Să învățăm de la Kazahstan?

România, printre țările cu cel mai redus nivel de dezvoltare a capitalului uman din Europa și Asia Centrală

Autor: Dan Balica | Categoria: Economie
08-10-2013

Recent, Forumul Economic Mondial (FEM) a dat publicității raportul pentru anul 2013 privind Indicele Capitalului Uman (ICU) care urmărește să arate care sunt țările care au cel mai mare potențial în termeni de talent, inovație, sănătate și educație, printre altele. România nu are cu ce se mândri. Din 122 de țări, ocupăm poziția 69, după state precum Panama (42), Mexic (58), Kazahstan (45), dar și clasicul nostru competitor, Bulgaria (56). E drept, stăm mai bine decât Armenia (73), Georgia (77) sau India (78). Deloc surprinzător, pe primele poziții se plasează Elveția, Finlanda, Singapore, Olanda și Suedia. SUA ocupă locul 16, Japonia 15 iar China 43. Dar ce este ICU și ce ne trage în jos?

Indexul Capitalului Uman

FEM și compaia de consultanță Mercer au dezvoltat acest index pentru a vedea care sunt cele mai competitive economii din perspectiva forței de muncă, dar și a celor care promit a fi cele mai competitive în viitor, incluzând în analiza lor date privind calitatea politicilor educaționale și de sănătate referitoare la copii și tineri. Raportul este destinat deopotrivă companiilor care doresc să știe unde dispun de cele mai bune condiții pentru a-și maximiza investiția, dar și guvernelor și instituțiilor internaționale, responsabile de dezvoltarea pe termen lung a capitalului uman.

Indexul este unul extrem de complex (conține 51 de indicatori în total), incluzând atât date statistice obiective (precum procentul absolvenților de studii superioare), cât și percepții ale managerilor (ex: capacitatea de a reține talente) și ale populației (ex: frecvența senzațiilor de stres sau depresie). Patru dimensiuni alcătuiesc ICU:

  1. Sănătate și bunăstare: conține indicatori referitori la bunăstarea fizică și psihică a populației de toate vârstele;
  2. Educație: vizează calitatea și accesul la educație la toate nivelurile;
  3. Piața muncii: vizează experiența, talentul, cunoștințele și pregătirea populației; și
  4. Mediul/contextul: se referă la cadrul legal, infrastructura și alți factori care permit valorificarea capitalului uman de bază (sănătate, educație și forța de muncă)

Indexul plasează România pe poziția 69 din 122 de state, cu un punctaj ușor sub media statelor cu un venit per capita mediu spre ridicat (între aproximativ $4.000 și $13.000) deși ne plasăm în partea superioară a acestei categorii. Altfel spus, un număr ridicat de țări mai sărace decât noi obțin sistematic scoruri superioare. Per dimensiuni, cele mai mari probleme sunt la nivelul pieței muncii, unde ocupăm poziția 85, și mediului/contextului, unde ocupăm poziția 83. Lucrurile stau mai bine la nivelul dimensiunii educaționale, locul 57, și sănătății, locul 61, acestea din urmă fiind și singurele în care ne plasăm peste media internațională în termeni de performanțe. În niciunul dintre cazuri însă nu ne plasăm peste media europeană și central asiatică, fiind cel mai slab performer din cadrul UE.

 

Educație

La nivel de educație, stăm bine cu ponderea populației cu studii primare (locul 15) și liceale (locul 21). Zonele cu cele mai mari probleme sunt nivelul de înrolare al copiilor cu vârstă școlară în învățământ primar sau secundar (locul 96) și calitatea managementului școlilor (locul 91). Peste media internațională[1] ne plasăm și privind nivelul de înrolare în învățământul secundar (locul 47) și terțiar (locul 34), accesul la internet în școli (locul 55), calitatea pregătirii în domeniul matematicii și științelor  (locul 51), dar și în termeni de discriminare de gen privind accesul la învățământ (locul 47). Pe de altă parte, privind calitatea sistemului educațional (locul 84), calitatea învățământului primar (locul 69) și ponderea populației de peste 25 de ani cu studii superioare (locul 62) ne plasăm sub media internațională.

Sănătate

Din perspectiva sănătății, în cazul majorității indicatorilor, situația din România se plasează peste media internațională, deși de cele mai multe ori ne plasăm la mare distanță de statele europene și occidentale. Un singur indicator ne plasează în rândul celor mai performante state: procentul românilor care se simt depresivi este sub media internațională, plasându-ne pe locul 24. Paradoxal, chiar dacă populația nu se declară depresivă, se declară deosebit de stresată, ocupând locul 92 din acest punct de vedere. O posibilă explicație este percepția încă dominantă în rândul populației că a fi depresiv este o problemă psihică, deci greu de recunoscut și de acceptat. Pe lângă nivelul de stres, cele mai mari probleme sunt legate de calitatea serviciilor de sănătate (locul 114, mult sub media internațională) și accesul la apă și igienă (locul 89).

Piața muncii și forța de muncă

La acest nivel, performanțele României sunt îngrijorătoare și ar trebui să atragă serios atenția decidenților politici. În cazul a nu mai puțin de cinci indicatori ne plasăm în apropierea sau chiar în rândul celor mai slabi 30% dintre performeri. Este cazul capacității țării de a atrage oameni talentați din afară (locul 106) și de a reține oamenii talentați (locul 115!), procentul populației în vârstă de muncă care deține un loc de muncă sau este în căutarea unui loc de muncă (locul 95), gradului în care companiile investesc în formarea și dezvoltarea profesională a angajaților (locul 113) și nivelul de absorbție a tehnologiei la nivelul firmelor (89). Tot sub medie ne plasăm și privind șomajul în rândul tinerilor (68), rata de participare a populației de peste 65 ani (locul 56), ușurința de a găsi personal competent pe piața muncii (69), corelația dintre salariu și productivitate (79), outputului științific în termeni de publicații științifice (locul 49), capacitatea de a inova (vs de a copia inovații -79) și accesibilitatea serviciilor de training de înaltă calitate (83). Peste medie ne plasăm în cazul  ratei generale a șomajului (locul 50), discriminării de gen în termeni de oportunități de participare pe piața muncii (49), vârsta mediană a populației între 25 și 64 de ani și indexul complexității economice (locul 24). De fapt, acest ultim indicator este singurul care ne plasează între cei mai buni 30% dintre performeri.

Mediul/context

Două aspecte sunt îngrijorătoare la acest nivel: mobilitatea socială, care este printre cele mai reduse din lume (locul 119) și calitatea transportului intern (locul 106). În cazul niciunui indicator nu ne plasăm între cei mai buni 30 de performeri, punctând peste medie însă în cazul gradului de utilizare a telefoanelor mobile (58), a internetului (56) și în cazul indexului privind atractivitatea economică (Doing Business Index, locul 59). În cazul frecvenței clusterelor economice (locul 84), colaborării dintre mediul de afaceri și universități în domeniul cercetări și dezvoltării (locul 77), sistemului de protecție socială (locul 56) și sistemul de protecție a drepturilor de autor și a proprietății private (locul 86) ne plasăm sub media internațională.

 

Cu ce ne alegem?

ICU oferă o imagine destul de completă privind situația și competitivitatea din România. Unele dintre ele le știam sau le intuiam (sistem de sănătate și învățământ de o calitate dubioasă, infrastructura de transport proastă, proasta colaborare între universități și piața muncii). Însă unele dintre statistici sunt extrem de îngrijorătoare. Cum nu le putem trata pe toate, iar autoritățile cu atât mai puțin, în continuare vor fi discutate cele care riscă să afecteze cu precădere dezvoltarea sustenabilă a societății și sunt mai puțin discutate public de politicieni și de mass media. Să le luăm pe rând.

Pierdem talentele. Nu doar că România nu este capabilă să atragă oameni talentați, dar nu este capabilă nici să-i păstreze pe cei care-i are, pe cei care sistemul de învățământ și piața îi formează. Coroborat cu o piață a serviciilor de formare și dezvoltare profesională încă slab dezvoltată, datele ne arată că nu este cazul să ne așteptăm la o schimbare radicală a filosofiei inovației din piață, adică România să devină prea curând o economie care produce idei, nu copiază idei, și să aibă toate beneficiile ce derivă din asta. Impactul pe termen lung riscă să fie însă unul semnificativ dacă luăm de bună Teoria Ieșirii reconceptualizată de Albert Hirschman. Pe scurt, aceasta afirmă că o strategie a ieșirii (exit) a talentelor din sisteme slab funcționale ar putea susține un ciclu al declinului acelui sistem, din moment ce vocile critice vor fi din ce în ce mai rare. În plus, mai puține talente înseamnă cheltuieli mai mari cu formarea și decoltarea profesională, într-un sistem în care nici piața, nici organizațiile nu par să fie prea puternic interesate de acest aspect. Coroborat cu o tehnologizare redusă a organizațiilor din România, avem o premisă bună pentru menținerea unei productivități reduse și a unei rate a inovației pe măsură.

Mobilitatea socială. Nu este deloc exagerat dacă descriem scorul relativ pe care România îl punctează la nivel de mobilitate socială drept surprinzător, chiar dacă vorbim de o percepție[1]. La modul absolut, punctajul  de 2,93- sub media naturală de 4, sugerează oricum un pesimism îngrijorător care, dacă este generalizat, și după toate indiciile este, poate descuraja inițiativa individuală și cultiva o cultură a resemnării. Simpla percepție a acestei situații trebuie să determine autoritățile să acționeze masiv asupra problemei permeabilității sociale. La modul relativ, locul 119 din 122 nu mai merită nicio altă explicație. Criza economică ar putea oferi o explicație pentru scorul obținut, dar nu este suficientă pentru a justifica poziția ocupată în ierarhia internațională. Implicațiile economice, sociale și politice ale unei mobilități reduse sunt documentate suficient pentru a justifica o acțiune coordonată a statului inclusiv, și poate mai ales, în vremuri de criză. Dacă așezăm asta pe un sistem de protecție socială deficitar, așa cum arată studiul, avem o rețetă perfectă pentru un eșec societal de proporții.

Problema protecției proprietății private. O condiție fundamentală pentru prosperitatea economică este protejarea proprietății private. De fapt, este una dintre misiunile statului cu care și libertarienii sunt de acord. La fel ca în cazul mobilității, studiul vorbește despre percepția managerilor privind protecția asigurată de stat proprietății intelectuale și a proprietății în general, dar situația nu stă radical diferit nici în alte ierarhizări. În cifre absolute, pe aceeași scală de la 1 la 7, managerii din România au dat un punctaj de 3,42, sub media naturală, dar oricum mai bine decât punctajul din cazul talentelor. Totuși, privind datele relativ și presupunând că oamenii iau decizii după percepții, scorul este trist. Probleme în protejarea proprietății generează injustețe socială, demobilizează resurse și descurajează investițiile. Autoritățile trebuie să ia măsuri, simbolice și factuale, pentru a pune punct aceste probleme care persistă deja de prea mult timp. Intenția de a delega dreptul de expropriere unor agenți privați arată însă o direcție cel puțin interesantă și îngrijorătoare.

Educație și sănătate. Nu aș vrea să se creadă că problemele din educație și sănătate sunt de rang secundar față de cele discutate, dar acestea sunt larg cunoscute și discutate atât de mas media, cât și de politicieni. Eșecul din aceste domenii este vizibil imediat și este dureros: rate reduse de promovabilitate la bacalaureat, tăieri de finanțări pentru bolnavii incurabili, cazuri de violență în școli, bolnavi care-și aduc de acasă medicamente. Eșecul garantării proprietății private însă este mai puțin vizibil, deși implicațiile pe terme lung sunt majore, mobilitatea socială nici măcar nu apare ca obiectiv formal în Programul Național de Reformă, iar discuția despre plecarea talentelor se limitează la medici  și asistente, adică la o întreagă categorie profesională a cărei dispariții ne afectează imediat. Am preferat să mut accentul mai mult pe astfel de probleme, mai puțin discutate, dar nu mai puțin importante.

Un detaliu interesant

Întrucât din categoria Forță de muncă, un singur indicator ne plasează între primele 30 de state, indicatorul complexității economice (ECI), care se referă la capacitatea unei economii de a produce o varietate ridicată de bunuri și cu o complexitate relativ crescută, detaliul nu a putut trece neobservat. Complexitatea indicatorului merită tratată într-o analiză distinctă, însă două aspecte trebuie precizate la acest nivel.

ECI nu este incompatibilă cu pierderea talentelor și capacitate scăzută de a inova. O economie poate avea o complexitate ridicată copiind tehnologii brevetate altundeva, de talentele altor țări (vezi cazul Chinei). Are nevoie însă de o masă critică de oameni care să stăpânească bine cunoștințe diverse și de organizații și piețe care să poată să ofere cadrul valorificării acestora. Faptul că indicatorul se referă la anul 2008 poate oferi o explicație din acest punct de vedere. Vorbim de o perioadă în care criza nu se făcea încă resimțită în România, într-o perioadă a afluxului de investiții străine și a oportunităților crescute pe piața muncii, deci a contextului ideal ca abilitățile și competențele populației să fie puse în mișcare.

Ce învățăm de la Kazahstan?

Probabil, dacă tot e să țintim, să o facem mai degrabă înspre vârful clasamentului, nu atât la cei din imediata noastră apropiere. Cert este, cu Kazahstan în spatele sau în fața noastră, că România are probleme serioase de competitivitate economică, dintre care unele sistemice și cu riscuri deosebite pentru o dezvoltare socială și economică sustenabilă. În mod categoric autoritățile nu pot alerga după toți iepurii, dar este absolut crucial să nu ignore problemele strategice.

Am avut un pact național pe educație care ataca toate problemele sesizate de ICU pe domeniul educație. Faptul că pactul nu a fost implementat și că este singurul de acest gen este însă oarecum dezarmant. Mobilitatea socială, cultivarea și reținerea talentelor, proprietatea privată și educația sunt priorități naționale și e simplu de probat de ce: talentele creează oportunități, proprietatea privată le hrănește, mobilitatea socială le valorifică, iar educația le asigură sustenabilitatea. Ar mai fi de adăugat aici buna funcționare a statului de drept, în speță a justiției, care chiar dacă nu e tratată direct de raportul ICU, este absolut crucială pentru dezvoltarea reală a societății. Întrebarea care se pune este însă de ce ar fi interesați guvernanții să acționeze? De ce ar fi interesați de toate aceste cifre și topuri? Lipsa unei strategii coerente din punctul acesta de vedere ne spună că nu prea au de ce. Recentele vibrații ale societății civile ar putea însă să le ofere imboldul necesar pentru a găsi o justificare.

 


[1] “În țara dumneavoastră, în ce măsură oamenii au oportunitatea să-și îmbunătățească situația economică prin efort propriu, independent de statutul socio-economic al părinților” (1 = puține oportunități, 7 = oportunități semnificative).

Percepția este însă larg utilizată pentru a evalua mobilitatea socială, tocmai datorită asumpției că oamenii își ajustează comportamentul după percepție, nu după starea obiectivă a lucrurilor (Heath, Dirk, Li, 2010.


[1] Punctajul peste sau sub medie nu este ilustrat de poziția țării în ierarhie, ci de punctajul obținut de stat privind un anumit indicator.

 

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , , , , , , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Să învățăm de la Kazahstan? | România, printre țările cu cel mai redus nivel de dezvoltare a capitalului uman din Europa și Asia Centrală

Autor: Dan Balica | Categoria: Economie

Recent, Forumul Economic Mondial (FEM) a dat publicității raportul pentru anul 2013 privind Indicele Capitalului Uman (ICU) care urmărește să arate care sunt țările care au cel mai mare potențial în termeni de talent, inovație, sănătate și educație, printre altele. România nu are cu ce se mândri. Din 122 de țări, ocupăm poziția 69, după state precum Panama (42), Mexic (58), Kazahstan (45), dar și clasicul nostru competitor, Bulgaria (56). E drept, stăm mai bine decât Armenia (73), Georgia (77) sau India (78). Deloc surprinzător, pe primele poziții se plasează Elveția, Finlanda, Singapore, Olanda și Suedia. SUA ocupă locul 16, Japonia 15 iar China 43. Dar ce este ICU și ce ne trage în jos?

Indexul Capitalului Uman

FEM și compaia de consultanță Mercer au dezvoltat acest index pentru a vedea care sunt cele mai competitive economii din perspectiva forței de muncă, dar și a celor care promit a fi cele mai competitive în viitor, incluzând în analiza lor date privind calitatea politicilor educaționale și de sănătate referitoare la copii și tineri. Raportul este destinat deopotrivă companiilor care doresc să știe unde dispun de cele mai bune condiții pentru a-și maximiza investiția, dar și guvernelor și instituțiilor internaționale, responsabile de dezvoltarea pe termen lung a capitalului uman.

Indexul este unul extrem de complex (conține 51 de indicatori în total), incluzând atât date statistice obiective (precum procentul absolvenților de studii superioare), cât și percepții ale managerilor (ex: capacitatea de a reține talente) și ale populației (ex: frecvența senzațiilor de stres sau depresie). Patru dimensiuni alcătuiesc ICU:

  1. Sănătate și bunăstare: conține indicatori referitori la bunăstarea fizică și psihică a populației de toate vârstele;
  2. Educație: vizează calitatea și accesul la educație la toate nivelurile;
  3. Piața muncii: vizează experiența, talentul, cunoștințele și pregătirea populației; și
  4. Mediul/contextul: se referă la cadrul legal, infrastructura și alți factori care permit valorificarea capitalului uman de bază (sănătate, educație și forța de muncă)

Indexul plasează România pe poziția 69 din 122 de state, cu un punctaj ușor sub media statelor cu un venit per capita mediu spre ridicat (între aproximativ $4.000 și $13.000) deși ne plasăm în partea superioară a acestei categorii. Altfel spus, un număr ridicat de țări mai sărace decât noi obțin sistematic scoruri superioare. Per dimensiuni, cele mai mari probleme sunt la nivelul pieței muncii, unde ocupăm poziția 85, și mediului/contextului, unde ocupăm poziția 83. Lucrurile stau mai bine la nivelul dimensiunii educaționale, locul 57, și sănătății, locul 61, acestea din urmă fiind și singurele în care ne plasăm peste media internațională în termeni de performanțe. În niciunul dintre cazuri însă nu ne plasăm peste media europeană și central asiatică, fiind cel mai slab performer din cadrul UE.

 

Educație

La nivel de educație, stăm bine cu ponderea populației cu studii primare (locul 15) și liceale (locul 21). Zonele cu cele mai mari probleme sunt nivelul de înrolare al copiilor cu vârstă școlară în învățământ primar sau secundar (locul 96) și calitatea managementului școlilor (locul 91). Peste media internațională[1] ne plasăm și privind nivelul de înrolare în învățământul secundar (locul 47) și terțiar (locul 34), accesul la internet în școli (locul 55), calitatea pregătirii în domeniul matematicii și științelor  (locul 51), dar și în termeni de discriminare de gen privind accesul la învățământ (locul 47). Pe de altă parte, privind calitatea sistemului educațional (locul 84), calitatea învățământului primar (locul 69) și ponderea populației de peste 25 de ani cu studii superioare (locul 62) ne plasăm sub media internațională.

Sănătate

Din perspectiva sănătății, în cazul majorității indicatorilor, situația din România se plasează peste media internațională, deși de cele mai multe ori ne plasăm la mare distanță de statele europene și occidentale. Un singur indicator ne plasează în rândul celor mai performante state: procentul românilor care se simt depresivi este sub media internațională, plasându-ne pe locul 24. Paradoxal, chiar dacă populația nu se declară depresivă, se declară deosebit de stresată, ocupând locul 92 din acest punct de vedere. O posibilă explicație este percepția încă dominantă în rândul populației că a fi depresiv este o problemă psihică, deci greu de recunoscut și de acceptat. Pe lângă nivelul de stres, cele mai mari probleme sunt legate de calitatea serviciilor de sănătate (locul 114, mult sub media internațională) și accesul la apă și igienă (locul 89).

Piața muncii și forța de muncă

La acest nivel, performanțele României sunt îngrijorătoare și ar trebui să atragă serios atenția decidenților politici. În cazul a nu mai puțin de cinci indicatori ne plasăm în apropierea sau chiar în rândul celor mai slabi 30% dintre performeri. Este cazul capacității țării de a atrage oameni talentați din afară (locul 106) și de a reține oamenii talentați (locul 115!), procentul populației în vârstă de muncă care deține un loc de muncă sau este în căutarea unui loc de muncă (locul 95), gradului în care companiile investesc în formarea și dezvoltarea profesională a angajaților (locul 113) și nivelul de absorbție a tehnologiei la nivelul firmelor (89). Tot sub medie ne plasăm și privind șomajul în rândul tinerilor (68), rata de participare a populației de peste 65 ani (locul 56), ușurința de a găsi personal competent pe piața muncii (69), corelația dintre salariu și productivitate (79), outputului științific în termeni de publicații științifice (locul 49), capacitatea de a inova (vs de a copia inovații -79) și accesibilitatea serviciilor de training de înaltă calitate (83). Peste medie ne plasăm în cazul  ratei generale a șomajului (locul 50), discriminării de gen în termeni de oportunități de participare pe piața muncii (49), vârsta mediană a populației între 25 și 64 de ani și indexul complexității economice (locul 24). De fapt, acest ultim indicator este singurul care ne plasează între cei mai buni 30% dintre performeri.

Mediul/context

Două aspecte sunt îngrijorătoare la acest nivel: mobilitatea socială, care este printre cele mai reduse din lume (locul 119) și calitatea transportului intern (locul 106). În cazul niciunui indicator nu ne plasăm între cei mai buni 30 de performeri, punctând peste medie însă în cazul gradului de utilizare a telefoanelor mobile (58), a internetului (56) și în cazul indexului privind atractivitatea economică (Doing Business Index, locul 59). În cazul frecvenței clusterelor economice (locul 84), colaborării dintre mediul de afaceri și universități în domeniul cercetări și dezvoltării (locul 77), sistemului de protecție socială (locul 56) și sistemul de protecție a drepturilor de autor și a proprietății private (locul 86) ne plasăm sub media internațională.

 

Cu ce ne alegem?

ICU oferă o imagine destul de completă privind situația și competitivitatea din România. Unele dintre ele le știam sau le intuiam (sistem de sănătate și învățământ de o calitate dubioasă, infrastructura de transport proastă, proasta colaborare între universități și piața muncii). Însă unele dintre statistici sunt extrem de îngrijorătoare. Cum nu le putem trata pe toate, iar autoritățile cu atât mai puțin, în continuare vor fi discutate cele care riscă să afecteze cu precădere dezvoltarea sustenabilă a societății și sunt mai puțin discutate public de politicieni și de mass media. Să le luăm pe rând.

Pierdem talentele. Nu doar că România nu este capabilă să atragă oameni talentați, dar nu este capabilă nici să-i păstreze pe cei care-i are, pe cei care sistemul de învățământ și piața îi formează. Coroborat cu o piață a serviciilor de formare și dezvoltare profesională încă slab dezvoltată, datele ne arată că nu este cazul să ne așteptăm la o schimbare radicală a filosofiei inovației din piață, adică România să devină prea curând o economie care produce idei, nu copiază idei, și să aibă toate beneficiile ce derivă din asta. Impactul pe termen lung riscă să fie însă unul semnificativ dacă luăm de bună Teoria Ieșirii reconceptualizată de Albert Hirschman. Pe scurt, aceasta afirmă că o strategie a ieșirii (exit) a talentelor din sisteme slab funcționale ar putea susține un ciclu al declinului acelui sistem, din moment ce vocile critice vor fi din ce în ce mai rare. În plus, mai puține talente înseamnă cheltuieli mai mari cu formarea și decoltarea profesională, într-un sistem în care nici piața, nici organizațiile nu par să fie prea puternic interesate de acest aspect. Coroborat cu o tehnologizare redusă a organizațiilor din România, avem o premisă bună pentru menținerea unei productivități reduse și a unei rate a inovației pe măsură.

Mobilitatea socială. Nu este deloc exagerat dacă descriem scorul relativ pe care România îl punctează la nivel de mobilitate socială drept surprinzător, chiar dacă vorbim de o percepție[1]. La modul absolut, punctajul  de 2,93- sub media naturală de 4, sugerează oricum un pesimism îngrijorător care, dacă este generalizat, și după toate indiciile este, poate descuraja inițiativa individuală și cultiva o cultură a resemnării. Simpla percepție a acestei situații trebuie să determine autoritățile să acționeze masiv asupra problemei permeabilității sociale. La modul relativ, locul 119 din 122 nu mai merită nicio altă explicație. Criza economică ar putea oferi o explicație pentru scorul obținut, dar nu este suficientă pentru a justifica poziția ocupată în ierarhia internațională. Implicațiile economice, sociale și politice ale unei mobilități reduse sunt documentate suficient pentru a justifica o acțiune coordonată a statului inclusiv, și poate mai ales, în vremuri de criză. Dacă așezăm asta pe un sistem de protecție socială deficitar, așa cum arată studiul, avem o rețetă perfectă pentru un eșec societal de proporții.

Problema protecției proprietății private. O condiție fundamentală pentru prosperitatea economică este protejarea proprietății private. De fapt, este una dintre misiunile statului cu care și libertarienii sunt de acord. La fel ca în cazul mobilității, studiul vorbește despre percepția managerilor privind protecția asigurată de stat proprietății intelectuale și a proprietății în general, dar situația nu stă radical diferit nici în alte ierarhizări. În cifre absolute, pe aceeași scală de la 1 la 7, managerii din România au dat un punctaj de 3,42, sub media naturală, dar oricum mai bine decât punctajul din cazul talentelor. Totuși, privind datele relativ și presupunând că oamenii iau decizii după percepții, scorul este trist. Probleme în protejarea proprietății generează injustețe socială, demobilizează resurse și descurajează investițiile. Autoritățile trebuie să ia măsuri, simbolice și factuale, pentru a pune punct aceste probleme care persistă deja de prea mult timp. Intenția de a delega dreptul de expropriere unor agenți privați arată însă o direcție cel puțin interesantă și îngrijorătoare.

Educație și sănătate. Nu aș vrea să se creadă că problemele din educație și sănătate sunt de rang secundar față de cele discutate, dar acestea sunt larg cunoscute și discutate atât de mas media, cât și de politicieni. Eșecul din aceste domenii este vizibil imediat și este dureros: rate reduse de promovabilitate la bacalaureat, tăieri de finanțări pentru bolnavii incurabili, cazuri de violență în școli, bolnavi care-și aduc de acasă medicamente. Eșecul garantării proprietății private însă este mai puțin vizibil, deși implicațiile pe terme lung sunt majore, mobilitatea socială nici măcar nu apare ca obiectiv formal în Programul Național de Reformă, iar discuția despre plecarea talentelor se limitează la medici  și asistente, adică la o întreagă categorie profesională a cărei dispariții ne afectează imediat. Am preferat să mut accentul mai mult pe astfel de probleme, mai puțin discutate, dar nu mai puțin importante.

Un detaliu interesant

Întrucât din categoria Forță de muncă, un singur indicator ne plasează între primele 30 de state, indicatorul complexității economice (ECI), care se referă la capacitatea unei economii de a produce o varietate ridicată de bunuri și cu o complexitate relativ crescută, detaliul nu a putut trece neobservat. Complexitatea indicatorului merită tratată într-o analiză distinctă, însă două aspecte trebuie precizate la acest nivel.

ECI nu este incompatibilă cu pierderea talentelor și capacitate scăzută de a inova. O economie poate avea o complexitate ridicată copiind tehnologii brevetate altundeva, de talentele altor țări (vezi cazul Chinei). Are nevoie însă de o masă critică de oameni care să stăpânească bine cunoștințe diverse și de organizații și piețe care să poată să ofere cadrul valorificării acestora. Faptul că indicatorul se referă la anul 2008 poate oferi o explicație din acest punct de vedere. Vorbim de o perioadă în care criza nu se făcea încă resimțită în România, într-o perioadă a afluxului de investiții străine și a oportunităților crescute pe piața muncii, deci a contextului ideal ca abilitățile și competențele populației să fie puse în mișcare.

Ce învățăm de la Kazahstan?

Probabil, dacă tot e să țintim, să o facem mai degrabă înspre vârful clasamentului, nu atât la cei din imediata noastră apropiere. Cert este, cu Kazahstan în spatele sau în fața noastră, că România are probleme serioase de competitivitate economică, dintre care unele sistemice și cu riscuri deosebite pentru o dezvoltare socială și economică sustenabilă. În mod categoric autoritățile nu pot alerga după toți iepurii, dar este absolut crucial să nu ignore problemele strategice.

Am avut un pact național pe educație care ataca toate problemele sesizate de ICU pe domeniul educație. Faptul că pactul nu a fost implementat și că este singurul de acest gen este însă oarecum dezarmant. Mobilitatea socială, cultivarea și reținerea talentelor, proprietatea privată și educația sunt priorități naționale și e simplu de probat de ce: talentele creează oportunități, proprietatea privată le hrănește, mobilitatea socială le valorifică, iar educația le asigură sustenabilitatea. Ar mai fi de adăugat aici buna funcționare a statului de drept, în speță a justiției, care chiar dacă nu e tratată direct de raportul ICU, este absolut crucială pentru dezvoltarea reală a societății. Întrebarea care se pune este însă de ce ar fi interesați guvernanții să acționeze? De ce ar fi interesați de toate aceste cifre și topuri? Lipsa unei strategii coerente din punctul acesta de vedere ne spună că nu prea au de ce. Recentele vibrații ale societății civile ar putea însă să le ofere imboldul necesar pentru a găsi o justificare.

 


[1] “În țara dumneavoastră, în ce măsură oamenii au oportunitatea să-și îmbunătățească situația economică prin efort propriu, independent de statutul socio-economic al părinților” (1 = puține oportunități, 7 = oportunități semnificative).

Percepția este însă larg utilizată pentru a evalua mobilitatea socială, tocmai datorită asumpției că oamenii își ajustează comportamentul după percepție, nu după starea obiectivă a lucrurilor (Heath, Dirk, Li, 2010.


[1] Punctajul peste sau sub medie nu este ilustrat de poziția țării în ierarhie, ci de punctajul obținut de stat privind un anumit indicator.

 




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , , , , , , , ,