Alegerile universitare din 2012

Schimbarea de generație

Autor: Robert D. Reisz | Categoria: Educaţie
26-03-2012

Alegerile noilor conduceri din universitățile din România se încheie în aceste zile. Universitatea din Timișoara, unde lucrez eu, are de acum probabil unul dintre cei mai tineri rectori din istoria învățământului superior din România. Nu sunt înclinat a considera că recordurile de acest tip ar avea vreo relevanță, dar alegerea unui rector mai tânăr de 40 de ani trebuie să însemne ceva. Mai mult, și dintre cei 4 prorectori, 2 sunt sub 40 de ani, iar un al treilea are 45 de ani. Schimbarea aceasta de generație, ce poate părea extraordinară pentru un privitor extern, se explică însă prin istoria învățământului superior de la noi.

Dezvoltarea sistemului academic din România în perioada comunistă a avut loc în valuri expansioniste și de recesiune.  Există cel puțin două explicații teoretice pentru aceasta. Sociologa britanică Margaret S. Archer numește asemenea dezvoltări, fenomene stop-and-go și le găsește tipice pentru sistemele centralizate. În sisteme descentralizate mai micile sau mai marile probleme ce apar sunt de regulă rezolvate local, aplicându-se chiar și neprogramatic, principiul subsidiarității. În sisteme centralizate în care nu se pot lua decizii la nivelele apropiate de apariția problemelor, rezolvarea problemelor întârzie de regulă până ce amploarea lor depășește un prag critic. Când s-au adunat mai multe probleme de un tip, conducerea centrală ia o decizie și rezolvă în vreun fel situația. Privit în dezvoltare istorică un asemenea parcurs este cumva ciclic, perioade de stagnare sau stabilitate alternează cu perioade de schimbare.

Niklas Luhmann are o altă explicație. El consideră că orice sistem social funcțional autopoetic închis se dezvoltă într-o logică expansionistă. Apariția unor asemenea sisteme funcționale închise este un apanaj al modernității care produce separarea sistemelor. Economia se separă de familie, școala și spitalul de religie, și așa mai departe. Un sistem care nu este separat din punct de vedere funcțional nu intră pe logica lui expansionistă firească. În sistemele educaționale est-europene, dar și în alte dictaturi de la Revoluția Franceză la China Maoistă, sistemul educațional a fost supus celui politic. Expansiunea globală a sistemelor de învățământ a fost blocată în aceste țări, trendurile de incluziune educațională fiind dependente de dictatul politic, chiar de conflictele ideologice și de grup din interiorul partidelor comuniste. Din perspectiva lui Luhmann întregul sistem socialist a fost premodern în esența lui, prin faptul că politicul nu a lăsat autonomie funcțională niciunui alt subsistem. De aceea dezvoltarea sistemelor de învățământ superior din estul Europei diferă de creșterea continuă a celor din Vest și așa apar perioadele recesioniste sau de stagnare care alternează cu perioade expansioniste.[1]

Indiferent care dintre cele două explicații ne place mai mult, datele empirice ne arată că istoria postbelică a învățământului superior din România a cunoscut trei perioade de expansiune: între 1948 și 1952, apoi pe parcursul deceniului 60 și în fine, după 1990.

Schimbarea elitelor de imediat după război a dus la o dezvoltare importantă în special a învățământului tehnic și pedagogic. Atunci, în 1948, a fost înființat și Institutul Pedagogic Timișoara a cărei continuatoare este actuala Universitate de Vest din Timișoara. Al doilea val expansionist a avut loc o dată cu dezghețul de-stalinizării din anii deceniului 1960 și primii ani ai deceniului 1970. Atunci au fost angajați în universitate profesorii ce aveau să devină purtătorii de performanță academică ai universităților noastre pentru o lungă perioadă. Marile somități ale facultăților noastre, cei ce au constituit atâția ani oligarhia academică[2], fac parte din această generație. După 1977 numărul de angajări la nivelul întregului sistem academic din România a fost foarte mic, în mulți ani a fost mai mic decât numărul celor pensionați. Între 1983 și 1986 sistemul academic a fost complet închis. Practic putem vorbi despre o generație pierdută, un deceniu și mai bine în care cariera academică nu a fost disponibilă nici măcar celor mai buni absolvenți. A treia expansiune, cea mai masivă, a avut loc o dată cu democratizarea sistemului academic, după 1990. Autonomia universitară a dus imediat la eliberarea sistemului de sub dictatul politic, și fie din cauza unei logici intrinseci expansioniste, cum crede Luhmann, fie pentru că nevoia de educație percepută la nivelul universității putea fi, măcar parțial, satisfăcută imediat, cum spune Archer, numărul de studenți și de cadre didactice a început să crească masiv.

În 2009, o altă tentativă de conducere directivă a sistemului academic stopează din nou creșterea numărului de cadre didactice.

Generația primei expansiuni postbelice s-a pensionat deja de mai de mult, sistemul fiind definit ani de zile de către coexistența a două generații masive.

Graficul prezintă sporul net al cadrelor didactice în anii dintre 1957 și 2010, adică numărul de intrări (angajări) în sistemul academic minus numărul de ieșiri (pensionări, plecări, emigrări, etc.) permițându-ne să urmărim cum s-au constituit cele două generații determinante pentru anii din urmă.

Cum perioada activă a unui cadru didactic universitar care s-a angajat în 1961, primul an de expansiune a numărului de cadre didactice, a fost de aproximativ 43 de ani, pensionarea acestei generații a început în 2004. Anii de acum sunt marcați de pensionarea ultimilor membri ai generației ”dezghețului”. Anul acesta și anul următor se pensionează majoritatea celor angajați în 1971, ultimul an în care numărul cadrelor didactice a crescut mult. Cum o generație imediat următoare nu există, sau este numeric mult mai mică, generația celor angajați după 1990 trebuie să compenseze atât cât este posibil această lacună. Și nu este simplu pentru că: pe de o parte cei ce se pensionează în anii aceștia sunt personalitățile determinante, definitorii ale universităților, pe de altă parte chiar și cantitativ scientometric aportul lor este esențial pentru poziționarea facultăților în elita academică[3]. Cei ce trebuie să ia locul acestor profesori, nu au de regulă formatul lor academic, nici vizibilitatea lor și nici aportul scientometric pe care l-au adus ei. Desigur există motivații clare pentru aceasta. Diferența de vârstă de vreo două decenii între cei ce se pensionează, și cei ce trebuie să le ia locul contribuie la aceasta. Este de altfel ușor de observat cum meritocrația academică bazată pe indicatori scientometrici duce inevitabil la gerontocrație. Numărul de publicații ale unui universitar nu poate decât să crească odată cu vârsta.

Schimbarea de generație aduce deci și oportunități și pericole pentru organizațiile – universitate. Dacă pot apărea probleme prin scăderea în indicatorii scientometrici, la acoperirea criteriilor de evaluare, chiar și la acoperirea orelor, există însă și oportunități care rezultă de aici. Astfel, costurile educației scad prin faptul că ore care au fost până acum ținute de profesori cu vechime mare vor fi acum, cel mai probabil, ținute de către aceleași persoane la plata cu ora sau de către cadre didactice cu grad academic inferior.

O oportunitate însă și mai importantă rezultă tocmai din întinerirea conducerilor universităților. Ani de zile deciziile importante pentru universități au fost luate de persoane care nu aveau să sufere de pe urma consecințelor lor[4]. De aici a rezultat un sistem managerial sub-optimal în primul rând din cauza unui displacement of goals. Reale obiective strategice s-au întâlnit mai rar la universitățile noastre pentru că orizontul de timp necesar unor asemenea planuri depășea intervalul de interes pentru conducerile universităților.

O altă inadecvare a generației ce părăsește acum sistemul universitar este legată de diferența dintre sistemul academic în care s-a format aceasta și sistemul actual. Generația veche s-a format într-un sistem academic elitist: cu un număr mic de studenți, selectați pretins riguros și un număr mic de cadre didactice care conduceau universitățile în mod oarecum colegial. Expansiunea și democratizarea de după 1990 nu a fost bine văzută de către majoritatea reprezentanților acestei generații. Nostalgia sistemului elitist nu a dispărut niciodată. Noile cadre didactice intrate în sistem nu au fost acceptate decât în rare situații în cercurile conducerii colegiale. Astfel, vechea conducere colegială a devenit o dată cu creșterea numărului de cadre didactice o conducere oligarhică. Aceasta cu atât mai mult cu cât și prerogativele ei au crescut mult odată cu instituirea autonomiei universitare. Noua generație a crescut însă odată cu reluarea expansiunii învățământului superior și ar trebui să fie mai pregătită să o administreze în loc să încerce să o contracareze sau să o accepte ca pe o inevitabilă pierdere a calității academice.

Rămâne, desigur, să vedem.

 


[1] Mă refer aici în primul rând la științele exacte, la disciplinele tehnice, medicină, etc. Profesorii angajați în științele economice și sociale din perioada celei de a două expansiuni, știinte care au fost politizate și chiar restrânse în perioada socialismului real, au produs mai puține rezultate științifice importante

[2] Observația i se datorează istoricului Vasile Docea.

[3] O altă consecință este și ineficiența economică a sistemului socialist: sistemul funcțional economic nefiind autonom nu are loc în mod sistematic ciclul expansionist bani – marfă – bani prin care se produce plusvaloarea.

[4] Folosesc aici termenul consacrat de Burton R. Clark in cartea ”The Higher Education System” (Univ. of California Press, 1986)

Etichetele atasate acestui articol:, , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Alegerile universitare din 2012 | Schimbarea de generație

Autor: Robert D. Reisz | Categoria: Reforma educaţiei

Alegerile noilor conduceri din universitățile din România se încheie în aceste zile. Universitatea din Timișoara, unde lucrez eu, are de acum probabil unul dintre cei mai tineri rectori din istoria învățământului superior din România. Nu sunt înclinat a considera că recordurile de acest tip ar avea vreo relevanță, dar alegerea unui rector mai tânăr de 40 de ani trebuie să însemne ceva. Mai mult, și dintre cei 4 prorectori, 2 sunt sub 40 de ani, iar un al treilea are 45 de ani. Schimbarea aceasta de generație, ce poate părea extraordinară pentru un privitor extern, se explică însă prin istoria învățământului superior de la noi.

Dezvoltarea sistemului academic din România în perioada comunistă a avut loc în valuri expansioniste și de recesiune.  Există cel puțin două explicații teoretice pentru aceasta. Sociologa britanică Margaret S. Archer numește asemenea dezvoltări, fenomene stop-and-go și le găsește tipice pentru sistemele centralizate. În sisteme descentralizate mai micile sau mai marile probleme ce apar sunt de regulă rezolvate local, aplicându-se chiar și neprogramatic, principiul subsidiarității. În sisteme centralizate în care nu se pot lua decizii la nivelele apropiate de apariția problemelor, rezolvarea problemelor întârzie de regulă până ce amploarea lor depășește un prag critic. Când s-au adunat mai multe probleme de un tip, conducerea centrală ia o decizie și rezolvă în vreun fel situația. Privit în dezvoltare istorică un asemenea parcurs este cumva ciclic, perioade de stagnare sau stabilitate alternează cu perioade de schimbare.

Niklas Luhmann are o altă explicație. El consideră că orice sistem social funcțional autopoetic închis se dezvoltă într-o logică expansionistă. Apariția unor asemenea sisteme funcționale închise este un apanaj al modernității care produce separarea sistemelor. Economia se separă de familie, școala și spitalul de religie, și așa mai departe. Un sistem care nu este separat din punct de vedere funcțional nu intră pe logica lui expansionistă firească. În sistemele educaționale est-europene, dar și în alte dictaturi de la Revoluția Franceză la China Maoistă, sistemul educațional a fost supus celui politic. Expansiunea globală a sistemelor de învățământ a fost blocată în aceste țări, trendurile de incluziune educațională fiind dependente de dictatul politic, chiar de conflictele ideologice și de grup din interiorul partidelor comuniste. Din perspectiva lui Luhmann întregul sistem socialist a fost premodern în esența lui, prin faptul că politicul nu a lăsat autonomie funcțională niciunui alt subsistem. De aceea dezvoltarea sistemelor de învățământ superior din estul Europei diferă de creșterea continuă a celor din Vest și așa apar perioadele recesioniste sau de stagnare care alternează cu perioade expansioniste.[1]

Indiferent care dintre cele două explicații ne place mai mult, datele empirice ne arată că istoria postbelică a învățământului superior din România a cunoscut trei perioade de expansiune: între 1948 și 1952, apoi pe parcursul deceniului 60 și în fine, după 1990.

Schimbarea elitelor de imediat după război a dus la o dezvoltare importantă în special a învățământului tehnic și pedagogic. Atunci, în 1948, a fost înființat și Institutul Pedagogic Timișoara a cărei continuatoare este actuala Universitate de Vest din Timișoara. Al doilea val expansionist a avut loc o dată cu dezghețul de-stalinizării din anii deceniului 1960 și primii ani ai deceniului 1970. Atunci au fost angajați în universitate profesorii ce aveau să devină purtătorii de performanță academică ai universităților noastre pentru o lungă perioadă. Marile somități ale facultăților noastre, cei ce au constituit atâția ani oligarhia academică[2], fac parte din această generație. După 1977 numărul de angajări la nivelul întregului sistem academic din România a fost foarte mic, în mulți ani a fost mai mic decât numărul celor pensionați. Între 1983 și 1986 sistemul academic a fost complet închis. Practic putem vorbi despre o generație pierdută, un deceniu și mai bine în care cariera academică nu a fost disponibilă nici măcar celor mai buni absolvenți. A treia expansiune, cea mai masivă, a avut loc o dată cu democratizarea sistemului academic, după 1990. Autonomia universitară a dus imediat la eliberarea sistemului de sub dictatul politic, și fie din cauza unei logici intrinseci expansioniste, cum crede Luhmann, fie pentru că nevoia de educație percepută la nivelul universității putea fi, măcar parțial, satisfăcută imediat, cum spune Archer, numărul de studenți și de cadre didactice a început să crească masiv.

În 2009, o altă tentativă de conducere directivă a sistemului academic stopează din nou creșterea numărului de cadre didactice.

Generația primei expansiuni postbelice s-a pensionat deja de mai de mult, sistemul fiind definit ani de zile de către coexistența a două generații masive.

Graficul prezintă sporul net al cadrelor didactice în anii dintre 1957 și 2010, adică numărul de intrări (angajări) în sistemul academic minus numărul de ieșiri (pensionări, plecări, emigrări, etc.) permițându-ne să urmărim cum s-au constituit cele două generații determinante pentru anii din urmă.

Cum perioada activă a unui cadru didactic universitar care s-a angajat în 1961, primul an de expansiune a numărului de cadre didactice, a fost de aproximativ 43 de ani, pensionarea acestei generații a început în 2004. Anii de acum sunt marcați de pensionarea ultimilor membri ai generației ”dezghețului”. Anul acesta și anul următor se pensionează majoritatea celor angajați în 1971, ultimul an în care numărul cadrelor didactice a crescut mult. Cum o generație imediat următoare nu există, sau este numeric mult mai mică, generația celor angajați după 1990 trebuie să compenseze atât cât este posibil această lacună. Și nu este simplu pentru că: pe de o parte cei ce se pensionează în anii aceștia sunt personalitățile determinante, definitorii ale universităților, pe de altă parte chiar și cantitativ scientometric aportul lor este esențial pentru poziționarea facultăților în elita academică[3]. Cei ce trebuie să ia locul acestor profesori, nu au de regulă formatul lor academic, nici vizibilitatea lor și nici aportul scientometric pe care l-au adus ei. Desigur există motivații clare pentru aceasta. Diferența de vârstă de vreo două decenii între cei ce se pensionează, și cei ce trebuie să le ia locul contribuie la aceasta. Este de altfel ușor de observat cum meritocrația academică bazată pe indicatori scientometrici duce inevitabil la gerontocrație. Numărul de publicații ale unui universitar nu poate decât să crească odată cu vârsta.

Schimbarea de generație aduce deci și oportunități și pericole pentru organizațiile – universitate. Dacă pot apărea probleme prin scăderea în indicatorii scientometrici, la acoperirea criteriilor de evaluare, chiar și la acoperirea orelor, există însă și oportunități care rezultă de aici. Astfel, costurile educației scad prin faptul că ore care au fost până acum ținute de profesori cu vechime mare vor fi acum, cel mai probabil, ținute de către aceleași persoane la plata cu ora sau de către cadre didactice cu grad academic inferior.

O oportunitate însă și mai importantă rezultă tocmai din întinerirea conducerilor universităților. Ani de zile deciziile importante pentru universități au fost luate de persoane care nu aveau să sufere de pe urma consecințelor lor[4]. De aici a rezultat un sistem managerial sub-optimal în primul rând din cauza unui displacement of goals. Reale obiective strategice s-au întâlnit mai rar la universitățile noastre pentru că orizontul de timp necesar unor asemenea planuri depășea intervalul de interes pentru conducerile universităților.

O altă inadecvare a generației ce părăsește acum sistemul universitar este legată de diferența dintre sistemul academic în care s-a format aceasta și sistemul actual. Generația veche s-a format într-un sistem academic elitist: cu un număr mic de studenți, selectați pretins riguros și un număr mic de cadre didactice care conduceau universitățile în mod oarecum colegial. Expansiunea și democratizarea de după 1990 nu a fost bine văzută de către majoritatea reprezentanților acestei generații. Nostalgia sistemului elitist nu a dispărut niciodată. Noile cadre didactice intrate în sistem nu au fost acceptate decât în rare situații în cercurile conducerii colegiale. Astfel, vechea conducere colegială a devenit o dată cu creșterea numărului de cadre didactice o conducere oligarhică. Aceasta cu atât mai mult cu cât și prerogativele ei au crescut mult odată cu instituirea autonomiei universitare. Noua generație a crescut însă odată cu reluarea expansiunii învățământului superior și ar trebui să fie mai pregătită să o administreze în loc să încerce să o contracareze sau să o accepte ca pe o inevitabilă pierdere a calității academice.

Rămâne, desigur, să vedem.

 


[1] Mă refer aici în primul rând la științele exacte, la disciplinele tehnice, medicină, etc. Profesorii angajați în științele economice și sociale din perioada celei de a două expansiuni, știinte care au fost politizate și chiar restrânse în perioada socialismului real, au produs mai puține rezultate științifice importante

[2] Observația i se datorează istoricului Vasile Docea.

[3] O altă consecință este și ineficiența economică a sistemului socialist: sistemul funcțional economic nefiind autonom nu are loc în mod sistematic ciclul expansionist bani – marfă – bani prin care se produce plusvaloarea.

[4] Folosesc aici termenul consacrat de Burton R. Clark in cartea ”The Higher Education System” (Univ. of California Press, 1986)




Etichetele atasate acestui articol: , , , ,