Pentru munca sindicalizată: Motive nediscutate

Autor: Cornel Ban | Categoria: Economie
17-02-2011

Este de netăgăduit că practica vieții sindicale din România nu este coborâtă dintr-o fantezie scandinava și presa a semnalat, adesea cu argumente relativ solide, episoade politice și judiciare triste din viața unor lideri sindicali. În același timp, ideea că sindicatele sunt un fel de nisip aruncat în pistoanele economiei și societății este des auzită în dezbaterile curente despre politicile publice. Potrivit unei opinii populare în unele segmente ale câmpului politic, de afaceri și jurnalistic, dar și în feedback-ul dat de instituțiile financiare internaționale și de economiștii neoclasici occidentali[1], munca sindicalizată și mai ales forme de negociere colectivă situate deasupra firmei ar fi obstacole în calea dezvoltării. În numele acestui principiu se cere tot mai mult îngrădirea dreptului la liberă asociere în sindicate și mutarea negocierii la nivel de firmă. Din nefericire pentru susținătorii acestui argument, probele empirice culese din experiența altor state dau de înțeles că virtuțile sindicalizării merită scoase la lumina în dezbaterea publică.

Nu mă voi referi în această intervenție la lucruri evidente, precum potențialul absolut unic al sindicatelor independente de a asigura o apărare instituționalizată a celor care trăiesc din muncă salariata, aspect cu atât mai important în țări cu o democrație reprezentativă profund viciată cum este cazul României. Dimpotrivă, analiza mea va fi axată pe cinci argumente mai puțin intuitive pentru care cred că ostilitatea de principiu față de sindicalizare este normală.

Sindicalizare, profitabilitate și productivitate

Mai întâi, sindicalizarea nu afectează negativ productivitatea și profitabilitatea decât în țări unde relațiile dintre capital și muncă sunt extreme de instabile, descentralizate și dereglementate (cum ar fi SUA sau Marea Britanie). Dimpotrivă, așa cum arată experiența economiilor de export (Germania, Japonia, Coreea de Sud, Suedia) sindicatele măresc productivitatea muncii[2]. Acest rezultat se obține prin rolul sindicatelor în asigurarea predictibilității costurilor salariale și a creșterii neinflaționiste a salariilor, difuzia inovațiilor tehnologice și pregătirea lor profesională continuă. Prin contrast, descurajarea sindicalizării și descentralizarea negocierii salariilor are efecte nedorite asupra raportului productivitate-salarii. Astfel, constrângerea sindicalizării și descentralizarea relațiilor de muncă în Marea Britanie a dus la o creștere mai mare a salariilor în raport cu productivitatea în anii nouăzeci decât în Irlanda, unde negocierea colectivă a contractelor la nivel național cu sindicate puternice a dus la rezultate mai bune[3].

Sindicalizare, macrostabilitate și interesele sectorului privat

În al doilea rând, compromisul social dintre muncă și capital prin interemediul sindicatelor și instituțiilor neo-corporatiste nu este doar o parte a agendei politice social-democrate. Contrar clișeelor ideologice prevalente în România, în multe țări europene dezvoltate acest compromis a fost căutat atât de guverne de stânga cât și de dreaptă. De ce?  Un argument care se desprinde din cercetările înteprinse în ultimele trei decenii arată că în țările cu sindicate puternice care participă în instituții de dialog social (de tip CES) găsim o mai mare probabilitate de success în prevenirea unor rate ridicate ale inflației, în reducerea inegalităților sociale și în aplanarea militantismului de ansamblu al angajaților[4]. De pildă, este un fapt de netăgăduit că fenomenala creștere a economiei germane în deceniile postbelice sau a celei irlandeze în ultimele două decenii nu pot fi imaginate fără parteneriatul social sindicate-patronat la nivel național[5]. Centralizarea este importantă pentru că în lipsă ei sindicatele de firmă au toate motivele să liciteze în sus salariile, lăsând patronatul și guvernul cu mijloace mai ineficiente de control a inflației decât negocierea colectivă centralizată[6]. De asemenea, un studiu foarte citat a adus dovezi puternice că descentralizarea relațiilor sindicate-patronate nu este în interesul general al patronatelor dintr-o economie bazată pe o dezvoltare industrială tot mai complexă (este și cazul României) întrucât descentralizarea ar declanșa o competiție nedorită între firme pentru angajați calificați. Faptul că patronatele românești nu fac front comun în ofensiva antisindicala a ultimelor luni invită la cercetare empirică despre interesele patronatelor, care ar avea de învățat din aceste studii.

Sindicalizare și reforma statului

În al treilea rând sindicatele sunt în anumite condiții un pilon al democrației și bunei guvernări. Astfel, sindicatele au potențialul de a asigura liantul dintre clasa mijlocie și clasa muncitoare, variabilă asociată de politologi cu consolidarea democrației parlamentare atâta vreme cât sindicalismul este de natură democratică. Cazul fascismului, nazismului și peronismului „clasic” arată că sindicalismul poate fi de natură anti-liberal-democratică atunci când este cooptat de partide politice cu ideologii anti-liberale. Astfel, cu cât viață sindicală este mai democratică, cu atât crește gradul de susținere a democrației între membrii de sindicat care sunt, ipotetic, socializați în practicile jocului democratic. De asemenea, cu cât gradul de colaborare între sindicate și mișcări sociale democratice crește, cu atât crește eficiența acțiunii sindicale (chiar în condițiile unei sindicalizări reduse), precum și transparența, responsabilitatea și eficacitatea instituțiilor statului. Prin contrast, izolarea sindicatelor de alte forme de organizare civică duce în mod inevitabil la ineficiența acțiunii colective pe termen lung (lucru scos în relief de „sindicalismul fără aliați” din Rusia), și la cooptarea unei părți a mișcării muncitorești de rețele neo-patrimoniale ale clasei capitaliste oligarhice (cazul Argentinei sub Peron)[7].

Sindicalizare și pensionare anticipată

În al patrulea rând, munca sindicalizata reduce riscul de pensionare anticipată, un flagel care a afectat economia românească în ultimii ani și care este atribuit în mod eronat unor probleme de etică a muncii. Un studiu bazat pe date extrase din cazul pieței muncii din SUA, piață reprezentativă pentru condiții ostile sindicalizării, a arătat că pensionarea anticipată este semnificativ mai probabilă în cazul angajaților care au suferit concedieri, au avut slujbe precare și nu au făcut parte dintr-un sindicat înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani. În loc să îi motiveze și mai tare pe angajați să lucreze cât mai mult timp, aceste experiențe par să-i facă și mai expuși la tentația de a se retrage din câmpul muncii. Șomajul și slujbele precare par a afecta în mod semnificativ și negativ nu numai șansele de reinserție sau contul privat de pensie, ci și starea de sănătate fizică și psihică. Este de asemenea clar din datele analizate că apartenența la un sindicat mărește șansele de atașare de locul de muncă precum și șansele de a beneficia de planuri de pensie privată atractive. Prin urmare reducerea riscului pensionării anticipate poate surveni nu doar prin represiune, ci și prin ameliorarea condițiilor reale în care poate fi constituit un sindicat.

Sindicalizare și satisfacția la locul de muncă

În fine, studiile arată că sindicalizarea crește gradul de satisfacție („fericire”) al angajaților, în special al celor cu salarii mici. Și nu este vorba aici doar de membrii de sindicat. Este evident că pentru aceștia munca sindicalizată asigură un grad mai mare de siguranță economică, reduce stresul la locul de muncă prin crearea de rețele de socializare întru solidaritate, înlocuiește competiția individuală cu autonomia colectivă, reduce rata de angajare în regim temporar, reduce riscul de depresie cauzat de alienarea față de firmă oferind sentimentul de participare în deciziile care afectează regimul muncii și proceduri de apărare colectivă împotriva abuzului patronal. Ceea ce îi va surprinde și mai tare pe susținătorii unei perspective strict neoclasice asupra pieței muncii este că veniturile salariale nu au un efect moderator asupra acestor efecte ale sindicalizării. Dimpotrivă, cei care simt gradul de satisfacție cel mai ridicat sunt angajații sindicalizați cu salariile cele mai mici. Există de asemenea consens științific asupra faptului că aceste efecte pozitive au un efect de contagiune și în raport cu munca nesindicalizata. Prin urmare densitatea sindicalizării într-o țara este un predictor robust al gradului general de satisfacție al participanților pe piață muncii din acea țara.

Dar la noi sindicatele sunt altceva…

La cele spuse mai sus s-ar putea ridica o serie de obiecții legate de specificul local. S-ar putea spune, de pildă, că este greu să sindicalizezi munca într-o țară în care sindicatele sunt privite altfel decât în țări cu tradiție sindicală din cauza moștenirii comuniste sau a unor episoade de la începutul tranziției (precum mineriadele). În plus, pentru unii sindicatele sunt încă asociate cu experiența național-stalinismului, când sindicatul juca rolul curelei de transmisie între puterea politică și angajați. Prin contrast, în Occident există o tradiție sindicală de tip grassroots și numeroase cazuri în care partidele de stânga au fost construite pe baze sindicale.

Obiecția cheamă la o mai bună politică de presă a sindicatelor, mai ales că unele dintre ele au acces excellent la mass-media, însă nu este întemeiată pe fond. Teza asocierii sindicalism-comunism este greu de susținut dat fiind faptul că sindicatele românești de după 1989 s-au definit nu ca succesoare ale sindicatului-fantoșă național-stalinist, ci prin opoziție cu el. Dacă tot este să vorbim de politică memoriei, cum putem înțelege 1977, 1987 și 1989 fără referire la formarea de sindicate și alte forme de organizare independentă a salariaților în fața confruntării cu represiunea statală?

În al doilea rând, nu este evident de ce delegitimarea sindicalismului integrat în aparatul statului autoritar trebuie să atragă de la sine delegitimarea sindicalismului independent specific statului democratic. Dacă ar fi așa, atunci resurgența fenomenală a mișcării sindicale în Italia, Spania, Portugalia și Germania ar apărea ca un mister complet dat fiind că regimurile autoritare care au guvernat aceste țări în diverse momente ale secolului douăzeci au avut și ele sindicate de tip „curea de transmisie”, precum în România lui Nicolae Ceaușescu[8].

În al treilea rând este situația Jimmy Hoffa: dosarele penale ale liderilor de sindicat delegitimează idea de sindicalizare. Legăturile dintre unii lideri de sindicat și rețele criminale au fost în multe țări foarte reale. Chiar zilele acestea în România se discută despre legătură dintre un lider de sindicat și vameșii corupți. Însă, dacă acceptăm că faptele penale dovedite ale unor lideri de sindicat comise în legătură cu poziția lor subminează argumentul pro-sindicalizare, atunci  ar trebui să fim pregătiți să acceptăm că faptele penale comise de patroni în legătură cu poziția lor subminează argumentele despre legitimitatea sectorului privat în economie.

În fine, să considerăm argumentul că în România ar trebui să fim sceptici față de sindicalizare dat fiind faptul că mineriadele au avut efecte dezastruoase asupra democratizării. Trec peste faptul că sindicatele în ansamblu nu pot fi învinuite pentru mineriade și peste uitata împrejurare că mișcarea sindicală a susținut odată Convenția Democratică. Echivalentul asocierii sindicate-mineriade ar fi că organizațiile patronale sunt un risc pentru democrație dat fiind rolul organizațiilor patronale în diverse puciuri militare moderne organizate cu precădere la mijlocul secolului douăzeci.

Ce e de făcut?

Cred că starea actuală a dezbaterii despre rolul sindicatelor în societate și economie este sărăcit atât de adversarii sindicatelor cât și de sindicate . Argumentele expuse mai sus sugerează cel puțin două implicații observabile.

În primul rând, contestarea sindicalizării ocultează contraargumente serioase despre costurile economice și sociale semnificative ale descurajării sindicalizării. Fără analiza empirică a acestor costuri dezbaterea va fi una strict ideologică.

În al doilea rând, aceste argumente trimit întrebări grele în terenul partenerilor sociali și al statului, care au foarte multe de făcut pentru a evita plata unor costuri socio-economice ridicate de pe urma desindicalizarii forței de muncă în România. Cât de viabil poate fi rolul de stabilizator macroeconomic al acordurilor colective arătat de studii atâta timp cât mișcarea patronală este mult mai dezarticulată și mai puțin reprezentativă pentru membrii ei decât cea sindicală iar CES-ul nu este luat în serios de guvern? De ce sindicatele au o prezența robustă în sectorul public și industrial postsocialist privatizat, dar au o istorie cam subțire când vine vorba de sindicalizarea angajaților în investițiile greenfield în ciuda unei legislații cu privire la condițiile constituirii unui sindicat care este mult mai favorabilă sindicalizării decât în țările de origine ale multor multinaționale? Cum își mai poate imagina un lider sindical că poate apărea ca un credibil reprezentant al angajaților pauperizați atâta timpcât acel lider este parte a clasei mijlocii superioare și/sau afișeză un consum extravagant?  De ce este sindcalismul românesc atât de puțin conectat la restul societății civile, la mediul universitar sau la comunitățile locale?

În concluzie, recentele inițiative politice de a reduce importanța sindicalizării sunt întemeiate pe considerente mai degrabă anecdotice. Literatură de specialitate sugerează că, în anumite condiții, sindicalizarea spațiului în care ne petrecem cea mai mare parte a timpului este o formă de adâncire a democrației care nici măcar nu este întotdeauna opusă intereselor generale ale angajatorilor și care reduce riscul apariției unor forme îngrijorătoare de decimare a forței de muncă active. Sindicatele românești au nevoie în aceeași măsură de profunde reforme interne care să le transforme în baza organizațională de masă a salariaților cât au nevoie din partea statului de un mediu legislativ nerepresiv și de instituții de dialog social care să fie întărite, iar nu eviscerate de stat. Pentru sceptici, o experiență plină de inspirație în acest sens ar fi o vizită de informare nu în Suedia, ci mai aproape de casă, în Slovenia, țară unde performanța economică generală, competitivitatea firmelor private, drepturile sociale, sindicalizarea și organizarea neo-corporatista a relațiilor dintre capital și muncă merg mână în mână și constituie bazele unei societăți mai așezate, mai drepte și mai sănătoase decât țări mult mai „bogate” din zona occidentală a continentului.

.


[1] R. Vedder & L. Gallaway. The Economic Effects of Labor Union Revisited. Journal of Labor Research. Vol 23, No. 1. 2002

[2] Doucouliagos, C. and Laroche, P. (2003), What Do Unions Do to Productivity? A Meta-Analysis. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 42: 650–691

[3] Baccaro, L. and Simoni, M. (2007), Centralized Wage Bargaining and the “Celtic Tiger” Phenomenon. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 46: 426–455

[4] Alemán, J. (2008), Labor Market Deregulation and Industrial Conflict in New Democracies: A Cross-National Analysis. Political Studies, 56: 830–856

[5] Baccaro, L. and Simoni, M. (2007), Centralized Wage Bargaining and the “Celtic Tiger” Phenomenon. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 46: 426–455

[6] Miriam Golden. The Dynamics of Trade Unionism and National Economic Performance. The American Political Science Review. Vol. 87, No. 2 (Jun., 1993), pp. 437-454

[7] Cheol-Sung Lee, Labor Unions and Good Governance: A Cross-National, Comparative Analysis, American Sociological Review August 2007 vol. 72 no. 4 585-609

[8] Robert M. Fishman. The Labor Movement in Spain: From Authoritarianism to Democracy Comparative Politics. Vol. 14, No. 3 (Apr., 1982), pp. 281-305

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Comentarii (28)

  1. Radu spune:

    Din nou un articol incitant scris de Cornel Ban, cu multe referinte interesante. Mi-as dori insa sa stiu daca sunt ceva studii si despre sindicatele romanesti. E clar ca nu sunt dintr-o ‘fantezie scandinava’, dar au macar ceva in comun cu sindicatele din alte tari? Nu ma gandesc la averile de lideri ci la faptul ca multi angajati nici nu stiu daca sunt membri, cu atat mai putin sa fi fost vreodata consultati de lideri.

  2. cornel ban spune:

    Multumesc pentru interbare. Sunt studii pe cazul romanesc dar sunt foarte subtiri sub raport comparativ.
    O analiza empirica ar trebuie sa plece de la falsificarea ipotezei ca plata cotizatiei sindicale este un proxy pentru faptul ca stii ca esti memebru de sindicat. Este o ipoteza rezonabila dar realitatea sociala ne da interesante surprize.

    Oricum, chiar daca sindicatele romanesti ar fi o replica a sindicatelor suedeze, acest fapt nu ar contribui cu nimic la calmarea pozitiei anti-sindicate, care este de principiu.

    Pentru amuzamentul cititorilor este interesant acest articol care ilustreaza forma de contestare a ideii de sindicalizare in Romania contemporana. Un adevarat „clasic” ale carui accente retorice nu sunt deloc straine multora.

    http://standard.money.ro/politica-si-societate/reforma-incepe-cu-lista-neagra-a-angajatilor-15900.html

  3. cornel ban spune:

    Iata niste referinte marginal utile pentru intrebarea ta. Este loc de publicat pe tema data si sper ca articolul meu sa constituie o invitatie in acest sens.

    Umut Korkut, Entrenched Elitism in Trade Unions in Poland and Romania: An Explanation for the Lack of Union Strength and Success? Economic and Industrial Democracy February 2006 vol. 27 no. 1 67-104

    Si mai putin direct relevante dar bune pentru background ar fi:

    http://www.essex.ac.uk/ecpr/events/generalconference/budapest/papers/10/2/coman.pdf

    http://www.mpifg.de/pu/workpap/wp05-9/wp05-9.html#ueber4.1.3

    http://www.mpifg.de/pu/workpap/wp05-7/wp05-7.html#ueber6

    • cornel ban spune:

      Ultimele trei linkuri arata ca sunt destul de multe lucruri in comun cu sindicatele europene. Pana la urma sindicateel romanesti au mai multe in comun cu cele din Europa vest-continentala decat vecinii din Visegrad si zona baltica. Lucrurile sunt si mai clare in acest articol din 2010. Se vede ca in general suntem imediat dupa sloveni la multe valori privitoare la rolul real al sindicatelor.

      http://library.fes.de/pdf-files/ipg/ipg-2008-3/09_a_kohl_gb.pdf

  4. Pingback: Guvernul ar putea să-şi asume răspunderea pe noul Cod al Muncii | Cogitus

  5. sym spune:

    M-a amuzat articolul dvs!

    Mai ales observatii gen „în Irlanda, unde negocierea colectivă a contractelor la nivel național cu sindicate puternice a dus la rezultate mai bune”.

    Rezultatele au fost „bune” ca in bancul cu pacientul si operatia. Negocierea colectiva a contractelor la nivel national in Irlanda, sub numele de „Benchmarking”, a fost unul din factorii importanti care a dus Irlanda la faliment.

    Acest lucru nu trebuie sa ne surprinda. Ce este sindicalismul? Similar cu socialismul, este o metoda prin care oamenii incearca sa obtina cat mai mult, muncind cat mai putin. Totul tine atat cat exista resurse. Totul se termina – vorba lui M. Thatcher – „when you run out of other people’s money”.

    Ce au incercat (si reusit, pana la falimentul de facto al administratiei) sindicatele din sectorul public irlandez?

    Simplu: voiau salarii sensibil mai mari decat in sectorul privat, pensii mult mai mari (similare cu pensiile speciale din Romania), program de lucru cat mai mic (mult mai mic decat in sectorul privat), si siguranta totala a locului de munca (care nu exista in sectorul privat).

    Au obtinut toate astea, apoi statul a dat faliment. Previzibil! Acum s-a trecut la taierea de salarii, concedieri etc.

    Ce inseamna sindicatele, pentru un om obisnuit, care lucreaza intr-o mica firma in sectorul privat si isi plateste impozitele? Servicii publice mai proaste si mai scumpe. Inseamna ca poti fi lasat pe un aeroport undeva, cu copii si bagaje, in loc sa-ti faci vacanta. Inseamna haos periodic in oras, cand metroul nu merge, pentru ca niste sindicalisti excesiv de bine platiti isi arata muschiul. Inseamna impozite mai mari, pentru a plati salarii si mega-pierderi generate de industrii necompetitive, care nu pot fi inchise din cauza sindicatelor. Inseamna invatamant de mai proasta calitate, cand sindicatul profesorilor respinge categoric, furibund, orice incercare de a transparentiza calitatea scolilor (vedeti tot Irlanda, unde nu se putea publica un top al scolilor, din cauza sindicatelor profesorilor!).

    Ce inseamna sindicalismul? A te purta ca pe tarlaua personala, cu banii si bunurile altora, pentru motivul simplu si eficace ca ai o arma cu care poti sa o faci, in mod legal.

    • cornel ban spune:

      Puteti sa fiti mai precis cand legati negocierea colectiva de falimentul Irlandei?

      • sym spune:

        Mai cititi si dvs. presa (irlandeza).

        • cornel ban spune:

          A lega falimentul irlandei de negocierea colectiva si nu de decizii gresite de politica macroecobnomica si mai ales de garantia nelimitata oferita bancilor imi cere un efort de imaginatie de care nu sunt capabil fara date si analiza. Luati-o ca invitatie, nu ca repros.
          As mai adauga apoi ince o intrebare de comparativist: Daca sindicalizarea irlandeza este sursa falimentului acestei tari, de ce sindicalizarea germana sau nordica este asociata cu succes?

  6. cornel ban spune:

    Cu privire le restul argumentelor dvs astept cu nerabdare si alte surse decat discursurile unui fost prim ministru conservator. La Cogitus se discuta pe date si surse academice.
    In rest analiza propusa de dumneavoastra pe cazul irlandez este profund neintemeiata in lumina datelor prezentate de sursa citata de mine.

    • sym spune:

      „La Cogitus se discuta pe date si surse academice.”

      Daca vreti discutii academice in primul rand n-ar strica sa va citati referintele in mod corect.

      Dvs. spuneti, de pilda, in argumentarea primului punct – „Sindicalizare, profitabilitate și productivitate” – citez:

      „Mai întâi, sindicalizarea nu afectează negativ productivitatea și profitabilitatea decât în țări unde relațiile dintre capital și muncă sunt extreme de instabile, descentralizate și dereglementate (cum ar fi SUA sau Marea Britanie). Dimpotrivă, așa cum arată experiența economiilor de export (Germania, Japonia, Coreea de Sud, Suedia) sindicatele măresc productivitatea muncii[2]. ”

      Ce spune [2]:

      „A negative association appears for the United Kingdom and Japan, whereas a positive one exists for the United States in general and for U.S. manufacturing in particular.”

      Ceea ce este evident altceva decat ceea ce sustineti dvs.

      Mai mult, [2] arata o corelatie negativa pentru Coreea atat la „mean union effect” cat si la „total union effect”.

      Dealtfel [2] este mult, mult mai putin transant decat dvs. in privinta existentei acestor relatii pozitive.

      Asta asa, ca sa „discutam” numai primul dvs. punct.

      Dar problema in sine mi se pare irelevanta, pentru ca sindicatele sunt raspunsul la o problema care e in esenta inexistenta in ziua de azi.

      Ce mi se pare mult mai interesant este rolul sindicatelor (din sectorul public, unde avem cele mai puternice si vocale sindicate) in capusarea si falimentarea societatilor gazda.

      Daca observati, sectorul public peste tot in Europa este mai bine platit (in medie), lucreaza mai putin, are cea mai buna siguranta a locului de munca si cele mai bune pensii, in comparatie cu sectorul privat.

      Din cauza aceasta as zice ca sectorul privat este cel care are nevoie de protectie. Mai ales din partea sindicatelor. Pentru ca in triada sector public (sindicalizat) – guvern – sector privat, nu exista un sistem de „checks and balances”.

      Practic reteta este aceeasi, din Romania pana-n UK. Politicieni populisti maresc sectorul public si dau curs cu usurinta presiunilor sindicale pentru salarii, pensii preferentiale etc. Dupa care sectorul public voteaza politicienii respectivi inapoi la putere.

      Rezultatul acestui cerc vicios este falimentul. In momentul in care se ajunge la faliment trebuie votat, vrand-nevrand, cate o administratie de dreapta, care sa repare situatia (de regula, reducand cheltuielile si marind fiscalitatea). Fie acestia Conservatives, Fine Gael etc. Odata lucrurile repuse pe linia de plutire, se reintra in acelasi joc.

      Ce rezulta pe termen lung este cresterea destul de stabila a fiscalitatii. Deci efectiv, sectorul privat plateste nota dezmatului sindical din perioadele faste, apoi strange cureaua la crash, dupa care e lasat cu impozite mai mari, cu care se va finanta urmatoarul dezmat sindical. Iata ca UK a ajuns la un numar record de platitori de impozite pe palierul de 40%, si a aparut palierul de 50%, ca urmare a politicilor pro-sindicale laburiste.

      Asta mi se pare o problema mult mai interesanta. Ca reteta sociala, personal mi se pare evident ca sindicalismul (ca si socialismul), este nesustenabil si duce pe termen lung la faliment. Ce fac amandoua este sa injecteze necompetitivitate in sistem, in schimbul „pacii sociale” (traducere: da-le mai mult decat merita pe piata libera, ca sa nu iasa in strada), ori istoria ne arata ca societatea nu poate absorbi oricata necompetitivitate pana cand situatia economica degenereaza in mod stabil.

  7. cornel ban spune:

    1. Va multumesc pentru lectura atenta. Aveti dreptate ca studiul citat are concluzii mult mai nuantate, insa interventiile de genul celei prezente nu la fel de mult spatiu pentru nuanta si citarea tuturor surselor relevante precum un studiu academic.

    Cred insa ce si lectura facuta de dvs studiului citat de mine sustine teza principala a interventiei mele: argumentul neoclasic care proclama corelatii negative intre sindicalizare si productivitate este problematic in lumina studiilor empirice disponibile. Citez concluzia principala in original:

    „The results from meta-analysis presented here suggest that if all the available evidence is pooled together, measures of central tendency indicate a
    near-zero association between unions and productivity.”

    Prin urmare concluziile studiului mediu sunt ca sindicatele nu afecteaza negativ productivitatea.

    Mai departe: analiza cea mai recenta a cazului japonez (necitat in studiul invocat) trebuia sa apara in primul hyperlink din paragraf. Studiul pe cazul japonez concluzioneaza fara multe ezitari:

    „The presence of labor unions has statistically and economically significant positive effects on firm productivity. Unions’ effects on wages are also positive, their magnitude being slightly larger than those on productivity. The decrease in the number of employees is greater at unionized firms than at non-unionized firms.”

    Recitez sursa: http://www.sciencedirect.com.revproxy.brown.edu/science?_ob=ArticleURL&_udi=B6VFD-4YG7JT5-1&_user=489286&_coverDate=12%2F31%2F2010&_rdoc=1&_fmt=high&_orig=search&_origin=search&_sort=d&_docanchor=&view=c&_searchStrId=1650567768&_rerunOrigin=scholar.google&_acct=C000022678&_version=1&_urlVersion=0&_userid=489286&md5=13f3c785b622e8be87c782dd2d1ca34e&searchtype=a

    Pe Coreea aveti dreptate, dar este o eroare marginala.

    2. Daca as fi avut spatiu as mai fi adaugat ca aceiasi autori au facut o meta-analiza cantitativa a tuturor studiilor pe legatura sindicalizare-profitabilitate (43 la numar). Concluziile studiului contrazic pozitia neoclasica aparata de dumneavoastra: sindicatele afecteaza negativ profitabilitatea firmelorin mod evident doar in SUA. In rest se pare ca efectul negativ nu este prezent (” the results show
    conclusively that unions have a negative impact on financial performance in the United States, though not in the rest of the world”). In lipsa unui contra-studiu la fel de riguros, pozitia neoclasica pe relatia sindicate-profitabilitate pe care o aparati ramane insuficient nefundamentata empiric si prin urmare ramane o simpla ipoteza de lucru.

    3. Cu privire la restul postarii dvs prefer sa nu ma pronunt, intrucat tine de o critica ideologica la care nu ma pricep foarte bine. Ma rezum la a remarca doar ca argumentul meu poate sugera sindicalizarea masiva a sectorului privat si in nici un caz aplauze fata de puterea sindicatelor din sectorul public si slabiciunea celor de la privat. La o lectura superficiala a situatiei as fi mai degraba de acord cu dvs ca o forta de munca bipolara, cu sindicate puternice la stat si puternice la privat este o solutie nedorita.

    Eu unul am iesit imbogatit din acest schimb cu dvs, desi afirmatiile de genul „sinidicalismul si socialismul sunt nesustenabile” mi se par de o valoare analitica mai redusa, ele fiind disponibile pe Weekly Standard, Mercatus Center si asa mai departe. Interventiile dvs ar fi mult mai interesante daca ati ramane la partea de analiza.
    Cu sincere multumiri.

  8. cornel ban spune:

    Niste date interesante despre legatura dintre sindicalizare si productivitate:

    „The dramatic drop in unionization in the United States from 1979 to 2005 did not lead to faster productivity growth than in the seven largest European countries with union density greater than 60%.

    In fact, those countries’ average annual labor productivity growth of 1.7% equaled productivity growth in the United States. Output per hour worked is higher in the Netherlands, France, and Belgium,2 where more than 80% of employees have union contracts (compared to the United States’ 12% unionization).

    Sursa: http://www.epi.org/economic_snapshots/entry/webfeatures_snapshots_20070620/

    • sym spune:

      Ce incerc sa va spun (nu cu foarte mult success) este ca mie mi se pare ca articolul dvs. este un non-sequitur.

      Unde e problema: dvs. veniti si ne spuneti „iata, pe langa motivele principale pentru care sindicalismul este bun, mai sunt niste motive mai putin discutate/evidente, gen cresterea productivitatii”. Cel putin asta inteleg eu.

      Ori aici am o problema fundamentala, in a intelege care sunt motivele principale (cele „discutate”, in acceptiunea dvs., pe care nu le atingeti in articol) pentru sindicalism.

      Eu inteleg sindicalismul ca ceva necesar pentru a proteja angajatii de abuzurile unui angajator foarte puternic si determinat. Din acest punct de vedere merita sa ne uitam la situatia sindicalismului modern.

      Din cate vad, in Europa, sindicalismul a ramas strict minoritar in sectorul privat si majoritar in sectorul public. In UK de exemplu, in sectorul privat doar 15% din angajati sunt sindicalizati. In sectorul public sunt o puzderie de sindicate, care mai de care mai belicoase.

      Comparand situatia public vs privat ne putem face o idee destul de buna despre ce inseamna influenta sindicatelor (am folosit cele mai recente date pe care le-am gasit in UK):

      Salariu, saptamanal:

      Public: 467 lire
      Privat: 419 lire

      Numar de ore lucrate saptamanal:

      Public: 31.6
      Privat: 34.7

      Pensia medie, anuala:

      Public: 28900 lire
      Privat: 11600 lire

      Zile concediu medical, anual:

      Public: 9.7
      Privat: 6.4

      Plati pentru concediere din cauza redundantei:

      Public: 17926 lire
      Privat: 8891 lire

      (surse: http://www.statistics.gov.uk/pdfdir/lmsuk0211.pdf si http://www.reform.co.uk/portals/0/Documents/Public%20Sector%20Productivity%20v2.pdf)

      Si asa mai departe. Investigand un pic mai mult aflam ca in sectorul public varsta de pensionare este mai mica (in unele cazuri dramatic mai mica, cum ar fi in politie), au vacante mai lungi, iar siguranta locului de munca este mult mai buna.

      Absolut la orice criteriu ne uitam, victoria sindicatelor impotriva statului (si implicit a contribuabililor) este una totala. Nu doar in UK. Si in Irlanda, si in Romania (unde, culmea, pana si salariul minim pe economie este diferit intre sectorul public si cel privat, din cauza sindicatelor).

      Defapt, uitandu-ne la ce se intampla in sistemul sindicalizat de stat, observam ca sindicatele – departe de a fi organisme care preintampina abuzul impotriva membrilor lor – sunt organisme care abuzeaza in mod constant publicul larg si contribuabilii in particular.

      E loc comun ca Londra sa fie aruncata in haos pentru ca niste sindicalisti platiti cu aproape dublul salariului din industrie si 7 saptamani de vacanta pe an isi arata muschii (e vorba de metrou). S-a intamplat unor milioane de oameni sa fie lasati pe aeroporturi pentru ca alti sindicalisti muschiulosi au avut o zi mai nervoasa (pe mine treaba m-a costat cateva sute de euro, pentru un bilet nou de avion pe o ruta care nu trecea peste tarile unde controlorii de trafic decisesera ca nu-s platiti suficient).

      Este orbitor faptul ca sindicatele, azi, nu isi indeplinesc rolul de baza. Ele au devenit niste maciuci cu care o parte a populatiei, care beneficiaza de controlul monopolului anumitor servicii, tine publicul larg ostatic pana cand revendicarile lor abuzive sunt acceptate. Din cauza aceasta articolul dvs. este un non-sequitur. Ce sens are sa discutam despre o mitica imbunatatire a productivitatii, pe care abia reusiti sa o argumentati?

      Cum s-a ajuns in situatia asta: simplu. Am spus mai sus ca scopul sindicalismului era prevenirea abuzului unui angajator puternic si determinat. Este statul un astfel de angajator? Nici vorba!

      In primul rand, statul nu negociaza cu banii lui si este in particular indiferent la ineficienta. In al doilea rand, apare un mare conflict de interese (termenul corect ar fi „collusion”) intre sindicate si puterea politica.

      Pe de o parte, atat cei din sectorul public cat si muncitorimea din cel privat au reprezentare politica extraordinar de puternica – socialistii, sub diverse nume, sunt peste tot in Europa aripa politica a acestor sindicate. Continuand exemplul UK, laburistii au aparut din miscarea sindicala. Ei trebuiau sa fie cei care sa continue lupta de clasa, folosind direct puterea politica. Acum au fost la guvernare timp de 13 ani, ce credeti ca au facut? Au marit sectorul privat, le-au marit salariile, au marit birocratia si asprit conditiile impotriva angajatorilor din sectorul privat. Previzibil. La ce le mai trebuie sindicate, cand au atata putere politica?

      Concluzii:

      (1) sindicatele moderne sunt folosite ca arma pentru perpetuarea abuzurilor, prin folosirea ostila a serviciilor-monopol pe care le controleaza, in asa fel incat conditiile de munca ale sectorului public sa fie mult mai bune decat ale celor ce le platesc salariile
      (2) cei ce se asociaza in sindicate au defapt o reprezentare politica foarte puternica, care dealtfel da guvernarea in mod frecvent, ceea ce defapt ne arata ca sindicatele sunt un mecanism pentru ca o parte a populatiei sa aibe puterea politica in *permanenta*: fie au guvernarea, fie au arma controlului monopolului serviciilor publice. De unde nu e surpinzator sa aflam ca muncesc mai putin, castiga mai bine, au vacante mai multe, se pensioneaza mai repede, cu pensii mai mari.

      Sindicalismul modern, european, a creat cu succes un sistem de caste, in care avem sindicalistii pe o parte, si fraierii (cetetanii de mana a doua) care platesc, pe cealalta parte.

      Din cauza asta ma amuza articolul dvs. Ca sa va parafrazez titlul, care sunt motivele „discutate” ale muncii sindicalizate?

      • sym spune:

        Erata: despre laburisti, in loc de „Au marit sectorul privat” a se citi ” Au marit sectorul public”. E evident.

        • cornel ban spune:

          Cat se poate de evident:)
          Mi-ai ramas dator cu sursele pe Irlanda. In afara de FT nu am timp de alte ziare si cei de la FT nu fac vorbire de sindicate in analizele lor despre dificultatile economice ale fostului tigru.

          • sym spune:

            Gasiti cu usurinta o gramada de materiale pe google!

            De pilda:

            http://www.finfacts.ie/irishfinancenews/article_1021202.shtml

            va arata structura cheltuielilor care a dus la colaps, dupa ce bula imobiliara irlandeza a explodat. Se vede evolutia platilor din sectorul public, puternic sindicalizat.

            Aici:

            http://www.cso.ie/releasespublications/documents/earnings/2007/nes_2007supp.pdf

            aveti un studiu care arata niste fapte socante, ca de exemplu faptul ca salariul orar in sectorul public irlandez era cu 48% mai mare decat in sectorul privat. Asta printr-o corelatie de program redus, vacante mai multe si salarii mai mari.

            Aici:

            http://www.finfacts.ie/irishfinancenews/article_1019286.shtml

            gasiti explicatii privitoare la Benchmarking, procesul prin care sindicatele din sectorul public doreau „sa ajunga” la nivelul platilor din sectorul privat. Ironic, dat fiind faptul ca sectorul public avea pensii ocupationale, lucra mai putin si oricum castiga mai bine.

            Mi-a placut fragmentul:

            „Senator Joe O’Toole, the general secretary of the Irish National Teachers’ Organisation, saw through the jellyfish politicians and had compared benchmarking to an ATM machine. He had added in April 2001: „Somebody asked me, `well, what happens if there is no money in the ATM machine?’ Well, if there is no money in the ATM machine, then it is time to take out a sledgehammer, because there is an absolute certainty that we are determined to see this through and nothing is more certain than what we have is an absolute united commitment to delivery on this money.””

            Asta fac sindicatele – vad societatea ca un „ATM machine”, si cand nu mai ies bani, scot barosul. O zice doar secretarul general al celui mai mare sindicat din invatamant din Irlanda. Cel despre care v-am povestit ca se opunea furibund criteriilor de calitate.

            Pentru informarea dvs., daca tot va intereseaza rolul sindicatelor in societate, va recomand cu caldura sa urmariti evenimentele din Wisconsin, unde sindicatele din sectorul public au pornit razboiul impotriva contribuabililor din sectorul privat si a conducerii democrat alese a statului. Imi plac in mod deosebit pancartele in care guvernatorul este aratat ca fiind Hitler, pentru ca si-a permis sa le ceara sa contribuie – minimal! – la asigurarile lor uber-generoase de sanatate si pensii.

            Ma bucur insa ca sunt si optimisti printre noi care, iata, intr-o lume coplesita de abuzuri sindicale la tot pasul, gaseste timp sa gaseasca corelatii pozitive intre sindicalizare si productivitate :)

            Va doresc mult succes!

      • cornel ban spune:

        A. Motivele discutate. Lista e lunga dar mentionez trei:

        1. Reechilibrarea relatiei angajat-anagajator. Angajatorul are o pozitie superioara in contractul de munca. Trasformand raportul de munca dintr-o relatie asimetrica individuala intr-una mai balansata prin intermediul reprezentarii colective, sindicalizarea poate reechilibra acest raport. Nici o alta institutie nu poate realiza aceasta reechilibrare.

        2. Sindicatele sunt singura forma de societate civila unde se apara drepturile angajatilor ca principal obiect de activitate.

        3. Sindicatele sunt cel mai bine plasate sa asigure respectarea dreptului muncii acolo unde conteaza: la nivel de firma.

        B. Sustuineti ca „in Europa, sindicalismul a ramas strict minoritar in sectorul privat si majoritar in sectorul public. In UK de exemplu, in sectorul privat doar 15% din angajati sunt sindicalizati. In sectorul public sunt o puzderie de sindicate, care mai de care mai belicoase.”

        Obiectia 1: Ca sindicatele au ramas minoritare la privat este deplorabil din punctul de vedere al sindicatelor. Asertinea dvs sugereaza ca minoratul sindicatelor la privat s-ar datora alegerii libere a anagajatilor. ori, discutia este mult mai complexa. Remarc doar ca uitati sa mentionati faptul ca la acest rezultat s-a ajuns prin legislatia sindicala adoptata de factorul politic sub presiunea asociatilor patronale sau pur si simplu pentru ca centrul politic s-a mutat la dreapta in ultimii 30 de ani.

        Obiectia 2: Cazul Marii Britanii nu este reprezentativ. Este adevarat ca sindicatele din public au o prezenta mai mare decat cele de la privat insa proportia sindicalizarii la privat este foarte mare in Scandinavia, unde ratele de sindicalizare generala variaza intre 70 si 80 la suta. In Suedia sindicalizarea la privat, desi in declin, ramane la in jur de 70 la suta.

        http://www.eurofound.europa.eu/eiro/2008/06/articles/se0806029i.htm

        La finlandezi pana si sectorul serviciilor avea o rata de sindicalizare de peste 50 la suta.
        http://www.eurofound.europa.eu/eiro/2003/02/feature/fi0302204f.htm

        3. Obiectia 3: Daca o tara are o rata ridicata de acoperire a efectelor contractelor colective, angajatii de la privat, mai putin sindicalizati, beneficiaza de puterea de negociere a celor de la stat. Aici avem o diversitate pe care comentariile dvs, axate pe Anglia, nu o capteaza adecvat. In Canada, SUA si Marea Britanie rata de acoperire trece cu putin peste rata de sindicalizare, fapt ce reflecta structura dezcentralizata a relatiilor industriale (lucru de care vom suferi si noi daca trece noul cod al muncii). In Europa continentala contractele colective acopera o populatie mult mai mare decat cea sindicalizata (95 la suta in Franta, 99 la suta in Austria, 81 la suta in Spania, 95 la suta in Finlanda, 82 la suta in Olanda), desi nivelul de respectare a acestuia variaza, in functie de cultura juridica (mare in Olanda si mica in Sopania, Italia etc).

        Exemplu: Chiar daca lucrez la privat si nu pot sa intru intr-un sindicat (e.g. in Franta sindicalizarea la privat este in jur de 5 la suta), cu toate acestea beneficiez de negocierea colectiva cu privire la conditiile fundamentale ale contractului de munca prin rata de acoperire a negicierilor colective (e.g in franta acestea acopera 95 la suta din populatia angajata). Prin urmare chiar daca nu sunt sindicalizat si sunt la privat nu am nici un interes sa vad prabusindu-se negocierea colectiva si sindicatele din sectorul public.

        Datele la gasiti pe BLS:

        http://www.stats.bls.gov/opub/mlr/2006/01/art3full.pdf

      • vic spune:

        Nu pot fi de acord cu nici o corelare, mai degraba cu asocieri…Orice pretentie de stiintificitate a studiului politicului si a politicilor sociale, ale relatiilor de munca- (in acest caz sindicalismul)- denota aroganta, impostura, autism, etc…Asta sa nu folosesc cuvinte mai grele. Sunt de acord cu dumneavoastra 99%, cu exceptia intelegerii articolului domnului Ban ca un argument de tip non sequitur. In mare parte, asocierile facute de domnul Ban, par a fi, pentru mine, valabile. Fiecare cu fata lui de cub. Pot sa vin si eu cu exemple ale abuzului patronatului fata de angajat in Romania, in special ale multinationalelor, acelea care repatriaza profituri de sute de milioane de euro, exploateaza 10 ore\zi , 5 zile\saptamana pentru salariul minim pe economie. Piata fortei de munca regleaza aceasta ecuatie a salarizarii? O face statul? Ce putere de negociere are un salariat din sectorul privat despre care vorbesc? Va spun eu: nici una, in acest caz asocierea sindicala nu este permisa.
        Si acest subiect ar fi o alta fata a cubului, zic eu.

  9. cornel ban spune:

    Multumiri.

    Nu am fost insa convins. Sursele dvs arata o reactie sindicala dupa ce sectorul bancar o dat o gaura imensa in economia irlandeza, gaura care nu avea de a face cu sindicatele. Dimpotriva, Baccaro and Simoni arata ca acestea au tinut salariile bine sub rata productivitatii.

    Cred ca este inca mult de lucru pe subiect. Baza pozitiei anti-sindicate trebuie sa identifice efectul cauzal independent al cresterilor salariale in raport cu dezechilibrele macro dupa ce facem o analiza pe efectul offset al negocierii colective.

    Pe curand.

  10. Radu spune:

    Apare in comentariile lui SYM, interesante de altfel, o comparatie intre veniturile celor din sectorul public si cel privat in cazul UK. Este gresit sa compari veniturile intre sectoare fara o ajustare in functie de nivelul de specializare. In societatile dezvoltate sectorul public (cei mai multi in educatie, sanatate, administratie) are angajati mai educati, in medie, decat cei din sectorul privat.
    Poate ca sunt intradevar prea mari dar e nevoie de date mai bune. Si in context romanesc apare aceeasi idee cu bugetari platiti prea bine, in timp ce aceeasi oameni deplang faptul ca profesorii, medicii si asistentele sunt slab platiti–adica 2/3 din sectorul public.

  11. Pingback: Protest GAS împotriva noului Cod al Muncii |

  12. Pingback: Pentru munca sindicalizată: Motive nediscutate | Critic Atac

» » tipareste acest articol

Pentru munca sindicalizată: Motive nediscutate

Autor: Cornel Ban | Categoria: Economie

Este de netăgăduit că practica vieții sindicale din România nu este coborâtă dintr-o fantezie scandinava și presa a semnalat, adesea cu argumente relativ solide, episoade politice și judiciare triste din viața unor lideri sindicali. În același timp, ideea că sindicatele sunt un fel de nisip aruncat în pistoanele economiei și societății este des auzită în dezbaterile curente despre politicile publice. Potrivit unei opinii populare în unele segmente ale câmpului politic, de afaceri și jurnalistic, dar și în feedback-ul dat de instituțiile financiare internaționale și de economiștii neoclasici occidentali[1], munca sindicalizată și mai ales forme de negociere colectivă situate deasupra firmei ar fi obstacole în calea dezvoltării. În numele acestui principiu se cere tot mai mult îngrădirea dreptului la liberă asociere în sindicate și mutarea negocierii la nivel de firmă. Din nefericire pentru susținătorii acestui argument, probele empirice culese din experiența altor state dau de înțeles că virtuțile sindicalizării merită scoase la lumina în dezbaterea publică.

Nu mă voi referi în această intervenție la lucruri evidente, precum potențialul absolut unic al sindicatelor independente de a asigura o apărare instituționalizată a celor care trăiesc din muncă salariata, aspect cu atât mai important în țări cu o democrație reprezentativă profund viciată cum este cazul României. Dimpotrivă, analiza mea va fi axată pe cinci argumente mai puțin intuitive pentru care cred că ostilitatea de principiu față de sindicalizare este normală.

Sindicalizare, profitabilitate și productivitate

Mai întâi, sindicalizarea nu afectează negativ productivitatea și profitabilitatea decât în țări unde relațiile dintre capital și muncă sunt extreme de instabile, descentralizate și dereglementate (cum ar fi SUA sau Marea Britanie). Dimpotrivă, așa cum arată experiența economiilor de export (Germania, Japonia, Coreea de Sud, Suedia) sindicatele măresc productivitatea muncii[2]. Acest rezultat se obține prin rolul sindicatelor în asigurarea predictibilității costurilor salariale și a creșterii neinflaționiste a salariilor, difuzia inovațiilor tehnologice și pregătirea lor profesională continuă. Prin contrast, descurajarea sindicalizării și descentralizarea negocierii salariilor are efecte nedorite asupra raportului productivitate-salarii. Astfel, constrângerea sindicalizării și descentralizarea relațiilor de muncă în Marea Britanie a dus la o creștere mai mare a salariilor în raport cu productivitatea în anii nouăzeci decât în Irlanda, unde negocierea colectivă a contractelor la nivel național cu sindicate puternice a dus la rezultate mai bune[3].

Sindicalizare, macrostabilitate și interesele sectorului privat

În al doilea rând, compromisul social dintre muncă și capital prin interemediul sindicatelor și instituțiilor neo-corporatiste nu este doar o parte a agendei politice social-democrate. Contrar clișeelor ideologice prevalente în România, în multe țări europene dezvoltate acest compromis a fost căutat atât de guverne de stânga cât și de dreaptă. De ce?  Un argument care se desprinde din cercetările înteprinse în ultimele trei decenii arată că în țările cu sindicate puternice care participă în instituții de dialog social (de tip CES) găsim o mai mare probabilitate de success în prevenirea unor rate ridicate ale inflației, în reducerea inegalităților sociale și în aplanarea militantismului de ansamblu al angajaților[4]. De pildă, este un fapt de netăgăduit că fenomenala creștere a economiei germane în deceniile postbelice sau a celei irlandeze în ultimele două decenii nu pot fi imaginate fără parteneriatul social sindicate-patronat la nivel național[5]. Centralizarea este importantă pentru că în lipsă ei sindicatele de firmă au toate motivele să liciteze în sus salariile, lăsând patronatul și guvernul cu mijloace mai ineficiente de control a inflației decât negocierea colectivă centralizată[6]. De asemenea, un studiu foarte citat a adus dovezi puternice că descentralizarea relațiilor sindicate-patronate nu este în interesul general al patronatelor dintr-o economie bazată pe o dezvoltare industrială tot mai complexă (este și cazul României) întrucât descentralizarea ar declanșa o competiție nedorită între firme pentru angajați calificați. Faptul că patronatele românești nu fac front comun în ofensiva antisindicala a ultimelor luni invită la cercetare empirică despre interesele patronatelor, care ar avea de învățat din aceste studii.

Sindicalizare și reforma statului

În al treilea rând sindicatele sunt în anumite condiții un pilon al democrației și bunei guvernări. Astfel, sindicatele au potențialul de a asigura liantul dintre clasa mijlocie și clasa muncitoare, variabilă asociată de politologi cu consolidarea democrației parlamentare atâta vreme cât sindicalismul este de natură democratică. Cazul fascismului, nazismului și peronismului „clasic” arată că sindicalismul poate fi de natură anti-liberal-democratică atunci când este cooptat de partide politice cu ideologii anti-liberale. Astfel, cu cât viață sindicală este mai democratică, cu atât crește gradul de susținere a democrației între membrii de sindicat care sunt, ipotetic, socializați în practicile jocului democratic. De asemenea, cu cât gradul de colaborare între sindicate și mișcări sociale democratice crește, cu atât crește eficiența acțiunii sindicale (chiar în condițiile unei sindicalizări reduse), precum și transparența, responsabilitatea și eficacitatea instituțiilor statului. Prin contrast, izolarea sindicatelor de alte forme de organizare civică duce în mod inevitabil la ineficiența acțiunii colective pe termen lung (lucru scos în relief de „sindicalismul fără aliați” din Rusia), și la cooptarea unei părți a mișcării muncitorești de rețele neo-patrimoniale ale clasei capitaliste oligarhice (cazul Argentinei sub Peron)[7].

Sindicalizare și pensionare anticipată

În al patrulea rând, munca sindicalizata reduce riscul de pensionare anticipată, un flagel care a afectat economia românească în ultimii ani și care este atribuit în mod eronat unor probleme de etică a muncii. Un studiu bazat pe date extrase din cazul pieței muncii din SUA, piață reprezentativă pentru condiții ostile sindicalizării, a arătat că pensionarea anticipată este semnificativ mai probabilă în cazul angajaților care au suferit concedieri, au avut slujbe precare și nu au făcut parte dintr-un sindicat înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani. În loc să îi motiveze și mai tare pe angajați să lucreze cât mai mult timp, aceste experiențe par să-i facă și mai expuși la tentația de a se retrage din câmpul muncii. Șomajul și slujbele precare par a afecta în mod semnificativ și negativ nu numai șansele de reinserție sau contul privat de pensie, ci și starea de sănătate fizică și psihică. Este de asemenea clar din datele analizate că apartenența la un sindicat mărește șansele de atașare de locul de muncă precum și șansele de a beneficia de planuri de pensie privată atractive. Prin urmare reducerea riscului pensionării anticipate poate surveni nu doar prin represiune, ci și prin ameliorarea condițiilor reale în care poate fi constituit un sindicat.

Sindicalizare și satisfacția la locul de muncă

În fine, studiile arată că sindicalizarea crește gradul de satisfacție („fericire”) al angajaților, în special al celor cu salarii mici. Și nu este vorba aici doar de membrii de sindicat. Este evident că pentru aceștia munca sindicalizată asigură un grad mai mare de siguranță economică, reduce stresul la locul de muncă prin crearea de rețele de socializare întru solidaritate, înlocuiește competiția individuală cu autonomia colectivă, reduce rata de angajare în regim temporar, reduce riscul de depresie cauzat de alienarea față de firmă oferind sentimentul de participare în deciziile care afectează regimul muncii și proceduri de apărare colectivă împotriva abuzului patronal. Ceea ce îi va surprinde și mai tare pe susținătorii unei perspective strict neoclasice asupra pieței muncii este că veniturile salariale nu au un efect moderator asupra acestor efecte ale sindicalizării. Dimpotrivă, cei care simt gradul de satisfacție cel mai ridicat sunt angajații sindicalizați cu salariile cele mai mici. Există de asemenea consens științific asupra faptului că aceste efecte pozitive au un efect de contagiune și în raport cu munca nesindicalizata. Prin urmare densitatea sindicalizării într-o țara este un predictor robust al gradului general de satisfacție al participanților pe piață muncii din acea țara.

Dar la noi sindicatele sunt altceva…

La cele spuse mai sus s-ar putea ridica o serie de obiecții legate de specificul local. S-ar putea spune, de pildă, că este greu să sindicalizezi munca într-o țară în care sindicatele sunt privite altfel decât în țări cu tradiție sindicală din cauza moștenirii comuniste sau a unor episoade de la începutul tranziției (precum mineriadele). În plus, pentru unii sindicatele sunt încă asociate cu experiența național-stalinismului, când sindicatul juca rolul curelei de transmisie între puterea politică și angajați. Prin contrast, în Occident există o tradiție sindicală de tip grassroots și numeroase cazuri în care partidele de stânga au fost construite pe baze sindicale.

Obiecția cheamă la o mai bună politică de presă a sindicatelor, mai ales că unele dintre ele au acces excellent la mass-media, însă nu este întemeiată pe fond. Teza asocierii sindicalism-comunism este greu de susținut dat fiind faptul că sindicatele românești de după 1989 s-au definit nu ca succesoare ale sindicatului-fantoșă național-stalinist, ci prin opoziție cu el. Dacă tot este să vorbim de politică memoriei, cum putem înțelege 1977, 1987 și 1989 fără referire la formarea de sindicate și alte forme de organizare independentă a salariaților în fața confruntării cu represiunea statală?

În al doilea rând, nu este evident de ce delegitimarea sindicalismului integrat în aparatul statului autoritar trebuie să atragă de la sine delegitimarea sindicalismului independent specific statului democratic. Dacă ar fi așa, atunci resurgența fenomenală a mișcării sindicale în Italia, Spania, Portugalia și Germania ar apărea ca un mister complet dat fiind că regimurile autoritare care au guvernat aceste țări în diverse momente ale secolului douăzeci au avut și ele sindicate de tip „curea de transmisie”, precum în România lui Nicolae Ceaușescu[8].

În al treilea rând este situația Jimmy Hoffa: dosarele penale ale liderilor de sindicat delegitimează idea de sindicalizare. Legăturile dintre unii lideri de sindicat și rețele criminale au fost în multe țări foarte reale. Chiar zilele acestea în România se discută despre legătură dintre un lider de sindicat și vameșii corupți. Însă, dacă acceptăm că faptele penale dovedite ale unor lideri de sindicat comise în legătură cu poziția lor subminează argumentul pro-sindicalizare, atunci  ar trebui să fim pregătiți să acceptăm că faptele penale comise de patroni în legătură cu poziția lor subminează argumentele despre legitimitatea sectorului privat în economie.

În fine, să considerăm argumentul că în România ar trebui să fim sceptici față de sindicalizare dat fiind faptul că mineriadele au avut efecte dezastruoase asupra democratizării. Trec peste faptul că sindicatele în ansamblu nu pot fi învinuite pentru mineriade și peste uitata împrejurare că mișcarea sindicală a susținut odată Convenția Democratică. Echivalentul asocierii sindicate-mineriade ar fi că organizațiile patronale sunt un risc pentru democrație dat fiind rolul organizațiilor patronale în diverse puciuri militare moderne organizate cu precădere la mijlocul secolului douăzeci.

Ce e de făcut?

Cred că starea actuală a dezbaterii despre rolul sindicatelor în societate și economie este sărăcit atât de adversarii sindicatelor cât și de sindicate . Argumentele expuse mai sus sugerează cel puțin două implicații observabile.

În primul rând, contestarea sindicalizării ocultează contraargumente serioase despre costurile economice și sociale semnificative ale descurajării sindicalizării. Fără analiza empirică a acestor costuri dezbaterea va fi una strict ideologică.

În al doilea rând, aceste argumente trimit întrebări grele în terenul partenerilor sociali și al statului, care au foarte multe de făcut pentru a evita plata unor costuri socio-economice ridicate de pe urma desindicalizarii forței de muncă în România. Cât de viabil poate fi rolul de stabilizator macroeconomic al acordurilor colective arătat de studii atâta timp cât mișcarea patronală este mult mai dezarticulată și mai puțin reprezentativă pentru membrii ei decât cea sindicală iar CES-ul nu este luat în serios de guvern? De ce sindicatele au o prezența robustă în sectorul public și industrial postsocialist privatizat, dar au o istorie cam subțire când vine vorba de sindicalizarea angajaților în investițiile greenfield în ciuda unei legislații cu privire la condițiile constituirii unui sindicat care este mult mai favorabilă sindicalizării decât în țările de origine ale multor multinaționale? Cum își mai poate imagina un lider sindical că poate apărea ca un credibil reprezentant al angajaților pauperizați atâta timpcât acel lider este parte a clasei mijlocii superioare și/sau afișeză un consum extravagant?  De ce este sindcalismul românesc atât de puțin conectat la restul societății civile, la mediul universitar sau la comunitățile locale?

În concluzie, recentele inițiative politice de a reduce importanța sindicalizării sunt întemeiate pe considerente mai degrabă anecdotice. Literatură de specialitate sugerează că, în anumite condiții, sindicalizarea spațiului în care ne petrecem cea mai mare parte a timpului este o formă de adâncire a democrației care nici măcar nu este întotdeauna opusă intereselor generale ale angajatorilor și care reduce riscul apariției unor forme îngrijorătoare de decimare a forței de muncă active. Sindicatele românești au nevoie în aceeași măsură de profunde reforme interne care să le transforme în baza organizațională de masă a salariaților cât au nevoie din partea statului de un mediu legislativ nerepresiv și de instituții de dialog social care să fie întărite, iar nu eviscerate de stat. Pentru sceptici, o experiență plină de inspirație în acest sens ar fi o vizită de informare nu în Suedia, ci mai aproape de casă, în Slovenia, țară unde performanța economică generală, competitivitatea firmelor private, drepturile sociale, sindicalizarea și organizarea neo-corporatista a relațiilor dintre capital și muncă merg mână în mână și constituie bazele unei societăți mai așezate, mai drepte și mai sănătoase decât țări mult mai „bogate” din zona occidentală a continentului.

.


[1] R. Vedder & L. Gallaway. The Economic Effects of Labor Union Revisited. Journal of Labor Research. Vol 23, No. 1. 2002

[2] Doucouliagos, C. and Laroche, P. (2003), What Do Unions Do to Productivity? A Meta-Analysis. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 42: 650–691

[3] Baccaro, L. and Simoni, M. (2007), Centralized Wage Bargaining and the “Celtic Tiger” Phenomenon. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 46: 426–455

[4] Alemán, J. (2008), Labor Market Deregulation and Industrial Conflict in New Democracies: A Cross-National Analysis. Political Studies, 56: 830–856

[5] Baccaro, L. and Simoni, M. (2007), Centralized Wage Bargaining and the “Celtic Tiger” Phenomenon. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 46: 426–455

[6] Miriam Golden. The Dynamics of Trade Unionism and National Economic Performance. The American Political Science Review. Vol. 87, No. 2 (Jun., 1993), pp. 437-454

[7] Cheol-Sung Lee, Labor Unions and Good Governance: A Cross-National, Comparative Analysis, American Sociological Review August 2007 vol. 72 no. 4 585-609

[8] Robert M. Fishman. The Labor Movement in Spain: From Authoritarianism to Democracy Comparative Politics. Vol. 14, No. 3 (Apr., 1982), pp. 281-305




Etichetele atasate acestui articol: , , ,