Bac 2011: o abordare numerică, provizorie

Autor: Bogdan Voicu | Categoria: Educaţie
19-07-2011

Există cel puţin o parte bună în vâlva stârnită de rezultatele de anul acesta de către examenul de Bacalaureat: aceasta a readus sistemul educaţional în discuţia publică. Ocazia a fost utilă pentru a sesiza faptul că rezultatele medii ale elevilor români sunt sub mediocre, aşa cum o indică rezultatele la testările internaţionale ale elevilor (PISA, TIMSS, PIRLS), iar aceasta este o realitate validă cel puţin din 1995 când au avut loc primele astfel de testări. Am mai argumentat şi în alte rânduri că astfel de rezultate reprezintă consecinţa combinată a stării de dezvoltare a României, a educaţiei părinţilor, a modului în care ne raportăm la ce este bine să înveţe copii, a felului în care este structurat sistemul educaţional, a curriculei pe alocuri arhaice şi a lipsei de resurse umane din sistemul de învăţământ.

Cel mai probabil, în ciuda stereotipului public, performanţele şcolare curente nu sunt cu mult diferite de cele din trecut. Generaţiile curente de elevi şi absolvenţi nu sunt nici mai inteligente, nici mai puţin dotate în raport cu cele din trecut. Ele sunt pur şi simplu rezultatul unui anumit nivel de dezvoltare al României.

Bacalaureatul însă nu poate constitui un element de comparaţie cu starea din trecut. El este un simplu instrument de selecţie în interiorul unei generaţii şi constituie un factor motivator pentru a asigura societatea că elevii de liceu nu sunt tentaţi prea tare să renunţe la studii înainte de finalizarea acestora. Un Bac prea uşor de promovat demotivează elevii să depună efort pentru a învăţa. Ei dezvoltă aşteptarea de a promova uşor orice examen, ceea ce se reflectă în modul în care tratează ulterior învăţământul superior şi în care acţionează pe piaţă muncii. „Merge şi aşa” devine o deviză familiară pentru o bună parte din societate.

Un Bac prea greu, cu o promovabilitate redusă, demotivează de asemenea învăţarea pentru aceia care altfel se plasează la limita dintre a promova sau nu examenul de maturitate.

Pe de altă parte, să nu uităm că standardele după care operăm sunt relative. Un economist american, Molly Orshansky, afirma în anii 1960 că „poverty, like beauty, lies in the eyes of the beholder”. Afirmaţia, celebră în studiile despre sărăcie, poate fi aplicată la fel de bine standardelor după care evaluăm performanţa şcolară. Ele depind de cel care le aplică, de cei cărora le sunt aplicate, precum şi de scopul aplicării acestor standarde. Elevii sunt mai buni sau mai puţin buni în funcţie de aşteptările de la ei. Grila de notare este un simplu instrument de ierarhizare a lor Pentru unele generaţii, a ştii să derivezi pe ex poate fi obligatoriu, în timp ce pentru altele, a ştii ce este aceea ex poate constitui o chestiune facultativă. Bacul nu face altceva decât să aplice standarde adecvate generaţiei de absolvenţi la care se referă, pentru a certifica capacitatea indivizilor ce o compun de a se integra în societatea care îi evaluează, la nivelul pe care ei îl doresc. Din acest punct de vedere, a eşua este firesc. Eşecul în masă de care vorbeşte media românească cu privire la bacalaureatul din acest an este însă cel puţin problematic. El ar putea fi determinat de o proastă calibrare a standardelor…

De aceea apar rapid cel puţin patru întrebări care, în opinia mea, sunt esenţiale:

1. A fost promovabilitatea la Bac, în 2011, efectul unor standarde prea înalte pentru generaţia examinată?

Răspunsul este dificil de dat. Senzaţia mea este că, de fapt, este posibil să nu fie vorba de o rată de promovabilitate scăzută a generaţiei curente de absolvenţi, cât mai ales efectul mecanic al variaţiei fluxurilor demografice.

Mai exact, povestea începe cu legalizarea avortului. Aceasta a condus la o scădere succesivă a generaţiilor născute în 1991 şi 1992 către 75% din cele născute între 1985 şi 1990. La Bacalaureatul de anul trecut şi la cel de anul acesta au participat mai ales absolvenţi din generaţiile acestea diminuate numeric şi cei care au picat la Bac în anii precedenţi şi care proveneau din generaţiile anterioare. Dacă generaţiile ar fi egale ca şi performanţă şcolară, ar putea, să zicem să pice la Bac cam 25% din fiecare generaţie. În condiţiile scăderii treptate a volumului generaţiilor, cei 25% de nepromovaţi din fiecare din anii precedenţi, din care unii se înscriu la Bac în anul următor, ar putea constitui o masă de potenţiali picaţi destul de importantă pentru totalul celor care se înscriu la Bac în generaţia curentă.

Am expus aceste lucruri mai pe larg pe blogul meu, de unde preiau una dintre figuri. Graficul pare a sugera că promovabilitatea la Bac este o funcţie simplă de rata de înscriere la examen: de la un prag încolo, când se înscriu mulţi, pică (proporţional) mulţi. Aşa cum afirm însă în textul referit, absenţa surprinzătoare a datelor, deşi acestea ar trebui să fie publice, împiedică evaluări complete de acest gen, prin urmare ipoteza determinării ratei scăzute de promovabilitate prin fluctuaţiile fluxurilor demografice, este greu de verificat (mai exact presupune cam 20.000 de copy-paste de pe bacalaureat.edu.ro pentru fiecare an de examinare între 2004 şi 2011; o muncă pe care nu are rost să o faci, atunci când ştii că, undeva, pe un calculator al ministerului, există deja produsul celor 20.000 * 8 = 160 de mii de copy-paste).

În absenţa unei astfel de validări, rămâne deschisă tulburătoarea ipoteză a unei slabe calibrări a grilelor de evaluare în raport cu caracteristicile generaţiei de absolvenţi. Este ca şi cum societatea ar fi decis că este bine să excludă din rândurile sale o jumătate de generaţie de absolvenţi de liceu.

2. Există inegalitate între judeţe?

Aceasta ar fi o a doua întrebare. Folosind date la fel de slabe (ca şi în cele de mai sus, setul de date nu include referiri la provenienţa exactă a candidaților la Bac: sunt din promoţia curentă sau din cele mai vechi), Gabi Bădescu oferă un alt răspuns tulburător: sunt inegalităţi enorme între judeţe. Acestea par a trece dincolo de normal: judeţele mai performante nu sunt neapărat cele în care te aştepţi să ai performanţă mai mare (aşa cum se întâmplă peste tot în lume): cele în care urbanizarea este mai puternică, populaţia mai educată, resursele mai numeroase etc.

Rezultatele lui Gabi Bădescu ridică întrebări serioase privind corectitudinea examinării în 2011, spunând practic că nu a existat egalitate de şanse între candidaţii din judeţe diferite. E adevărat însă că şi aceste rezultate trebuie luate cu precauţia nevoii de acces la date complete…

3. Există inegalităţi între licee?

Astfel de inegalităţi sunt naturale, dar întrebarea este în ce măsură performanţa liceelor româneşti este normal distribuită. O distribuţie normală ar sugera că standardele de examinare au fort prost alese, penalizând artificial o generaţie întreagă pentru hibe ale unui sistem educaţional proiectat de generaţiile părinţilor lor. O distribuţie bimodală ar putea sugera că sursa de probleme se regăseşte la o anumită categorie de licee şi mai ales într-acolo ar trebui direcţionate politicile educaţionale de corectare.

4. Cum sunt distribuite rezultatele candidaţilor?

Din nou, absenţa unui acces decent la date împiedică astfel de evaluări. Ele ar permite testarea ipotezei fraudei (vă amintiţi de modul în care a fost depistată fraudarea rezidenţiatului cu ceva ani în urmă; dacă nu, puteţi vedea acest clip pe net, în care practic un universitar american îşi recunoaşte propria limitare, generatoare de fraudare, pe care o identifică iniţial pornind de la distribuţia notelor). Totodată am avea indicaţii indirecte despre adecvarea standardelor de examinare.

Implicaţiile de politică educaţională ale rezultatelor sunt imense. Nu cred că sunt legate de tendințele din învăţământul superior, aşa cum sugerează Adi Hatos, tot pe cogitus.ro. În ce priveşte învătământul superior, există suficiente instrumente de politică mult mai serioase: stimulentele financiare, evaluarea calităţii etc., care pot fi folosite făra a distorsiona sensul examenului de bacalaureat.

Agreez însă cu principiul enunţat, atât de Adi Hatos, cât şi de Gabi Bădescu: e nevoie de pregătire vocaţională serioasă, de preferinţă în parteneriat cu agenţi economici. Aş vedea însă această formă de pregătire realizată şi la nivel postsecundar: absolvenţi de liceu urmează şcoli postliceale în care se califică în anumite specializări. Nu trebuie uitat că astăzi există numeroase skill-uri ce devin obligatorii în orice zonă de activitate. Manevrarea calculatorului, limbile străine, gândirea logică sunt doar elementele vizibile ale unor deprinderi a căror fixare are loc mai ales în liceu. De aceea cred că este interesul societăţii ca majoritatea fiecărei generaţii să absolve liceul şi apoi să îşi desăvârşească prima etapă a educaţiei în forme postsecundare.

Pentru România acest lucru este însă încă un vis îndepărtat, în condiţiile în care continuăm să avem un abandon prematur apropiat de 20%.

Pe de altă parte, să nu uităm că suntem în continuare departe de a avea un număr mare de absolvenţi de diplome universitare (asta fără a discuta despre calitatea pregătirii universitare!). Acest lucru se adaugă factorilor ce conduc la alungarea investiţiilor şi la o concurenţă redusă pentru ocuparea de poziţii în sistemul public. Lipsa de concurenţă contribuie la a genera slaba profesionalizare, la proliferarea universităților care acordă titluri fără susţinere în pregătire, atât timp cât angajatori privaţi majori – precum băncile sau asiguratorii – continuă să angajeze absolvenţi de universităţi neacreditate sau suspecte de fraudă în acordarea diplomelor.

De aceea cred că a pedepsi sistemul de învăţământ prin blocarea accesului la absolvirea liceului este mai degrabă o politică de perpetuare a subdezvoltării. Mai degrabă ar fi util să ne asumăm rezultatele catastrofale la PISA şi TIMSS, să căutăm să le modificăm adresând cauzele acestora, în timp ce rezultatele la Bac să fie folosite ca şi criteriu de diferenţiere în interiorul unei generaţii.

Până a ajunge însă la discuţia serioasă despre implicaţiile de politică educaţională, cred că avem nevoie să ne lămurim cu privire la cifre. În opinia mea, în clipa de faţă, în absenţa datelor complete, nu avem de fapt habar ce s-a petrecut la Bac în 2011.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Comentarii (6)

  1. Lucian spune:

    Datele de anul acesta exista.
    Detalii de unde puteti lua datele dar si o analiza mai detaliata puteti gasi pe blogul meu.

    • Gabi spune:

      Multumiri pentru informatii: interesante analizele si multe grafice spectaculoase. Nu am gasit insa datele, puteti sa ne dati un link?

      • Bogdan Voicu spune:

        Diana Coman a făcut publice datele din 2011 pe blogul sau, punând într-un format acceptabil tabelele publice oferite din păcate cu zgârcenie pe bacalaureat.edu.ro. Diana a făcut voluntariat producând o baza de date remarcabila cu aceste date și a promis ca în curând adaugă și pe cele din anii anteriori. Intre timp ea continua sa publice analize (uni- și bivariate) ale tendințelor observate . Cifrele sunt interesante, par a spune că scăderea de promovabilitate este datorată evoluțiilor la proba de matematică… Postările Dianei Coman sunt prin urmare de urmărit.

  2. Sex Shop spune:

    Generatia etnobotanica. Cei de la anu vor fi si mai slabi…

  3. Pingback: Furtună în educaţie. Plus, analiză surprinzătoare a rezultatelor de la Bac « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

  4. Gabi spune:

    Incercarea de stabilire a unei corelatii (inverse) intre marimea cohortei si rata de promovare la bac este o gluma, sper. Altfel, este cea mai mare aberatie sociologica pe care am auzit-o in ultimii ani; si au fost o multime…

» » tipareste acest articol

Bac 2011: o abordare numerică, provizorie

Autor: Bogdan Voicu | Categoria: Reforma educaţiei

Există cel puţin o parte bună în vâlva stârnită de rezultatele de anul acesta de către examenul de Bacalaureat: aceasta a readus sistemul educaţional în discuţia publică. Ocazia a fost utilă pentru a sesiza faptul că rezultatele medii ale elevilor români sunt sub mediocre, aşa cum o indică rezultatele la testările internaţionale ale elevilor (PISA, TIMSS, PIRLS), iar aceasta este o realitate validă cel puţin din 1995 când au avut loc primele astfel de testări. Am mai argumentat şi în alte rânduri că astfel de rezultate reprezintă consecinţa combinată a stării de dezvoltare a României, a educaţiei părinţilor, a modului în care ne raportăm la ce este bine să înveţe copii, a felului în care este structurat sistemul educaţional, a curriculei pe alocuri arhaice şi a lipsei de resurse umane din sistemul de învăţământ.

Cel mai probabil, în ciuda stereotipului public, performanţele şcolare curente nu sunt cu mult diferite de cele din trecut. Generaţiile curente de elevi şi absolvenţi nu sunt nici mai inteligente, nici mai puţin dotate în raport cu cele din trecut. Ele sunt pur şi simplu rezultatul unui anumit nivel de dezvoltare al României.

Bacalaureatul însă nu poate constitui un element de comparaţie cu starea din trecut. El este un simplu instrument de selecţie în interiorul unei generaţii şi constituie un factor motivator pentru a asigura societatea că elevii de liceu nu sunt tentaţi prea tare să renunţe la studii înainte de finalizarea acestora. Un Bac prea uşor de promovat demotivează elevii să depună efort pentru a învăţa. Ei dezvoltă aşteptarea de a promova uşor orice examen, ceea ce se reflectă în modul în care tratează ulterior învăţământul superior şi în care acţionează pe piaţă muncii. „Merge şi aşa” devine o deviză familiară pentru o bună parte din societate.

Un Bac prea greu, cu o promovabilitate redusă, demotivează de asemenea învăţarea pentru aceia care altfel se plasează la limita dintre a promova sau nu examenul de maturitate.

Pe de altă parte, să nu uităm că standardele după care operăm sunt relative. Un economist american, Molly Orshansky, afirma în anii 1960 că „poverty, like beauty, lies in the eyes of the beholder”. Afirmaţia, celebră în studiile despre sărăcie, poate fi aplicată la fel de bine standardelor după care evaluăm performanţa şcolară. Ele depind de cel care le aplică, de cei cărora le sunt aplicate, precum şi de scopul aplicării acestor standarde. Elevii sunt mai buni sau mai puţin buni în funcţie de aşteptările de la ei. Grila de notare este un simplu instrument de ierarhizare a lor Pentru unele generaţii, a ştii să derivezi pe ex poate fi obligatoriu, în timp ce pentru altele, a ştii ce este aceea ex poate constitui o chestiune facultativă. Bacul nu face altceva decât să aplice standarde adecvate generaţiei de absolvenţi la care se referă, pentru a certifica capacitatea indivizilor ce o compun de a se integra în societatea care îi evaluează, la nivelul pe care ei îl doresc. Din acest punct de vedere, a eşua este firesc. Eşecul în masă de care vorbeşte media românească cu privire la bacalaureatul din acest an este însă cel puţin problematic. El ar putea fi determinat de o proastă calibrare a standardelor…

De aceea apar rapid cel puţin patru întrebări care, în opinia mea, sunt esenţiale:

1. A fost promovabilitatea la Bac, în 2011, efectul unor standarde prea înalte pentru generaţia examinată?

Răspunsul este dificil de dat. Senzaţia mea este că, de fapt, este posibil să nu fie vorba de o rată de promovabilitate scăzută a generaţiei curente de absolvenţi, cât mai ales efectul mecanic al variaţiei fluxurilor demografice.

Mai exact, povestea începe cu legalizarea avortului. Aceasta a condus la o scădere succesivă a generaţiilor născute în 1991 şi 1992 către 75% din cele născute între 1985 şi 1990. La Bacalaureatul de anul trecut şi la cel de anul acesta au participat mai ales absolvenţi din generaţiile acestea diminuate numeric şi cei care au picat la Bac în anii precedenţi şi care proveneau din generaţiile anterioare. Dacă generaţiile ar fi egale ca şi performanţă şcolară, ar putea, să zicem să pice la Bac cam 25% din fiecare generaţie. În condiţiile scăderii treptate a volumului generaţiilor, cei 25% de nepromovaţi din fiecare din anii precedenţi, din care unii se înscriu la Bac în anul următor, ar putea constitui o masă de potenţiali picaţi destul de importantă pentru totalul celor care se înscriu la Bac în generaţia curentă.

Am expus aceste lucruri mai pe larg pe blogul meu, de unde preiau una dintre figuri. Graficul pare a sugera că promovabilitatea la Bac este o funcţie simplă de rata de înscriere la examen: de la un prag încolo, când se înscriu mulţi, pică (proporţional) mulţi. Aşa cum afirm însă în textul referit, absenţa surprinzătoare a datelor, deşi acestea ar trebui să fie publice, împiedică evaluări complete de acest gen, prin urmare ipoteza determinării ratei scăzute de promovabilitate prin fluctuaţiile fluxurilor demografice, este greu de verificat (mai exact presupune cam 20.000 de copy-paste de pe bacalaureat.edu.ro pentru fiecare an de examinare între 2004 şi 2011; o muncă pe care nu are rost să o faci, atunci când ştii că, undeva, pe un calculator al ministerului, există deja produsul celor 20.000 * 8 = 160 de mii de copy-paste).

În absenţa unei astfel de validări, rămâne deschisă tulburătoarea ipoteză a unei slabe calibrări a grilelor de evaluare în raport cu caracteristicile generaţiei de absolvenţi. Este ca şi cum societatea ar fi decis că este bine să excludă din rândurile sale o jumătate de generaţie de absolvenţi de liceu.

2. Există inegalitate între judeţe?

Aceasta ar fi o a doua întrebare. Folosind date la fel de slabe (ca şi în cele de mai sus, setul de date nu include referiri la provenienţa exactă a candidaților la Bac: sunt din promoţia curentă sau din cele mai vechi), Gabi Bădescu oferă un alt răspuns tulburător: sunt inegalităţi enorme între judeţe. Acestea par a trece dincolo de normal: judeţele mai performante nu sunt neapărat cele în care te aştepţi să ai performanţă mai mare (aşa cum se întâmplă peste tot în lume): cele în care urbanizarea este mai puternică, populaţia mai educată, resursele mai numeroase etc.

Rezultatele lui Gabi Bădescu ridică întrebări serioase privind corectitudinea examinării în 2011, spunând practic că nu a existat egalitate de şanse între candidaţii din judeţe diferite. E adevărat însă că şi aceste rezultate trebuie luate cu precauţia nevoii de acces la date complete…

3. Există inegalităţi între licee?

Astfel de inegalităţi sunt naturale, dar întrebarea este în ce măsură performanţa liceelor româneşti este normal distribuită. O distribuţie normală ar sugera că standardele de examinare au fort prost alese, penalizând artificial o generaţie întreagă pentru hibe ale unui sistem educaţional proiectat de generaţiile părinţilor lor. O distribuţie bimodală ar putea sugera că sursa de probleme se regăseşte la o anumită categorie de licee şi mai ales într-acolo ar trebui direcţionate politicile educaţionale de corectare.

4. Cum sunt distribuite rezultatele candidaţilor?

Din nou, absenţa unui acces decent la date împiedică astfel de evaluări. Ele ar permite testarea ipotezei fraudei (vă amintiţi de modul în care a fost depistată fraudarea rezidenţiatului cu ceva ani în urmă; dacă nu, puteţi vedea acest clip pe net, în care practic un universitar american îşi recunoaşte propria limitare, generatoare de fraudare, pe care o identifică iniţial pornind de la distribuţia notelor). Totodată am avea indicaţii indirecte despre adecvarea standardelor de examinare.

Implicaţiile de politică educaţională ale rezultatelor sunt imense. Nu cred că sunt legate de tendințele din învăţământul superior, aşa cum sugerează Adi Hatos, tot pe cogitus.ro. În ce priveşte învătământul superior, există suficiente instrumente de politică mult mai serioase: stimulentele financiare, evaluarea calităţii etc., care pot fi folosite făra a distorsiona sensul examenului de bacalaureat.

Agreez însă cu principiul enunţat, atât de Adi Hatos, cât şi de Gabi Bădescu: e nevoie de pregătire vocaţională serioasă, de preferinţă în parteneriat cu agenţi economici. Aş vedea însă această formă de pregătire realizată şi la nivel postsecundar: absolvenţi de liceu urmează şcoli postliceale în care se califică în anumite specializări. Nu trebuie uitat că astăzi există numeroase skill-uri ce devin obligatorii în orice zonă de activitate. Manevrarea calculatorului, limbile străine, gândirea logică sunt doar elementele vizibile ale unor deprinderi a căror fixare are loc mai ales în liceu. De aceea cred că este interesul societăţii ca majoritatea fiecărei generaţii să absolve liceul şi apoi să îşi desăvârşească prima etapă a educaţiei în forme postsecundare.

Pentru România acest lucru este însă încă un vis îndepărtat, în condiţiile în care continuăm să avem un abandon prematur apropiat de 20%.

Pe de altă parte, să nu uităm că suntem în continuare departe de a avea un număr mare de absolvenţi de diplome universitare (asta fără a discuta despre calitatea pregătirii universitare!). Acest lucru se adaugă factorilor ce conduc la alungarea investiţiilor şi la o concurenţă redusă pentru ocuparea de poziţii în sistemul public. Lipsa de concurenţă contribuie la a genera slaba profesionalizare, la proliferarea universităților care acordă titluri fără susţinere în pregătire, atât timp cât angajatori privaţi majori – precum băncile sau asiguratorii – continuă să angajeze absolvenţi de universităţi neacreditate sau suspecte de fraudă în acordarea diplomelor.

De aceea cred că a pedepsi sistemul de învăţământ prin blocarea accesului la absolvirea liceului este mai degrabă o politică de perpetuare a subdezvoltării. Mai degrabă ar fi util să ne asumăm rezultatele catastrofale la PISA şi TIMSS, să căutăm să le modificăm adresând cauzele acestora, în timp ce rezultatele la Bac să fie folosite ca şi criteriu de diferenţiere în interiorul unei generaţii.

Până a ajunge însă la discuţia serioasă despre implicaţiile de politică educaţională, cred că avem nevoie să ne lămurim cu privire la cifre. În opinia mea, în clipa de faţă, în absenţa datelor complete, nu avem de fapt habar ce s-a petrecut la Bac în 2011.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,