Un salariu minim, două salarii minime…

Despre salariul minim în România și UE. Nivel, prezență și decență

Autor: Dan Balica | Categoria: Economie
11-02-2011

O problemă care apare cu o oarecare regularitate în majoritatea statelor moderne este cea a salariului minim. Este necesar un salariu minim? Ce alternative sunt la salariul minim (salariul minim coroborat cu subvenții, doar subvenții, salariul stabilit de piața muncii)? Cât să fie nivelul acestuia? Să existe doar pentru bugetari sau și pentru restul salariaților din sectorul privat? Deciziile care trebuie luate pe acest subiect nu sunt nici puține, nici simple.

Da sau ba?

Fără a insista prea mult asupra discuțiilor specifice despre utilitatea și implicațiile introducerii unui salariu minim, este necesar, totuși, să menționăm câteva argumente pro și contra aplicării unui asemenea instrument. În termeni simpli, principala motivație invocată de susținătorii introducerii unui nivel minim al salariului este reducerea nivelului de sărăcie din societate și creșterea calității vieții cetățenilor. Pe de altă parte, introducerea salariului minim poate determina creșterea costurilor cu resursa umană ale angajatorilor, ceea ce poate duce la disponibilizări de personal sau la un număr mai mic de angajări. Mai mult, această posibilă creștere a șomajului ar fi resimțită mai acut tocmai de categoriile defavorizate (adolescenți, tineri sau persoane subcalificate), care nu pot furniza angajatorului un added value care să îi acopere costurile salariale. Așadar rezultatul s-ar putea să fie unul invers decât cel intenționat. Evident, susținători aprigi se găsesc de ambele părți (pentru o analiză comprehensivă a problematicii salariului minim și o revizuire a literaturii existente, vezi David Neumark și William L. Wascher, Minimum Wages, The MIT Press, 2008).

În ceea ce privește popularitatea salariului minim la nivelul UE, din 27 de state doar 7 nu am implementat un asemenea instrument, și anume: Germania, Finlanda, Italia, Suedia, Danemarca, Cipru și Austria. Practic, e vorba de state care în general sunt percepute ca fiind mai degrabă „sociale”, cu sisteme solide de protecție socială și care ar fi de așteptat, în consecință, să adopte un asemenea mecanism. Nu vom insista în materialul de față asupra rațiunilor acestei decizii, deși o inventariere a argumentelor și motivațiilor avansate ar fi interesantă și utilă dezbaterii autohtone privitoare la problema salariului minim.

Discuția nu se poartă, însă, doar privind introducerea sau nu a unui nivel minim al salariului, ci și (sau mai degrabă) privind nivelul acestuia. Pe de-o parte, un nivel prea redus riscă să aibă efecte limitate, după cum o arată un studiul privind eficacitatea salariului minim introdus în MB în 1999, asta în contextul în care, conform OCDE, a fi angajat și a trăi sub pragul sărăciei nu mai este deja o problemă marginală[1]. Pe de altă parte, un salariu minim mai ridicat poate genera presiuni deosebite asupra bugetului de stat dacă este coroborat cu instrumente precum grila de salarizare în sectorul bugetar. În prezent, majoritatea statelor lumii au trecut deja de etapa de „a avea sau nu salariu minim”, cele mai puternice negocieri purtându-se în legătură cu nivelul acestuia și cu implicațiile pe care le generează.

Cum stăm noi?

În România nivelul salariului minim este de 670 lei. Valoarea acestuia este valabilă atât pentru sectorul public, cât și pentru cel privat. Desigur, minimul guvernamental nu interzice sectorului privat să introducă un salariu minim mai avantajos, astfel încât, în urma negocierilor dintre patronate și sindicate, pentru 2011 s-a fixat un salariu minim de 700 de lei, superior celui fixat de stat, dar cu coeficienți de salarizare redefiniți[2]. Nivelul celor două salarii a lansat pe de-o parte discuții despre insuficiența sumelor vehiculate, iar pe de altă parte despre normalitatea unui salariu diferit în public față de privat. Și, pentru a câta oară, au fost aduși ca exemplu partenerii noștri europeni și propriile salarii minime.

Cum stau alții?

Recent, Eurostat a publicat o statistică cu toate salariile minime din UE, valabile pentru primul semestrul din 2011. Situația se prezintă în felul următor:

Salariul minim exprimat în euro – UE

La nivel absolut diferențele par extreme: în Bulgaria 122 de euro în timp ce în Luxemburg  1757 de euro, adică de peste 14 ori mai ridicat. Totuși, costul vieții nu este același în ambele țări motiv pentru care Eurostat echilibrează salariul minim în sumă absolută cu puterea de cumpărare. Ultimele date echilibrate sunt calculate de Eurostat pentru 2010, echilibrarea determinând o reducere a diferenței dintre cele două limite de la 1:14 la 1:6. Astfel, dacă în 2010 cel mai redus salariu era cel din Bulgaria, în cuantum de 123 euro, iar cel mai ridicat era în Luxemburg, de 1683, corelat cu puterea de cumpărare, salariile minime variază de la 244 la 1413. În România, corelat cu puterea de cumpărare, valoarea salariului minim corespunzător anului 2010 a crescut de la 142 euro la 268.

Un alt indicator relevant este procentul pe care salariul minim îl reprezintă din câștigul mediu din economie (Kaitz Index). Proporția este sugerată de Biroul Internațional al Muncii ca fiind un bun indicator al „decenței” nivelului salariului minim (International Labor Office, Global Wage Report 2008/09, Geneva, 2008, p. 47). Graficul de mai jos evidențiază situația de la nivelul UE din 2009. Cel mai redus procent este întâlnit în România (33,3%), fiind urmată de Cehia (33,8%), Spania (35,1%) și Slovacia (36,4%). Niciun stat nu depășește 50%, cel mai bine plasându-se însă Malta (47,65) și Grecia, (45,2%).

Chiar dacă România deține cea mai redusă pondere a salariului minim față de cel mediu, situația din 2009 reprezintă o îmbunătățire față de perioada 2004 – 2008, după cum reiese din figura de mai jos:

Cel mai înalt procentaj a fost atins în 2003, în timp ce după 2000 cele mai reduse ponderi au fost înregistrate în 2000 și 2007, de 26,3, respectiv 29,1%. O posibilă explicație pentru evoluția recentă a acestor procente poate fi (pe lângă creșterea constantă a salariului minim) și schimbarea termenului de referința: pe fondul creșterii economice intense din perioada 2004 – 2007, salariul mediu pe economie a avut o evoluție ascendentă, ceea ce a pus salariul minim „într-o lumină” mai puțin favorabilă. În schimb, odată cu resimțirea efectelor crizei și reducerea remunerațiilor din sectorul privat, salariul minim reglementat de stat automat a căpătat noi ponderi. Astfel, spre exemplu, în perioada 2006 – 2007 salariul minim a crescut cu 18,2%, în timp ce salariul mediu brut pe economie din 2007 față de 2006 a crescut cu 21,8%. Pe de altă parte, salariul minim din 2009 a crescut față de 2008 cu 20% (de la 500 la 600 de lei) în timp ce salariul mediu brut pe economie s-a majorat cu doar 4,7%, conform datelor INS.

De asemenea, în ceea ce privește România, datele trebuie abordate cu o oarecare precauție, dată fiind problema evaziunii fiscale de la nivelul angajatorilor, fapt probat inclusiv de numărul ridicat de persoane angajate cu salariul minim pe economie în sectorul privat. Într-un astfel de scenariu, procentul de 33,3% ar putea fi supraevaluat, dar și „decența” mai dificil de judecat. Este greu de precizat dacă ponderea de 33,3% este „indecentă” atâta timp cât nu se cunoaște venitul real al celor care beneficiază doar de acest „venit indecent”; este greu de precizat impactul social real al salariului minim atâta timp cât o contabilizare coerentă a tuturor surselor de venit ale indivizilor nu este realizată într-un mod mai apropiat de realitate

Așadar…

…chiar dacă nu avem cel mai redus salariu minim din UE, nu suntem departe, plasându-ne imediat în fața Bulgariei. În același timp ocupăm cea mai „onorabilă” poziție din perspectiva procentului pe care salariul minim îl reprezintă față de salariul mediu pe economie. Dacă coroborăm aceste date cu cele privitoare la ponderea indivizilor care dețin un loc de muncă, dar sunt expuși riscului de sărăcie (vezi nota 1) și cu faptul că 23% dintre români sunt oricum expuși unui asemenea risc, s-ar putea considera că avem o oarecare problemă. Pe de altă parte, dată fiind evoluția cheltuielilor bugetare cu salariile din ultimii ani și presiunile externe la care România a fost expusă în ultimii doi ani, o creștere mai consistentă a salariului minim este puțin probabilă.

O discuție mai structurată asupra implicațiilor salariului minim și a diverselor niveluri ale acestuia este mai mult decât dezirabilă. Analiza impactului acestuia, dar și a posibilelor alternative, ar muta discuția de pe tărâmul pasiunilor și a luptelor părtinitoare pe un fundal mai pragmatic, și deci, mai sustenabil.

.


[1] Mai mult, conform datelor Eurostat din ianuarie 2011, în 2009, la nivelul UE, 8,4% din persoanele angajate, peste 18 ani, erau expuse riscului de sărăcie, cel mai ridicat nivel fiind în România, de 17,6%.

[2] Principalii beneficiari ai acestei măsuri au fost muncitorii necalificați. Astfel, deși aparent decizia e atipică pentru sectorul privat, rațiunile par a fi cât se poate de temeinice în contextul unei penurii de forță de muncă necalificată la nivelul angajatorilor locali. Salariul minim al acestora a crescut de la 600 la 700 de lei, a celor calificați coeficientul s-a redus de la 1,2 la 1,1 în timp ce la cei cu studii superioare s-a redus de la 2 la 1,72., neutralizând impactul creșterii de 30 de lei față de salariul stabilit de Executiv. Astfel, impactul factual al măsurii pentru sectorul privat este unul mai puțin semnificativ, fiind vizați mai ales agenții economici care au un număr mai mare de muncitori necalificați

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Comentarii (2)

  1. Pingback: 2011: salariul minim pe economie din sectorul privat creşte de la 600 la 700 lei | Cogitus

  2. Petronius spune:

    sunt interesat mai degrabă de partea e alternative la salariul minim, dar şi e eficienţa lui relativă. într-adevăr, dacă ne uităm la nivelul de inegalitate socială şi alţi inicatori, stăm mai bine decât state consacrate, însă sunt curios care măsură e respinsabilă cu precăcădere: venitul minim, salariul minim, alte ajutoare sociale?

    poate va incumetati si continuati analiza:)

» » tipareste acest articol

Un salariu minim, două salarii minime… | Despre salariul minim în România și UE. Nivel, prezență și decență

Autor: Dan Balica | Categoria: Economie

O problemă care apare cu o oarecare regularitate în majoritatea statelor moderne este cea a salariului minim. Este necesar un salariu minim? Ce alternative sunt la salariul minim (salariul minim coroborat cu subvenții, doar subvenții, salariul stabilit de piața muncii)? Cât să fie nivelul acestuia? Să existe doar pentru bugetari sau și pentru restul salariaților din sectorul privat? Deciziile care trebuie luate pe acest subiect nu sunt nici puține, nici simple.

Da sau ba?

Fără a insista prea mult asupra discuțiilor specifice despre utilitatea și implicațiile introducerii unui salariu minim, este necesar, totuși, să menționăm câteva argumente pro și contra aplicării unui asemenea instrument. În termeni simpli, principala motivație invocată de susținătorii introducerii unui nivel minim al salariului este reducerea nivelului de sărăcie din societate și creșterea calității vieții cetățenilor. Pe de altă parte, introducerea salariului minim poate determina creșterea costurilor cu resursa umană ale angajatorilor, ceea ce poate duce la disponibilizări de personal sau la un număr mai mic de angajări. Mai mult, această posibilă creștere a șomajului ar fi resimțită mai acut tocmai de categoriile defavorizate (adolescenți, tineri sau persoane subcalificate), care nu pot furniza angajatorului un added value care să îi acopere costurile salariale. Așadar rezultatul s-ar putea să fie unul invers decât cel intenționat. Evident, susținători aprigi se găsesc de ambele părți (pentru o analiză comprehensivă a problematicii salariului minim și o revizuire a literaturii existente, vezi David Neumark și William L. Wascher, Minimum Wages, The MIT Press, 2008).

În ceea ce privește popularitatea salariului minim la nivelul UE, din 27 de state doar 7 nu am implementat un asemenea instrument, și anume: Germania, Finlanda, Italia, Suedia, Danemarca, Cipru și Austria. Practic, e vorba de state care în general sunt percepute ca fiind mai degrabă „sociale”, cu sisteme solide de protecție socială și care ar fi de așteptat, în consecință, să adopte un asemenea mecanism. Nu vom insista în materialul de față asupra rațiunilor acestei decizii, deși o inventariere a argumentelor și motivațiilor avansate ar fi interesantă și utilă dezbaterii autohtone privitoare la problema salariului minim.

Discuția nu se poartă, însă, doar privind introducerea sau nu a unui nivel minim al salariului, ci și (sau mai degrabă) privind nivelul acestuia. Pe de-o parte, un nivel prea redus riscă să aibă efecte limitate, după cum o arată un studiul privind eficacitatea salariului minim introdus în MB în 1999, asta în contextul în care, conform OCDE, a fi angajat și a trăi sub pragul sărăciei nu mai este deja o problemă marginală[1]. Pe de altă parte, un salariu minim mai ridicat poate genera presiuni deosebite asupra bugetului de stat dacă este coroborat cu instrumente precum grila de salarizare în sectorul bugetar. În prezent, majoritatea statelor lumii au trecut deja de etapa de „a avea sau nu salariu minim”, cele mai puternice negocieri purtându-se în legătură cu nivelul acestuia și cu implicațiile pe care le generează.

Cum stăm noi?

În România nivelul salariului minim este de 670 lei. Valoarea acestuia este valabilă atât pentru sectorul public, cât și pentru cel privat. Desigur, minimul guvernamental nu interzice sectorului privat să introducă un salariu minim mai avantajos, astfel încât, în urma negocierilor dintre patronate și sindicate, pentru 2011 s-a fixat un salariu minim de 700 de lei, superior celui fixat de stat, dar cu coeficienți de salarizare redefiniți[2]. Nivelul celor două salarii a lansat pe de-o parte discuții despre insuficiența sumelor vehiculate, iar pe de altă parte despre normalitatea unui salariu diferit în public față de privat. Și, pentru a câta oară, au fost aduși ca exemplu partenerii noștri europeni și propriile salarii minime.

Cum stau alții?

Recent, Eurostat a publicat o statistică cu toate salariile minime din UE, valabile pentru primul semestrul din 2011. Situația se prezintă în felul următor:

Salariul minim exprimat în euro – UE

La nivel absolut diferențele par extreme: în Bulgaria 122 de euro în timp ce în Luxemburg  1757 de euro, adică de peste 14 ori mai ridicat. Totuși, costul vieții nu este același în ambele țări motiv pentru care Eurostat echilibrează salariul minim în sumă absolută cu puterea de cumpărare. Ultimele date echilibrate sunt calculate de Eurostat pentru 2010, echilibrarea determinând o reducere a diferenței dintre cele două limite de la 1:14 la 1:6. Astfel, dacă în 2010 cel mai redus salariu era cel din Bulgaria, în cuantum de 123 euro, iar cel mai ridicat era în Luxemburg, de 1683, corelat cu puterea de cumpărare, salariile minime variază de la 244 la 1413. În România, corelat cu puterea de cumpărare, valoarea salariului minim corespunzător anului 2010 a crescut de la 142 euro la 268.

Un alt indicator relevant este procentul pe care salariul minim îl reprezintă din câștigul mediu din economie (Kaitz Index). Proporția este sugerată de Biroul Internațional al Muncii ca fiind un bun indicator al „decenței” nivelului salariului minim (International Labor Office, Global Wage Report 2008/09, Geneva, 2008, p. 47). Graficul de mai jos evidențiază situația de la nivelul UE din 2009. Cel mai redus procent este întâlnit în România (33,3%), fiind urmată de Cehia (33,8%), Spania (35,1%) și Slovacia (36,4%). Niciun stat nu depășește 50%, cel mai bine plasându-se însă Malta (47,65) și Grecia, (45,2%).

Chiar dacă România deține cea mai redusă pondere a salariului minim față de cel mediu, situația din 2009 reprezintă o îmbunătățire față de perioada 2004 – 2008, după cum reiese din figura de mai jos:

Cel mai înalt procentaj a fost atins în 2003, în timp ce după 2000 cele mai reduse ponderi au fost înregistrate în 2000 și 2007, de 26,3, respectiv 29,1%. O posibilă explicație pentru evoluția recentă a acestor procente poate fi (pe lângă creșterea constantă a salariului minim) și schimbarea termenului de referința: pe fondul creșterii economice intense din perioada 2004 – 2007, salariul mediu pe economie a avut o evoluție ascendentă, ceea ce a pus salariul minim „într-o lumină” mai puțin favorabilă. În schimb, odată cu resimțirea efectelor crizei și reducerea remunerațiilor din sectorul privat, salariul minim reglementat de stat automat a căpătat noi ponderi. Astfel, spre exemplu, în perioada 2006 – 2007 salariul minim a crescut cu 18,2%, în timp ce salariul mediu brut pe economie din 2007 față de 2006 a crescut cu 21,8%. Pe de altă parte, salariul minim din 2009 a crescut față de 2008 cu 20% (de la 500 la 600 de lei) în timp ce salariul mediu brut pe economie s-a majorat cu doar 4,7%, conform datelor INS.

De asemenea, în ceea ce privește România, datele trebuie abordate cu o oarecare precauție, dată fiind problema evaziunii fiscale de la nivelul angajatorilor, fapt probat inclusiv de numărul ridicat de persoane angajate cu salariul minim pe economie în sectorul privat. Într-un astfel de scenariu, procentul de 33,3% ar putea fi supraevaluat, dar și „decența” mai dificil de judecat. Este greu de precizat dacă ponderea de 33,3% este „indecentă” atâta timp cât nu se cunoaște venitul real al celor care beneficiază doar de acest „venit indecent”; este greu de precizat impactul social real al salariului minim atâta timp cât o contabilizare coerentă a tuturor surselor de venit ale indivizilor nu este realizată într-un mod mai apropiat de realitate

Așadar…

…chiar dacă nu avem cel mai redus salariu minim din UE, nu suntem departe, plasându-ne imediat în fața Bulgariei. În același timp ocupăm cea mai „onorabilă” poziție din perspectiva procentului pe care salariul minim îl reprezintă față de salariul mediu pe economie. Dacă coroborăm aceste date cu cele privitoare la ponderea indivizilor care dețin un loc de muncă, dar sunt expuși riscului de sărăcie (vezi nota 1) și cu faptul că 23% dintre români sunt oricum expuși unui asemenea risc, s-ar putea considera că avem o oarecare problemă. Pe de altă parte, dată fiind evoluția cheltuielilor bugetare cu salariile din ultimii ani și presiunile externe la care România a fost expusă în ultimii doi ani, o creștere mai consistentă a salariului minim este puțin probabilă.

O discuție mai structurată asupra implicațiilor salariului minim și a diverselor niveluri ale acestuia este mai mult decât dezirabilă. Analiza impactului acestuia, dar și a posibilelor alternative, ar muta discuția de pe tărâmul pasiunilor și a luptelor părtinitoare pe un fundal mai pragmatic, și deci, mai sustenabil.

.


[1] Mai mult, conform datelor Eurostat din ianuarie 2011, în 2009, la nivelul UE, 8,4% din persoanele angajate, peste 18 ani, erau expuse riscului de sărăcie, cel mai ridicat nivel fiind în România, de 17,6%.

[2] Principalii beneficiari ai acestei măsuri au fost muncitorii necalificați. Astfel, deși aparent decizia e atipică pentru sectorul privat, rațiunile par a fi cât se poate de temeinice în contextul unei penurii de forță de muncă necalificată la nivelul angajatorilor locali. Salariul minim al acestora a crescut de la 600 la 700 de lei, a celor calificați coeficientul s-a redus de la 1,2 la 1,1 în timp ce la cei cu studii superioare s-a redus de la 2 la 1,72., neutralizând impactul creșterii de 30 de lei față de salariul stabilit de Executiv. Astfel, impactul factual al măsurii pentru sectorul privat este unul mai puțin semnificativ, fiind vizați mai ales agenții economici care au un număr mai mare de muncitori necalificați




Etichetele atasate acestui articol: , , ,