Un nou Cod al Muncii?

Un caz de scepticism necesar: Precarizarea condiţiei salariatului

Autor: Cornel Ban | Categoria: Economie
21-12-2010

Guvernul şi-a propus să modifice Codul Muncii.  Sensul modificării este clar şi explicit asumat: liberalizarea relaţiilor de muncă. Este o liberalizare dramatică care va afecta nu numai Codul Muncii ci şi alţi piloni ai statului social cum ar fi legile sindicatelor, ale patronatelor şi ale contractului colectiv de muncă.

Principalul efect al schimbărilor este întărirea poziţiei instituţionale a angajatorului în raport cu angajatul. Cel din urmă poate fi uşor şi ieftin concediat, va putea fi angajat cu contracte precare pe perioade lungi, va avea mult mai puţină putere de negociere a condiţiilor în care îşi vinde muncă şi va fi lipsit de multe din instrumentele actuale de recurs juridic împotriva angajatorului. Eliminând obligativitatea contractelor de muncă la nivel naţional şi a celor la nivel de ramură pentru firmele private, se instituie un regim inegal de putere în care contractul colectiv este negociat doar la nivel de firmă, adică acolo unde distribuţia de forţe favorizează în mod evident patronul. În final, dreptul la greva este sever circumscris, eliminându-se imunitatea la concediere pe motive profesionale a reprezentanţilor angajaţilor.

În expunerea de motive, Ministerul Muncii îşi asumă cu sinceritate singurul scop al schimbării: susţinerea mediului de afaceri. Apoi, acelaşi document face referire la faptul că liberalizarea este parte a acordului cu FMI, sugerându-se că există o argumentaţie tehnică solidă în spatele acestei propuneri. Cele două remarci ridică două întrebări: Există un consens între patronate că liberalizarea le este benefică în varianta propusă de Guvern? Cât de robust este argumentul tehnic al FMI legat de virtuţile liberalizării pieţei muncii?

Răspunsul la prima întrebare este că patronatele sunt divizate. Cei care militează cel mai energic pentru liberalizare sunt, lucru lipsit de surprize, reprezentanţii capitalului multinaţional,  actori care, în România, nu fac parte din instituţiile de dialog social, şi o parte a capitalului local, în principal a celui din servicii. Pe de altă parte, masa critică a patronatelor locale pare a fi fost exclusă de la procesul de elaborare a noilor prevederi şi nu pare tocmai favorabilă unei campanii de liberalizare drastică.  Prin urmare, „mediul de afaceri” nu este un spaţiu omogen în care se articulează preferinţe fixe şi unitare, cum pare să sugereze ministerul, ci unul contestat. Ca şi în alte ţări, liberalizarea nu este întotdeauna în interesul tuturor formelor de capital, oricât ar părea de neintuitiv acest lucru.  Se mai poate adauga că guvernul ar trebui să ezite înainte de a adopta modificările prin eviscerarea unor instituţii de dialog social de a căror întărire ar fi putut beneficia.

În al doilea rând, analiza empirică pe care se bazează poziţia pro-liberalizare a FMI este una marcată de serioase controverse. Studiile FMI pe această temă, întărite de contribuţii independente,  susţin că instituţiile de protecție a angajării (legislație sindicală, codurile de protejare a angajatului, sistemele de negociere colectivă, asigurările de şomaj) trebuie demantelate nu pentru că ar fi în interesul exclusiv al patronatului, ci pentru că acestea îi protejează pe cei cu serviciu şi reduc şansele de reangajare ale şomerilor. Dereglementarea devine, aşadar, în acest discurs expert, o formă de echitate: instituţiile de dreptul muncii sunt, pentru patroni, un cost net care descurajează producerea unui bun comun (creşterea angajării).

Alte studii arată însă că studiile empirice ale FMI, departe de a emite adevăruri ştiinţifice, sunt „€œminate” de contradicţii şi probleme metodologice.  În acest sens, criticii au ridicat trei mari obiecţii:

Mai întâi, nu se poate observa o legătură cauzală clară între liberalizare şi dinamica şomajului. Criticii au pus în evidență corelaţii foarte slabe şi chiar nesemnificative. Datele mai arată de asemenea că dialogul social şi contractele colective contribuie la reducerea şomajului.  Se mai susţine apoi că cifra redusă a şomajului se poate obţine fără liberalizări aspre ale pieţei muncii şi, în anumite cazuri, chiar prin menţinerea unei legislaţii rigide.

În al doilea rând, modelele FMI nu discută coşurile ascunse ale liberalizării. Nu vorbim doar de durerosul proces de precarizare a condiţiei salariatului, proces greu de acceptat de către electorat dacă ar exista o campanie de informare adevărată, ci şi de costurile suportate de firme ca urmare a scăderii nivelului general de profesionalism adus de generalizarea contractelor de durată determinată sau de costurile reprezentate de presiunile inflaţioniste suportate de economiile cu contracte colective dezcentralizate şi sindicate slabe.

În al treilea rând, analiza comparativă a reglementărilor de muncă aruncă nisip în rotiţele mecanismelor cauzale propuse de Fond.  Lăsând la o parte schimbările aduse de criză, privind pe termen lung, ţările cu reglementări flexibile şi şomaj mic (SUA, Marea Britanie) trebuie comparate nu numai cu ţările cu reglematări rigide şi şomaj mare (Italia, Franța), ci şi cu cele cu reglementări rigide şi şomaj mic (Austria, Danemarca). Trebuie apoi „€œdespachetate” cazurile intermediare. Începând cu 1984, Spania a liberalizat munca temporară dar nu s-a ales decât cu dureri de cap: de aproape trei decenii Spania a avut cel mai mare şomaj din UE şi cel mai mare procent de joburi precare pentru tineri. Danemarca a liberalizat drastic legislaţia muncii dar a făcut-o consolidând poziţia sindicatelor, ajutând şomerul să se reintegreze rapid pe piaţă şi plătind aproape integral ultimul salariu pe perioada şomajului, rezultat greu de imaginat în poziţia fiscală şi instituţională actuală a României. Olanda, ţara dată drept model al legăturii cauzale dintre dereglementare  și şomaj redus, apare în datele FMI ca având instituţii la fel de rigide  ca media  țărilor europene din OECD  și cu mult  mai rigide ca SUA,  țară cu cu care se  aseamănă prin şomaj redus  în limita a 4,2-4,5 % în anii buni.

Concluzionând, dat fiind faptul că liberalizarea nu poate fi legată cu certitudine de o rată mai mare de angajare, liberalizarea devine o simplă formă de exercitare a poziţiei dominante pe care angajatorul o are în faţa angajatului pe piaţă muncii. Susţinătorii locali ai precarizării condiţiei salariatului ar trebui să fie mai creativi în găsirea mecanismelor care limitează accesul la un loc de muncă. Politicile macroeconomice şi cele sociale ar putea fi un important punct de pornire.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , , , , , ,

Comentarii (15)

  1. marian delu spune:

    Corect pe chestia cu patronatele.

    Cezar Coraci, presedintele confederatiei patronale UGIR-1903 a declarat, marti seara, dupa intalnirea cu premierul Emil Boc, ca patronatele doresc o flexibilizare a fortei de munca, dar nu dereglementarea ei totala.

    Coraci a tinut sa sublinieze ca patronatele au propus mai multe modificari la Codul Muncii, mentionand ca nu sunt de acord cu contracte de munca pe termen determinat, de proba, pentru ca ele „nu reprezinta un ajutor pentru o intreprindere serioasa”.

  2. Ana spune:

    Argumentele sunt interesante. Germania invoca argumente similare pentru succesul de care se bucura in prezent.
    Cazul Spaniei, insa, nu sustine clar argumentul autorului, poate dimpotriva: chiar daca a avut valori mai mari decat in alte tari europene, somajul a scazut continuu dupa 1985 pana in 2008, injumatatindu-se.

  3. cornel ban spune:

    Din pacate datele va contrazic. Intre 1988 si 1994 rata somajului a crescut constant in Spania. Scaderea ei dupa 1994 nu a avut de a face cu dereglementarea ci cu factori macro.
    Aici sunt datele:
    http://www.indexmundi.com/spain/unemployment_rate.html

  4. Ana spune:

    Multumesc pentru completare. Aveti dreptate, scaderea nu a fost continua intre 1985 si 2008. A fost insa o scadere de 5-6 ani imediat dupa dereglementare, apoi o crestere rapida de 3 ani, urmata de o scadere pe o perioada lunga, de 13 ani. Care sunt factorii macro care au condus la cele doua perioade de scaderi? De ce credeti ca in absenta dereglementarii, dar in prezenta factorilor macro amintiti, evolutia somajului ar fi fost mai aproape de cea din Austria sau Danemarca?

  5. cornel ban spune:

    Va multumesc pentru seriozitatea argumentarii. Dumneavaoastra sustineti o pozitie de economie a ofertei ancorata in studiile empirice ale OECD si FMI citate in articolul meu. Obiectiile dvs pe exemplele anecdotice citate de mine sunt foarte relevante si merita adresate in detaliu.
    Iata niste tentative de raspuns:

    1. Chiar daca reducerea somajului s-ar fi datorat liberalizarii contractelor temporare, experienta Spaniei sugereaza ca Romania ar trebui sa astepte o jumatate de deceniu sa reduca somajul, all things being equal.

    2. Perspectiva comparativa ne poate ajuta destul de mult. Experienta Spaniei poate fi contrastata cu cea a Portugaliei, unde somajul a fost in mod constant mult mai mic in ciuda faptului ca Portugalia are cel mai rigid cod al muncii din Europa. Contrastul este si mai favorabil Portugaliei daca ne uitam la ponderea populatiei feminine. factorul macro a fost determinant. Pana la intrarea un euro banca centrala portugheza a devaluat moneda nationala, crescand competitivitatea economica, pe cand cea spaniola a supraevaluat peseta si a practicat dobanzi foarte inalte ( a se ve vedea articolul lui Robert Fishman din 2010 din Studies of Comparative International Development si cel al Sophiei Perez din Comparative Politics 1999 http://cps.sagepub.com.revproxy.brown.edu/content/32/6/659.full.pdf+html ). Vorba lui R. Sollow: crezand ca problemele somajului nu pot veni decat din partea reglementarilor de munca, spaniolii au fost precum soferul care crede ca gaura din cauciucul pe pana nu poate fi decat in punctul in care roata atinge pamantul:).

    4. Efectele ciudate ale liberalizarii facute in Spania sunt recunoscute de economistii ortodocsi din Madrid (Dolado et al 2002 disponibil la http://onlinelibrary.wiley.com.revproxy.brown.edu/doi/10.1111/1468-0297.00048/full).
    Asteptam cu nerabdare discutii la fel de deschise in Ministerul Muncii din Bucuresti:

    „Together with the plausible benefits of higher `flexibility’, there may be perverse effects on both efficiency and equity grounds. In principle, the most evident effects of the surge of temporary employment are higher worker and job turnover rates, and lower unemployment duration for those workers holding fixed-term contracts.

    As regards the unemployment rate, the evidence is more mixed. On the one hand, the lower firing costs associated with fixed-term contracts seem to have contributed to employment growth. Yet, on the other hand, there have been some unexpected negative consequences stemming from the existence of a segmented/dual labour market such as lower investment in human capital, higher wage pressure, a more unequal distribution of unemployment duration, lower labour mobility and fertility rates and larger wage dispersion.”

    5. Cazul danez este neaplicabil, intrucat in aceasta tara dereglementarea s-a facut prin acordarea de beneficii sociale foarte „rigide” asa ca nu putem folosi Danemarca pe post de model neoliberal.

    http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=967877

    6. Cazul Austriei este util: are un grad de rigiditate mediu, cu mult peste nivelul anglo-saxon si, ceea ce este mai important, Austria este un caz-studiu al relatiilor corporatiste de munca (as in colelctive bargaining) centralizate la nivel national, adica opusul relatiilor liberale dorite de liberali.

    http://www.oecd.org/dataoecd/8/4/34846856.pdf
    http://books.google.com/books?hl=en&lr=&id=4HxOEjdxyGsC&oi=fnd&pg=PR11&dq=austria+corporatism+&ots=Wmmr3fnuM3&sig=zOv6iY8cJinQhxMVl-xYYbpiwoo#v=onepage&q=austria%20&f=false

  6. cornel ban spune:

    Am uitat sa postez si acest studiu din 2009 publicat in Oxford Journal of Economic Policy care arata legatura somaj-politici macro gresite. Merita timpul.
    http://oxrep.oxfordjournals.org.revproxy.brown.edu/content/25/1/94.full

    Sumar:
    In the long history of rising and persistent unemployment in Europe, almost all welfare-state institutions—employment protection legislation, unions, wages, wage structure, unemployment insurance, etc.—have been alleged to have caused and found guilty of causing this tragic development at some point in time. Later, welfare-state institutions in interaction with external shocks were identified as more plausible causes of rising equilibrium unemployment in Europe. Monetary policy has managed to be regarded as innocent. Based on the assertion of the neutrality of money in the medium and long run, the search for causes of European unemployment has shied away from the policy of central banks. But actually the institutional set-up regarding monetary policy is very different between the Federal Reserve System (Fed) and the Bundesbank and its successor, The European Central Bank (ECB). We argue that the interaction of adverse shocks and tight monetary policies may have been the major—although probably not the only—cause of unemployment in Europe remaining at ever higher levels after each recession. We identify the monetary policy of the Bundesbank as asymmetrical, in the sense that the Bank did not actively fight against recessions, but it dampened recovery periods. Less constraint on growth would have kept German unemployment at lower levels.

  7. mo spune:

    Cred ca articolul este foarte bine argumentat; poate ar fi interesant un alt material al autorului in care sa insite putin asupra solutiilor macroeconomice si sociale la care se refera la sfirsitul articolului.

    • cornel ban spune:

      Pentru Mo:
      Discutia e mai larga, cum spuneam insa iata niste scurte sugestii.
      Datele statistice ne arata ca marile economii europene au suferit cresteri spectaculoase ale somajului in anii optzeci in raport cu anii saptezeci, desi legislatia muncii a ramas neschimbata. Ceea ce s-a intamplat intre aceste decenii este reducerea artificiala a cererii interne de bunuri si servicii prin politici macroeconomice neoliberale, reducere care poate fi legata de cresterea somajului. O intreaga serie de studii statistice, ignorate de centrii de decizie politica, arata ca urmarea acestor politici monetare si fiscal restrictive este ca in ultimele trei decenii economiile europene au functionat sub potential, tinand degeaba in somaj milioane de oameni. Lectia este ca evolutia pietei muncii are cauze mult mai ferm ancorate in economia cererii si mai putin in legislatia muncii. Ori, politicile de consolidare fiscala si politicile monetare restrictive nu au cum sa ajute cererea si cresterea gradului de ocupare. In al doilea rand, cu putine exceptii, economiile europene au devenit tot mai incapabile sa genereze un nivel adecvat al cererii de locuri de munca in ultimele trei decenii pentru motive care tin mai mult de mediul macroeconomic, cultura manageriala si acces la finantare decat de reglementarile de munca. A da vina pe sindicate si celebra “etica a muncii la romani” poate fi un subtrefugiu facil, mai degraba estetizant si insuficient demonstrat empiric.
      Este perfect adevarat ca politicile de relansare a cererii presupun mai mult decat curaj si creativitate intelectuala in raport cu rolul statului in economie. Romania are constrangeri politice interne si externe semnificative si se afla intr-o pozitie dificila in raport cu creditorii sai internationali. Insa exista viata sub aceste constrangeri si se pot imagina moduri de a naviga printre ele.

  8. Alex spune:

    Sunt interesante comentariile de pana acum. Legat de efectele asupra pietei muncii, nu se vorbeste prea mult despre rata somajului si prea putin de durata si distributie? 10% somaj atunci cand fiecare angajat isi ia liber un an din 10 pentru ca sa se bucure de ajutorul de somaj e altceva fata de cazul in care 10% din populatia activa nu isi gaseste de lucru perioade indelungate. Dereglementarea ar putea sa aiba unele efecte pozitive asupra duratei si distributiei somajului?

  9. cornel ban spune:

    Pt Alex:
    Aveti dreptate. Efectele nu sunt uniforme. dereglementarea le ajuta mai mult pe femeile aflate in somaj, tinerii si minoritatile etnice vulnerabile social (romi, imigranti). Nu fara costuri insa.Slujbele create pentru femei tind sa fie temporare, prost platite si in conditii precare, de obicei in servicii, ceea ce reproduce discriminarea de gen si nu da o solutie reala somajului ridicat in randurile tineretului.
    Solutiile reale pentru tari care nu-si permit flexicurity (adica mai toata lumea in Europa), dupa parerea multor economisti, sunt intr-o combinatie de politici macro, investitii publice in educatie, politici active inteligente dotate cu institutii acesibile si larg raspandite pe teritoriu. Toate acestea presupun o schimbare de paradigma in care reformele pietei muncii devin ceea ce Espin-Andersen numea „investitii sociale” si intoarcerea la deplina ocupare ca prioritate a politicii economice intrucat patologiile sociale, economice si politice ale somajului de masa in conditiile reducerii statului social nu pot fi decat nedorite. Dar aici este vorba de o discutie mai lunga pe care o voi aborda intr-o contrubutie viitoare pe cogitos.
    Multumesc tututor pentru incitantele interventii.

  10. cornel ban spune:

    Inca un contrast: In Spania se discuta liberalizarea codului muncii insa guvernul nu isi propune liberalizarea radicala a procedurilor de concediere, firmele trebuind sa dovedeasca pierderi constante drept motiv al disponibilizarilor colective.
    http://www.elpais.com/articulo/english/Unions/mull/concessions/offered/on/labor/reform/elpepueng/20110113elpeng_5/Ten

  11. marian delu spune:

    Investitorii straini conteaza si au dreptul la voce. FIC reprezintă peste 120 de companii din economia românească, ale căror investiţii cumulate reprezintă două treimi din totalul investiţiilor străine în România. Cifra de afaceri însumată se ridică la 36 de miliarde de euro, iar companiile membre reprezintă o treime din

    PIB-ul României. Potrivit organizaţiei, investiţiile viitoare angajate de companiile membre se ridică la peste două miliarde de euro în 2011 şi la peste zece miliarde de euro în următorii cinci ani.

  12. cornel ban spune:

    Se confirma analiza din articol cu privire la pozitia unor patronate. Din Cotidianul de azi:

    „Negocierile la Codul Muncii, dintre sindicalişti şi ministrul muncii, s-au blocat. Aceştia cer demisia ministrului şi ameninţă cu proteste.

    „Ministrul muncii, Ioan Botiş, a blocat continuarea discuţiilor dintre patronate, sindicate şi guvern. Vom organiza acţiuni sociale care nu vor duce la îmbunătăţirea situaţiei actuale. Se poate mânca şi bătaie pe stradă, se pot face manifestaţii multiple. Se pare că numai prin exprimare violentă România poate să fie redresată. A desfiinţa patronatele şi sindicatele, este un atac la democraţie”, a declarat Bogdan Hossu.

    Sindicatele cer o întâlnire cu Emil Boc. „Sper ca premierul îi va cere lui Botiş o explicaţie. Declaraţie absolut mincinoasă. N-am început să discutăm Codul Muncii. Am cerut ca ministrul Muncii să ne explice. A zis: vom ţine seama de părerile dumneavoastră. Discuţiile pe Codul Muncii nici nu au început. Acestă modalitate al dublului limbaj e un fapt care nu s-a petrecut de 20 de ani în România. Nu credeam că voi trăi aşa scene. Nu ştiu care e rolul participării la dialog, dacă ministrul declară ceva, iar apoi coboară şi declară altceva. Voiam să ştiţi care e motivul dacă ne vom hotărî să ne retragem de la discuţii în următoarele ore. E inadmisibil ce s-a întâmplat. Vrem o întâlnire cu premierul”, a declarat Cezar Corâci, preşedintele UGIR-1903.

    „Am finalizat varianta pentru Codul Muncii, dar Ministerul Muncii nu vrea să ne ia în seamă”, a completat Corâci.

    „În absenţa unei mase colective, studiem posibilitatea să cerem asistenţa Comisiei Europene. Vom înainta până pe 21 un text scris şi îi vom comunica premierului ca asta e text în consens”, a declarat Adrian Izvoranu, scretar general al Alianţei Confederaţiilor Patronale din România.

    La începutul anului, preşedintele Traian Băsescu a cerut miniştrilor să stabilească termene clare în negocierile cu sindicatele asupra diferitelor proiecte de legi, inclusiv pentru Codul Muncii, afirmând că liderii sindicali încearcă de regulă să blocheze adoptarea unui act, prin prelungirea discuţiilor.

  13. cornel ban spune:

    Se confirma ipoteza institutionalista ca miscarea patronala nu este intotdeauna pentru dereglementare, indiferent de conditiile institutionale si economice in care activeaza. Hall and Soskice au dreptate.

    http://www.adevarul.ro/actualitate/social/Patronatele_s-au_ingalbenit_0_412759304.html

  14. Pingback: ferdydurke

» » tipareste acest articol

Un nou Cod al Muncii? | Un caz de scepticism necesar: Precarizarea condiţiei salariatului

Autor: Cornel Ban | Categoria: Economie

Guvernul şi-a propus să modifice Codul Muncii.  Sensul modificării este clar şi explicit asumat: liberalizarea relaţiilor de muncă. Este o liberalizare dramatică care va afecta nu numai Codul Muncii ci şi alţi piloni ai statului social cum ar fi legile sindicatelor, ale patronatelor şi ale contractului colectiv de muncă.

Principalul efect al schimbărilor este întărirea poziţiei instituţionale a angajatorului în raport cu angajatul. Cel din urmă poate fi uşor şi ieftin concediat, va putea fi angajat cu contracte precare pe perioade lungi, va avea mult mai puţină putere de negociere a condiţiilor în care îşi vinde muncă şi va fi lipsit de multe din instrumentele actuale de recurs juridic împotriva angajatorului. Eliminând obligativitatea contractelor de muncă la nivel naţional şi a celor la nivel de ramură pentru firmele private, se instituie un regim inegal de putere în care contractul colectiv este negociat doar la nivel de firmă, adică acolo unde distribuţia de forţe favorizează în mod evident patronul. În final, dreptul la greva este sever circumscris, eliminându-se imunitatea la concediere pe motive profesionale a reprezentanţilor angajaţilor.

În expunerea de motive, Ministerul Muncii îşi asumă cu sinceritate singurul scop al schimbării: susţinerea mediului de afaceri. Apoi, acelaşi document face referire la faptul că liberalizarea este parte a acordului cu FMI, sugerându-se că există o argumentaţie tehnică solidă în spatele acestei propuneri. Cele două remarci ridică două întrebări: Există un consens între patronate că liberalizarea le este benefică în varianta propusă de Guvern? Cât de robust este argumentul tehnic al FMI legat de virtuţile liberalizării pieţei muncii?

Răspunsul la prima întrebare este că patronatele sunt divizate. Cei care militează cel mai energic pentru liberalizare sunt, lucru lipsit de surprize, reprezentanţii capitalului multinaţional,  actori care, în România, nu fac parte din instituţiile de dialog social, şi o parte a capitalului local, în principal a celui din servicii. Pe de altă parte, masa critică a patronatelor locale pare a fi fost exclusă de la procesul de elaborare a noilor prevederi şi nu pare tocmai favorabilă unei campanii de liberalizare drastică.  Prin urmare, „mediul de afaceri” nu este un spaţiu omogen în care se articulează preferinţe fixe şi unitare, cum pare să sugereze ministerul, ci unul contestat. Ca şi în alte ţări, liberalizarea nu este întotdeauna în interesul tuturor formelor de capital, oricât ar părea de neintuitiv acest lucru.  Se mai poate adauga că guvernul ar trebui să ezite înainte de a adopta modificările prin eviscerarea unor instituţii de dialog social de a căror întărire ar fi putut beneficia.

În al doilea rând, analiza empirică pe care se bazează poziţia pro-liberalizare a FMI este una marcată de serioase controverse. Studiile FMI pe această temă, întărite de contribuţii independente,  susţin că instituţiile de protecție a angajării (legislație sindicală, codurile de protejare a angajatului, sistemele de negociere colectivă, asigurările de şomaj) trebuie demantelate nu pentru că ar fi în interesul exclusiv al patronatului, ci pentru că acestea îi protejează pe cei cu serviciu şi reduc şansele de reangajare ale şomerilor. Dereglementarea devine, aşadar, în acest discurs expert, o formă de echitate: instituţiile de dreptul muncii sunt, pentru patroni, un cost net care descurajează producerea unui bun comun (creşterea angajării).

Alte studii arată însă că studiile empirice ale FMI, departe de a emite adevăruri ştiinţifice, sunt „€œminate” de contradicţii şi probleme metodologice.  În acest sens, criticii au ridicat trei mari obiecţii:

Mai întâi, nu se poate observa o legătură cauzală clară între liberalizare şi dinamica şomajului. Criticii au pus în evidență corelaţii foarte slabe şi chiar nesemnificative. Datele mai arată de asemenea că dialogul social şi contractele colective contribuie la reducerea şomajului.  Se mai susţine apoi că cifra redusă a şomajului se poate obţine fără liberalizări aspre ale pieţei muncii şi, în anumite cazuri, chiar prin menţinerea unei legislaţii rigide.

În al doilea rând, modelele FMI nu discută coşurile ascunse ale liberalizării. Nu vorbim doar de durerosul proces de precarizare a condiţiei salariatului, proces greu de acceptat de către electorat dacă ar exista o campanie de informare adevărată, ci şi de costurile suportate de firme ca urmare a scăderii nivelului general de profesionalism adus de generalizarea contractelor de durată determinată sau de costurile reprezentate de presiunile inflaţioniste suportate de economiile cu contracte colective dezcentralizate şi sindicate slabe.

În al treilea rând, analiza comparativă a reglementărilor de muncă aruncă nisip în rotiţele mecanismelor cauzale propuse de Fond.  Lăsând la o parte schimbările aduse de criză, privind pe termen lung, ţările cu reglementări flexibile şi şomaj mic (SUA, Marea Britanie) trebuie comparate nu numai cu ţările cu reglematări rigide şi şomaj mare (Italia, Franța), ci şi cu cele cu reglementări rigide şi şomaj mic (Austria, Danemarca). Trebuie apoi „€œdespachetate” cazurile intermediare. Începând cu 1984, Spania a liberalizat munca temporară dar nu s-a ales decât cu dureri de cap: de aproape trei decenii Spania a avut cel mai mare şomaj din UE şi cel mai mare procent de joburi precare pentru tineri. Danemarca a liberalizat drastic legislaţia muncii dar a făcut-o consolidând poziţia sindicatelor, ajutând şomerul să se reintegreze rapid pe piaţă şi plătind aproape integral ultimul salariu pe perioada şomajului, rezultat greu de imaginat în poziţia fiscală şi instituţională actuală a României. Olanda, ţara dată drept model al legăturii cauzale dintre dereglementare  și şomaj redus, apare în datele FMI ca având instituţii la fel de rigide  ca media  țărilor europene din OECD  și cu mult  mai rigide ca SUA,  țară cu cu care se  aseamănă prin şomaj redus  în limita a 4,2-4,5 % în anii buni.

Concluzionând, dat fiind faptul că liberalizarea nu poate fi legată cu certitudine de o rată mai mare de angajare, liberalizarea devine o simplă formă de exercitare a poziţiei dominante pe care angajatorul o are în faţa angajatului pe piaţă muncii. Susţinătorii locali ai precarizării condiţiei salariatului ar trebui să fie mai creativi în găsirea mecanismelor care limitează accesul la un loc de muncă. Politicile macroeconomice şi cele sociale ar putea fi un important punct de pornire.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , , , , , ,