Cercetarea în România

Sisteme deficitare ale inovării şi ”capcana veniturilor medii”

Autor: Cornel Ban | Categoria: Economie
09-09-2013

Un studiu important în care este examinată dinamica tipurilor de capitalism din Europa de Est argumentează că investiţiile semnificative în cercetare şi dezvoltare nu sunt necesare în economiile de piaţă dependente[i], al căror avantaj competitiv rezidă în asamblarea bunurilor semi-standardizate (Nolke şi Vliegenthart, 2009). Ceea ce contează este dacă economia are complementarităţi instituţionale care să asigure profitabilitatea în cadrul corporaţiilor multinaţionale care operează în cadrul ei, în mai mare măsură decât dinamica capacităţilor de inovare a acesteia. Dacă această stare de lucruri funcţionează pentru multinaţionale, nu la fel se întâmplă pentru perspectivele de dezvoltare pe termen mediu ale regiunii. Dovezile sunt de partea celor care argumentează că politicile industriale inteligente pentru o economie concurenţială şi sprijinul financiar public pentru sectorul inovării reprezintă ingrediente cheie ale succesului economic (Lin, 2011; Janeway, 2012; Mazzucato, 2013). Miracolul determinat de investiţiile străine directe al exporturilor din Europa Centrală şi de Est nu a plasat regiunea pe calea unei dezvoltări susţinute pe care s-au regăsit Finlanda şi Austria, după Cel de-al doilea Război Mondial sau, mai recent, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Brazilia şi China. În aceste ţări, principala modalitate de integrare în fluxul global de aprovizionare care a consolidat economiile naţionale a presupus fabricarea pe plan intern a unei game de produse care să concureze pe piețele mondiale cu cele ale firmelor occidentale. Însă pentru ca acest lucru să aibă loc nu este suficient ca investitorii străini sa fie atraşi prin reglementari şi măsuri la nivel macroeconomic sau legate de infrastructură, aşa cum a fost cazul pană acum. Este de asemenea nevoie de politici industriale inteligente, de o finanţare publica persistentă şi de parteneriate public-privat curajoase şi bine susţinute financiar în domeniul cercetării şi dezvoltării, care să integreze investiţiile străine directe în planuri de dezvoltare pe termen mediu şi lung, încurajând în acelaşi timp dezvoltarea unor sisteme solide de inovare la nivel local. Într-adevăr, aceasta înseamna un rol extins al statului şi separarea de fundamentalismul legat de piaţa liberă care a dominat reflecţia despre de inovaţie şi productivitate.

În ciuda unor încercări recente de a ieşi din această categorie, România se potriveşte suficient de bine profilului tipic al economiilor de piața dependente prin faptul ca are un cuantum extrem de redus al investiţiilor publice şi private în cercetare şi dezvoltare. În afara câtorva zone industriale de nişă în care excelează, România rămâne în general o platformă de asamblare a inovaţiilor dezvoltate în altă parte. În măsura în care exporturile româneşti au devenit mai complexe şi diversificate, aceasta are puţin de-a face cu cercetarea şi dezvoltarea pe plan intern. Ca şi în cazul altor economii de piaţă dependente, cum ar fi Polonia şi Slovacia, investiţiile străine directe s-au concentrate pe folosirea forţei de muncă locale şi a stimulentelor oferite de guverne, neglijând cercetarea şi dezvoltarea.

Dacă implicarea statului în stimularea cercetării şi dezvoltării au fost esenţiale în toate poveştile de succes, de la Statele Unite la Coreea, această lecţie a fost ignorată de către statul român. După 1989, sumele publice alocate pentru cercetare şi dezvoltare au scăzut abrupt şi infrastructura extinsă existentă din domeniul cercetării s-a atrofiat. Acest lucru s-a întâmplat peste tot în lumea postcomunistă; cu toate acestea unele țări au făcut tăieri ale cheltuielilor mai mari decât altele. În timp ce sumele medii investite în cercetare şi dezvoltare ating o medie de 2% din PIB în cadrul Uniunii Europene (cu maxime de 4% în cazul Suediei şi Finlandei), în România acestea se situează la aproximativ 0,5%, un nivel egal cu cel al Poloniei şi Slovaciei şi la jumătate faţă de cel al Ungariei şi al Cehiei. Numărul cercetătorilor din România s-a micşorat dramatic din 1990 şi în prezent se situează la abia o treime din media Uniunii Europene. Iniţial, aderarea la UE a modificat acestă politică pasivă în privinţa cercetării şi dezvoltării şi a încurajat o creştere a cheltuielilor în acest domeniu. Cu toate acestea, începând cu setul de politici de austeritate sprijinite de UE adoptate în 2010, România devine una dintre cele trei ţări ale Uniunii care reduce sumele alocate cercetării și dezvoltării, o tendinţă reconfirmată şi de actualul guvern.

În timp ce procentajul fondurilor europene pentru cercetare şi dezvoltare şi participarea sectorului privat în totalul sumelor de care cercetarea şi dezvoltarea au beneficiat a scăzut între 2005 şi 2009, procentajul din bugetul public destinat investiţiilor străine directe aproape s-a dublat (de la 0,5% la 1%), universităţile beneficiind de cea mai mare parte din creştere. Nu este un lucru rău dacă ne gândim că (exceptând universităţile), procentajul din PIB alocat cercetării şi dezvoltării a fost egal cu cel din Suedia şi Austria. Problema este că, în aceste țări, participarea sectorului privat este de până la 10 ori mai mare.

Mai mult decât atât, în pofida îndemnurilor UE[iii], guvernul român a fost lent în a adopta politici care să încurajeze inovaţiile, cum ar fi achiziţionarea de către stat a produselor care înglobează un grad ridicat de inovare sau îmbunătăţirea regimului protecţiei intelectuale. În plus, deşi ca volum cercetarea academică românească este semnificativă (locul 35 în lume) există o foarte slabă legătură a acesteia cu aplicaţiile din domeniul industrial, iar factorul său de impact este printre cele mai scăzute dintre statele membre ale UE[iv].

Până de curând, stimularea cercetării şi dezvoltării prin politici industriale nu a fost considerată o soluţie. În locul acesteia, bugetele în scădere alocate politicilor industriale erau cheltuite ca stimulente pentru marile multinaţionalele care asamblează bunuri industriale de consum (Renault, Ford, Nokia) sau către extremele sectorului industrial intern: mineritul, extracția cărbunelui şi IT-ul. Faptul că unele dintre acestea s-au transformat în succese spectaculoase ar trebui să nu împiedice o discuţie critică în privinţa motivului din care acest lucru s-a întâmplat cu preţul unor tăieri de fonduri care au provocat costuri incapacitante pentru cercetare şi dezvoltare.

Nu întreaga imagine este sumbră. În ultimii ani au apărut şi câteva zone luminoase care se evidenţiază din perspectiva inovaţiilor, în domeniul auto şi din cel (iniţial dezvoltat pe plan local) IT, care ambele au beneficiat de subvenţii şi reduceri de taxe substanțiale din partea statului. În ansamblu, cu toate acestea, potenţialul României de a-şi îmbunătăţi capacitatea de inovare rămâne limitată.

Există puţine speranţe generate de restul sectorului privat, care performează modest în ceea ce privește inovaţiile. În timp ce mai bine de jumătate din cercetarea şi dezvoltarea din ţările UE este dată de contribuţia firmelor private, în România aceasta este de numai 23%, majoritatea fiind constituită de fonduri publice. Sursele alternative de a finanţa cercetarea şi dezvoltarea apar cu greutate. Bursei de Schimb din Bucureşti îi lipsește forţa de a finanţa proiecte sau companii prin vânzarea de acţiuni la nivel adecvat[v]. Capitalul de risc pentru firmele aflate la început este deficitar şi, deşi accesul îmbunătăţit al guvernului la fondurile europene poate veni în întâmpinarea unor lipsuri legate de finanţarea publică, evoluţia până în acest moment a fost ambiguă. Fondul de Capital de Risc, de exemplu, este o creaţie finanţată de UE a guvernului care furnizează 100 de milioane de euro pentru iniţiative de afaceri inovative, însă operaţionalizarea sa a fost blocată pentru mai bine de 3 ani. Guvernul inaugurat în 2008 îşi propunea în următoarele două exerciţii bugetare să mobilizeze fonduri pentru competitivitate pentru ca Ministerul Economiei să sprijine cercetarea aplicată în tehnologiile avansate, o iniţiativă care s-a bucurat de sprijinul comunităţii de afaceri; cu toate acestea printre reprezentanţii industriilor bazate pe inovație domneşte scepticismul în privinţa conştientizării de către actorii politici principali a importanţei cercetării şi dezvoltării.

Cele două mari excepţii sunt sectoarele IT şi auto. În IT stimulentele guvernului s-au făcut simţite prin diminuări ale taxelor legate de forţa de muncă pentru angajaţii din acest domeniu. Acest sector este unul în care rata angajărilor este de 100%: toţi absolvenţii departamentelor de informatică ale facultăţilor îşi găsesc un loc de muncă în domeniu, şi acest lucru a rămas valabil inclusiv în perioada de criză[vi]. Deşi contribuie cu o cotă semnificativă la totalul exporturilor şi locurilor de muncă cu înaltă calificare, sectorul IT a început să se dezvolte pe plan local, beneficiind de influxuri de capital străin doar începând cu anul 2004. Beneficiind de un set de abilităţi unic în regiune (ingineri specialiști în programare poligloţi şi cu abilităţi IT avansate) şi promoţii numeroase de informaticieni proveniţi din multele departamente de specialitate ale facultăţilor din ţară, acest sector bogat în inovaţii a atras firme precum Oracle, Microsoft şi altele asemenea lor. Există în plus o industrie locală bazată pe dezvoltarea smartphone-urilor şi a tabletelor, a cărei strategie constă în cumpărarea acestora din China şi încărcarea lor cu software-uri mai performante. Pe lângă acestea, unii dintre cei mai bogaţi români sunt antreprenori în domeniul IT.  Totuşi, dincolo de facilităţi legate de taxe, există puţină înțelegere din partea guvernului în privinţa importanţei asigurării unei finanţări adecvate pentru debutul în afaceri sau a coordonării sectorului privat cu capacităţile de cercetare ale universităţilor[viii].

Cealaltă mare excepţie este industria auto, un sector de importanţă strategică pentru avantajele comparative ale tuturor economiilor de piață dependente (Haiss et al., 2009). Renault şi-a instalat unul dintre cele mai mari centre de cercetare în România şi a primit sprijin financiar substanţial din partea statului român pentru acest lucru[ix]. Construit de către firme locale, condus în bună măsură de către manageri români şi angajând mii de ingineri, Renault Technologie Roumanie (RTG) are platforme de design, testare şi fabricaţie în trei oraşe. Acest centru de cercetare de 450 de milioane de euro este cel mai mare centru Renault din afara Franței, şi designul unora din modelele firmei din 2012 a fost realizat în mare parte în România. RTH angajează studenţi din domeniul ingineriei după ce îi pregăteşte şi testează în internship-uri, nu mai puţin de 700 de tineri studenţi la politehnică folosind aceasta oportunitate. Centrul a primit de la guvern subvenţii în valoare de 70 de milioane, precum şi garanţii guvernamentale pentru un împrumut de 100 de milioane în perioada 2008-2011. Pe scurt, România nu numai că asamblează în jur de 1 milion de autovehicule pe an, dar îşi dezvolta şi capacitatea de a le concepe. Renault nu este singura companie din acest punct de vedere. Continental (anvelope şi componente auto), Siemens (material feroviar), Alcatel-Lucent (telecomunicaţii şi software), Intel (software), GlaxoSmithKline (produse farmaceutice), Oracle (software), Ina Schaeffer (mecanică şi rulmenţi) au cheltuit de asemenea milioane de euro pentru noi centre de cercetare şi dezvoltare şi au angajat mii de ingineri în cadrul lor (Dudian, 2011).

Acestea sunt zone de nişă care arată încurajator, însă  din cauza susţinerii financiare reduse a cercetării şi dezvoltării din partea sectorului privat în ansamblul său, statul trebuie să intervină într-un mod mai substanțial. Pentru a-şi îndeplini angajamentul de a atinge 2% din PIB până în anul 2020,  guvernul trebuie să contribuie la procesul care să facă posibilă crearea a 3000 de noi posturi în  cercetare pe an, precum şi creşterea de 7 ori a cuantumului investiţiilor private în acest domeniu[xi]. Pentru ca acest lucru să se întâmple politicienii români şi managerii din domeniul public trebuie să accepte să aplice lecţiile de dezvoltare pe care toate tarile industrializate le oferă, lecţii legate de importanţa esenţială a furnizării de către stat a sprijinului financiar pentru domeniul inovării. Din păcate, cu posibila excepţie a Sloveniei, reformatorii din Europa de Est fie au respins acest tip de politici cu fervoare anti-stat fie, urmând modele politice ale zilei, le-au perceput ca fiind  componente ale unor paradigme politice expirate. Rezultatul este acela că viitorul industrial al regiunii arată mai degrabă ca acela al maquillador-elor* mexicane decât precum industriile finlandeze sau coreene.

Traducere: Horia Lupu


* Maquilladoras: denumire folosită în Mexic pentru o întreprinderile industriale cu participaţie străina de capital şi care se bucură de scutiri de taxe pentru utilajele, echipamentele, componentele şi materialele importate care asigură producţia, bunurile acestora fiind  în general destinate exportului (nota trad.)


[i] Este argumentată apartenența României la categoria economiilor de piață dependente (dependent market economies) într-un studiu recent al autorului, disponibil la

http://blogs.bu.edu/cban/files/2013/03/Cornel-Ban_dependent-market-economy1.pdf

[iii]Steliana Sandu, Michael Dinges (2007): Monitoring and analysis of policies and publicfinancing instruments conducive to higher level of R&D investments. The “Policy Mix” Project: Country Review Romania, United Nations University, UNU-MERIT, March

[iv] Date pentru 2010, SJR international

[v] Interviu cu Vincenzo Calla, BNP Paribas, 8 noiembrie 2012

[vi] Ziarul Financiar, 19 noiembrie 2012

[viii] Interviu cu Sorin Mândruţescu, preşedinte al Camerei Americane de Comerţ, 8 noiembrie 2012

[ix] Renault Technologie Roumanie are platforme de design, testare şi fabricaţie în trei oraşe şi a primit 30 de milioane de euro  ca subvenţii de la guvern, precum şi garanţii guvernamentale pentru un împrumut de 100 de milioane de în perioada 2008-2011: Capital,  27 septembrie  2011, http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/renault-urmeaza-sa-primeasca-ultima-transa-de-ajutor-de-stat-pentru-centrul-de-la-titu-153620.html

[xi] Afirmaţie făcuta de Rolanda Predescu, director al agenţiei guvernamentale responsabile de cercetare şi dezvoltare (Autoritatea Naţională pentru Cercetare Științifică),  http://www.euractiv.com/priorities/romania-calls-private-sector-hel-news-494820

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Comentarii (1)

  1. Gabriel B spune:

    Un studiu mai recent al Stelianei Sandu despre R&D financing in Romania poate fi gasit la:
    http://www.revecon.ro/articles/2010-1/2010-1-7.pdf
    Pozitia Romaniei in clasamentul SCIMAGO 2012 este cu totul modesta atunci cand numarul de publicatii este combinat cu citarile lor (H index): dupa toate tarile UE, inclusiv a Sloveniei, de 10 ori mai mica, cu exceptia tarilor baltice. Pe economie si finante Romania este pe 71, in urma a peste zece tari africane.

» » tipareste acest articol

Cercetarea în România | Sisteme deficitare ale inovării şi ”capcana veniturilor medii”

Autor: Cornel Ban | Categoria: Economie

Un studiu important în care este examinată dinamica tipurilor de capitalism din Europa de Est argumentează că investiţiile semnificative în cercetare şi dezvoltare nu sunt necesare în economiile de piaţă dependente[i], al căror avantaj competitiv rezidă în asamblarea bunurilor semi-standardizate (Nolke şi Vliegenthart, 2009). Ceea ce contează este dacă economia are complementarităţi instituţionale care să asigure profitabilitatea în cadrul corporaţiilor multinaţionale care operează în cadrul ei, în mai mare măsură decât dinamica capacităţilor de inovare a acesteia. Dacă această stare de lucruri funcţionează pentru multinaţionale, nu la fel se întâmplă pentru perspectivele de dezvoltare pe termen mediu ale regiunii. Dovezile sunt de partea celor care argumentează că politicile industriale inteligente pentru o economie concurenţială şi sprijinul financiar public pentru sectorul inovării reprezintă ingrediente cheie ale succesului economic (Lin, 2011; Janeway, 2012; Mazzucato, 2013). Miracolul determinat de investiţiile străine directe al exporturilor din Europa Centrală şi de Est nu a plasat regiunea pe calea unei dezvoltări susţinute pe care s-au regăsit Finlanda şi Austria, după Cel de-al doilea Război Mondial sau, mai recent, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Brazilia şi China. În aceste ţări, principala modalitate de integrare în fluxul global de aprovizionare care a consolidat economiile naţionale a presupus fabricarea pe plan intern a unei game de produse care să concureze pe piețele mondiale cu cele ale firmelor occidentale. Însă pentru ca acest lucru să aibă loc nu este suficient ca investitorii străini sa fie atraşi prin reglementari şi măsuri la nivel macroeconomic sau legate de infrastructură, aşa cum a fost cazul pană acum. Este de asemenea nevoie de politici industriale inteligente, de o finanţare publica persistentă şi de parteneriate public-privat curajoase şi bine susţinute financiar în domeniul cercetării şi dezvoltării, care să integreze investiţiile străine directe în planuri de dezvoltare pe termen mediu şi lung, încurajând în acelaşi timp dezvoltarea unor sisteme solide de inovare la nivel local. Într-adevăr, aceasta înseamna un rol extins al statului şi separarea de fundamentalismul legat de piaţa liberă care a dominat reflecţia despre de inovaţie şi productivitate.

În ciuda unor încercări recente de a ieşi din această categorie, România se potriveşte suficient de bine profilului tipic al economiilor de piața dependente prin faptul ca are un cuantum extrem de redus al investiţiilor publice şi private în cercetare şi dezvoltare. În afara câtorva zone industriale de nişă în care excelează, România rămâne în general o platformă de asamblare a inovaţiilor dezvoltate în altă parte. În măsura în care exporturile româneşti au devenit mai complexe şi diversificate, aceasta are puţin de-a face cu cercetarea şi dezvoltarea pe plan intern. Ca şi în cazul altor economii de piaţă dependente, cum ar fi Polonia şi Slovacia, investiţiile străine directe s-au concentrate pe folosirea forţei de muncă locale şi a stimulentelor oferite de guverne, neglijând cercetarea şi dezvoltarea.

Dacă implicarea statului în stimularea cercetării şi dezvoltării au fost esenţiale în toate poveştile de succes, de la Statele Unite la Coreea, această lecţie a fost ignorată de către statul român. După 1989, sumele publice alocate pentru cercetare şi dezvoltare au scăzut abrupt şi infrastructura extinsă existentă din domeniul cercetării s-a atrofiat. Acest lucru s-a întâmplat peste tot în lumea postcomunistă; cu toate acestea unele țări au făcut tăieri ale cheltuielilor mai mari decât altele. În timp ce sumele medii investite în cercetare şi dezvoltare ating o medie de 2% din PIB în cadrul Uniunii Europene (cu maxime de 4% în cazul Suediei şi Finlandei), în România acestea se situează la aproximativ 0,5%, un nivel egal cu cel al Poloniei şi Slovaciei şi la jumătate faţă de cel al Ungariei şi al Cehiei. Numărul cercetătorilor din România s-a micşorat dramatic din 1990 şi în prezent se situează la abia o treime din media Uniunii Europene. Iniţial, aderarea la UE a modificat acestă politică pasivă în privinţa cercetării şi dezvoltării şi a încurajat o creştere a cheltuielilor în acest domeniu. Cu toate acestea, începând cu setul de politici de austeritate sprijinite de UE adoptate în 2010, România devine una dintre cele trei ţări ale Uniunii care reduce sumele alocate cercetării și dezvoltării, o tendinţă reconfirmată şi de actualul guvern.

În timp ce procentajul fondurilor europene pentru cercetare şi dezvoltare şi participarea sectorului privat în totalul sumelor de care cercetarea şi dezvoltarea au beneficiat a scăzut între 2005 şi 2009, procentajul din bugetul public destinat investiţiilor străine directe aproape s-a dublat (de la 0,5% la 1%), universităţile beneficiind de cea mai mare parte din creştere. Nu este un lucru rău dacă ne gândim că (exceptând universităţile), procentajul din PIB alocat cercetării şi dezvoltării a fost egal cu cel din Suedia şi Austria. Problema este că, în aceste țări, participarea sectorului privat este de până la 10 ori mai mare.

Mai mult decât atât, în pofida îndemnurilor UE[iii], guvernul român a fost lent în a adopta politici care să încurajeze inovaţiile, cum ar fi achiziţionarea de către stat a produselor care înglobează un grad ridicat de inovare sau îmbunătăţirea regimului protecţiei intelectuale. În plus, deşi ca volum cercetarea academică românească este semnificativă (locul 35 în lume) există o foarte slabă legătură a acesteia cu aplicaţiile din domeniul industrial, iar factorul său de impact este printre cele mai scăzute dintre statele membre ale UE[iv].

Până de curând, stimularea cercetării şi dezvoltării prin politici industriale nu a fost considerată o soluţie. În locul acesteia, bugetele în scădere alocate politicilor industriale erau cheltuite ca stimulente pentru marile multinaţionalele care asamblează bunuri industriale de consum (Renault, Ford, Nokia) sau către extremele sectorului industrial intern: mineritul, extracția cărbunelui şi IT-ul. Faptul că unele dintre acestea s-au transformat în succese spectaculoase ar trebui să nu împiedice o discuţie critică în privinţa motivului din care acest lucru s-a întâmplat cu preţul unor tăieri de fonduri care au provocat costuri incapacitante pentru cercetare şi dezvoltare.

Nu întreaga imagine este sumbră. În ultimii ani au apărut şi câteva zone luminoase care se evidenţiază din perspectiva inovaţiilor, în domeniul auto şi din cel (iniţial dezvoltat pe plan local) IT, care ambele au beneficiat de subvenţii şi reduceri de taxe substanțiale din partea statului. În ansamblu, cu toate acestea, potenţialul României de a-şi îmbunătăţi capacitatea de inovare rămâne limitată.

Există puţine speranţe generate de restul sectorului privat, care performează modest în ceea ce privește inovaţiile. În timp ce mai bine de jumătate din cercetarea şi dezvoltarea din ţările UE este dată de contribuţia firmelor private, în România aceasta este de numai 23%, majoritatea fiind constituită de fonduri publice. Sursele alternative de a finanţa cercetarea şi dezvoltarea apar cu greutate. Bursei de Schimb din Bucureşti îi lipsește forţa de a finanţa proiecte sau companii prin vânzarea de acţiuni la nivel adecvat[v]. Capitalul de risc pentru firmele aflate la început este deficitar şi, deşi accesul îmbunătăţit al guvernului la fondurile europene poate veni în întâmpinarea unor lipsuri legate de finanţarea publică, evoluţia până în acest moment a fost ambiguă. Fondul de Capital de Risc, de exemplu, este o creaţie finanţată de UE a guvernului care furnizează 100 de milioane de euro pentru iniţiative de afaceri inovative, însă operaţionalizarea sa a fost blocată pentru mai bine de 3 ani. Guvernul inaugurat în 2008 îşi propunea în următoarele două exerciţii bugetare să mobilizeze fonduri pentru competitivitate pentru ca Ministerul Economiei să sprijine cercetarea aplicată în tehnologiile avansate, o iniţiativă care s-a bucurat de sprijinul comunităţii de afaceri; cu toate acestea printre reprezentanţii industriilor bazate pe inovație domneşte scepticismul în privinţa conştientizării de către actorii politici principali a importanţei cercetării şi dezvoltării.

Cele două mari excepţii sunt sectoarele IT şi auto. În IT stimulentele guvernului s-au făcut simţite prin diminuări ale taxelor legate de forţa de muncă pentru angajaţii din acest domeniu. Acest sector este unul în care rata angajărilor este de 100%: toţi absolvenţii departamentelor de informatică ale facultăţilor îşi găsesc un loc de muncă în domeniu, şi acest lucru a rămas valabil inclusiv în perioada de criză[vi]. Deşi contribuie cu o cotă semnificativă la totalul exporturilor şi locurilor de muncă cu înaltă calificare, sectorul IT a început să se dezvolte pe plan local, beneficiind de influxuri de capital străin doar începând cu anul 2004. Beneficiind de un set de abilităţi unic în regiune (ingineri specialiști în programare poligloţi şi cu abilităţi IT avansate) şi promoţii numeroase de informaticieni proveniţi din multele departamente de specialitate ale facultăţilor din ţară, acest sector bogat în inovaţii a atras firme precum Oracle, Microsoft şi altele asemenea lor. Există în plus o industrie locală bazată pe dezvoltarea smartphone-urilor şi a tabletelor, a cărei strategie constă în cumpărarea acestora din China şi încărcarea lor cu software-uri mai performante. Pe lângă acestea, unii dintre cei mai bogaţi români sunt antreprenori în domeniul IT.  Totuşi, dincolo de facilităţi legate de taxe, există puţină înțelegere din partea guvernului în privinţa importanţei asigurării unei finanţări adecvate pentru debutul în afaceri sau a coordonării sectorului privat cu capacităţile de cercetare ale universităţilor[viii].

Cealaltă mare excepţie este industria auto, un sector de importanţă strategică pentru avantajele comparative ale tuturor economiilor de piață dependente (Haiss et al., 2009). Renault şi-a instalat unul dintre cele mai mari centre de cercetare în România şi a primit sprijin financiar substanţial din partea statului român pentru acest lucru[ix]. Construit de către firme locale, condus în bună măsură de către manageri români şi angajând mii de ingineri, Renault Technologie Roumanie (RTG) are platforme de design, testare şi fabricaţie în trei oraşe. Acest centru de cercetare de 450 de milioane de euro este cel mai mare centru Renault din afara Franței, şi designul unora din modelele firmei din 2012 a fost realizat în mare parte în România. RTH angajează studenţi din domeniul ingineriei după ce îi pregăteşte şi testează în internship-uri, nu mai puţin de 700 de tineri studenţi la politehnică folosind aceasta oportunitate. Centrul a primit de la guvern subvenţii în valoare de 70 de milioane, precum şi garanţii guvernamentale pentru un împrumut de 100 de milioane în perioada 2008-2011. Pe scurt, România nu numai că asamblează în jur de 1 milion de autovehicule pe an, dar îşi dezvolta şi capacitatea de a le concepe. Renault nu este singura companie din acest punct de vedere. Continental (anvelope şi componente auto), Siemens (material feroviar), Alcatel-Lucent (telecomunicaţii şi software), Intel (software), GlaxoSmithKline (produse farmaceutice), Oracle (software), Ina Schaeffer (mecanică şi rulmenţi) au cheltuit de asemenea milioane de euro pentru noi centre de cercetare şi dezvoltare şi au angajat mii de ingineri în cadrul lor (Dudian, 2011).

Acestea sunt zone de nişă care arată încurajator, însă  din cauza susţinerii financiare reduse a cercetării şi dezvoltării din partea sectorului privat în ansamblul său, statul trebuie să intervină într-un mod mai substanțial. Pentru a-şi îndeplini angajamentul de a atinge 2% din PIB până în anul 2020,  guvernul trebuie să contribuie la procesul care să facă posibilă crearea a 3000 de noi posturi în  cercetare pe an, precum şi creşterea de 7 ori a cuantumului investiţiilor private în acest domeniu[xi]. Pentru ca acest lucru să se întâmple politicienii români şi managerii din domeniul public trebuie să accepte să aplice lecţiile de dezvoltare pe care toate tarile industrializate le oferă, lecţii legate de importanţa esenţială a furnizării de către stat a sprijinului financiar pentru domeniul inovării. Din păcate, cu posibila excepţie a Sloveniei, reformatorii din Europa de Est fie au respins acest tip de politici cu fervoare anti-stat fie, urmând modele politice ale zilei, le-au perceput ca fiind  componente ale unor paradigme politice expirate. Rezultatul este acela că viitorul industrial al regiunii arată mai degrabă ca acela al maquillador-elor* mexicane decât precum industriile finlandeze sau coreene.

Traducere: Horia Lupu


* Maquilladoras: denumire folosită în Mexic pentru o întreprinderile industriale cu participaţie străina de capital şi care se bucură de scutiri de taxe pentru utilajele, echipamentele, componentele şi materialele importate care asigură producţia, bunurile acestora fiind  în general destinate exportului (nota trad.)


[i] Este argumentată apartenența României la categoria economiilor de piață dependente (dependent market economies) într-un studiu recent al autorului, disponibil la

http://blogs.bu.edu/cban/files/2013/03/Cornel-Ban_dependent-market-economy1.pdf

[iii]Steliana Sandu, Michael Dinges (2007): Monitoring and analysis of policies and publicfinancing instruments conducive to higher level of R&D investments. The “Policy Mix” Project: Country Review Romania, United Nations University, UNU-MERIT, March

[iv] Date pentru 2010, SJR international

[v] Interviu cu Vincenzo Calla, BNP Paribas, 8 noiembrie 2012

[vi] Ziarul Financiar, 19 noiembrie 2012

[viii] Interviu cu Sorin Mândruţescu, preşedinte al Camerei Americane de Comerţ, 8 noiembrie 2012

[ix] Renault Technologie Roumanie are platforme de design, testare şi fabricaţie în trei oraşe şi a primit 30 de milioane de euro  ca subvenţii de la guvern, precum şi garanţii guvernamentale pentru un împrumut de 100 de milioane de în perioada 2008-2011: Capital,  27 septembrie  2011, http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/renault-urmeaza-sa-primeasca-ultima-transa-de-ajutor-de-stat-pentru-centrul-de-la-titu-153620.html

[xi] Afirmaţie făcuta de Rolanda Predescu, director al agenţiei guvernamentale responsabile de cercetare şi dezvoltare (Autoritatea Naţională pentru Cercetare Științifică),  http://www.euractiv.com/priorities/romania-calls-private-sector-hel-news-494820




Etichetele atasate acestui articol: , , ,