeşte inegalitatea de şanse sociale. Descendenţii clasei mijlocii, într-adevăr, domină în şcolile cu rate de promovare înalte. În realitate, inegalitatea a crescut semnificativ în ultimii 20 de ani cu toată expansiunea învăţământului superior, în toate formele sale, în ciuda tuturor măsurilor de luptă împotriva excluziunii sociale, dar aceasta este subiectul unei alte discuţii. Aparenta permeabilitate a filtrelor de la punctele de cotitură ale traseelor şcolare ascundea o corupţie şi incompetenţă generalizată, care se manifestă în scăderea dramatică a încrederii în instituţiile de învăţământ. Miza ridicării ştachetei de la bacalaureat este imensă iar cei care se manifestă reţinut în aceste zile arată că îi înţeleg importanţa: refacerea credibilităţii tuturor certificatelor şcolare, mai ales a bacalaureatului şi a celui de licenţă şi revitalizarea învăţământului profesional. Amândouă ar trebui să contribuie la (re-) instituirea unor germeni de meritocraţie şi astfel, la sporirea tuturor formelor de încredere din societate. Evident că economia şi administraţia ar avea şi ele de câştigat dacă resursa umană ar fi mai bine educată şi mai bine distribuită în raport cu posibilităţile, aspiraţiile oamenilor, pe de o parte, şi cu structura economică pe de alta.

Pericolele din calea unui asemenea parcurs sunt, însă, imense. Dorinţa, socializată deja de câteva generaţii de viitori absolvenţi, de a deţine la finalul carierei şcolare o diplomă de studii superioare prezice frustrări pe care puţine forţe politice sunt dispuse să le tolereze. Există, din păcate, o mare probabilitate ca regimuri politice alternative la cel de acum, sensibile şi la tânguielile sectorului universitar, să redeschidă larg porţile indulgenţei în evaluarea de la Bacalaureat. Pe de altă parte, resurecţia învăţământului profesional nu se poate face decât cu investiţii masive pentru care, în condiţiile actuale, este dificil să se găsească resurse. Simpla reînfiinţare a şcolilor profesionale, indiferent de denumirea sau de forma lor nu va reprezenta decât sămânţa unui nou şi rapid eşec.

 


[1] În acest moment analizez evoluția șanselor de acces în învățământul superior din România în ultimii 50 de ani pe baza datelor unui sondaj realizat pe mai bine de 4500 de subiecți de peste 25 de ani de către CURS SA, în cadrul proiectului de cercetare „Structură de clasă și stratificare socială în România” (proiect PNII, Programul Parteneriate, contract de finanțare nr. 92131/01.10.2008, director de proiect Lazăr Vlăsceanu). Datele noastre dovedesc accentuarea inegalităților de șanse de acces în învățământul superior în perioada post-comunistă.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , ,