Munca la gri și banii invizibili pentru stat

Autor: Cezara Ardeleanu | Categoria: Economie
24-04-2012

În ultimul an, anumite publicații au început să tragă un semnal de alarmă asupra unui fenomen fiscal recent, și anume munca la gri. Munca la gri este definită prin practica de a încadra legal, pe contractul de muncă, un angajat pe salariul minim pe economie și de a-i da acestuia restul salariului în mână, evitând astfel taxarea asupra sumei totale.  Aceasta este, bineînțeles, o formă de evaziune fiscală numită în Marea Britanie ”cash in hand”, adică bani plătiți direct în mână. Subiectul este unul extrem de interesant din perspectiva găsirii unei soluții viabile de redresare economică, iar eu îl voi aborda din perspectiva teoriei jocurilor, încercând să răspund la întrebarea ”Cui bono?” – Cine câștigă?

România se află în momentul de față pe al treilea loc din europa de Est la nivelul taxării muncii, conform unui studiu realizat de agenția PricewaterhouseCoopers, în colaborare cu Banca Mondială și cu International Finance Corporation în 2009. Studiul mai menționează și că numărul de taxe pe care angajatorul trebuie să le plătească este situati peste media europeană și cea mondială.  În aceste condiții, merită să ne uităm la comportamentul întreprinderilor mici și mijlocii din România, cărora le este cel mai dificil să respecte reglementările în domeniu. O să iau în considerare și un al treilea actor, pe lângă Stat și IMM-uri, și anume angajatul, fără de care nu se poate realiza compromisul muncii la gri.

Actorii implicați

IMM-urile

Pentru un IMM, salariile reprezintă costuri, plătite atât către angajat cât și către Stat. Pentru un salariu de 1000 de RON, un angajator are un cost real de peste 1800 de lei, adică impozite pe venit și contribuții la bugetul de stat în valoare de peste  80% din salariul net al unui angajat. Având în vedere că IMM-urile doresc să atragă personal calificat, promit salarii competitive la nivelul regiunii, dar încearcă să micșoreze cheltuielile datorate statului. Prin compromisul muncii la gri, companiile mici și mijlocii reușesc să își păstreze angajații calificați plătind totodată taxe la valoarea minimă d.p.d.v.d legal.

Statul

Sumele provenite din taxarea veniturilor reprezintă o parte semnificativă a bugetului anual al României. În anul 2012, se previzionează ca 36% din buget va proveni din taxarea muncii (26% contribuții le la CAS și 10,1% impozitele pe salarii și venit). Astfel, pentru Guvern, salariații din România și angajații acestora reprezintă o sursă majoră și stabilă de venit. De aceea, Guvernul pare să fie pentru menținerea unui nivel crescut de taxare și în momentul prezent.

Angajatul

Angajatul care consimte să muncească la gri este în prezent prins într-o decizie complicată: fie acceptă să muncească în prezent pe bani mai mulți, dar să nu beneficieze de contribuții reale la CAS, Șomaj, sau Casa de Pensii, sau să se mulțumească cu un salariu mai mic dar real. În momentul în care un angajat ar dori să semnaleze organismelor însărcinate cu respectarea legislației muncii un caz de muncă la gri, acesta ar risca repercusiuni serioase din partea angajatorului, iar situația nu s-ar soluționa ușor, deoarece registrele contabile sunt întocmite în așa fel încât să acopere frauda. Astfel, costurile denunțării unui angajator sunt foarte ridicate iar sorții de izbândă deosebit de mici. Totuși, trebuie luat în considerare rolul de semnalizare pe care angajatul îl poate avea în raport cu statul. Acesta poate să atenționeze prin sesizări existența fenomenului.

Situația curentă

În secțiunea curentă, voi încerca să explic printr-un arbore decizional de ce apare munca la gri și de ce aceasta nu poate fi ușor detectată de către Stat.

Pentru a înțelege mai bine modelul actual, trebuie să mă aplec puțin asupra actualelor proceduri de denunțare a muncii la gri. Procedura în cazul în care un angajat își denunță angajatul constă într-o vizită a inspectorilor muncii care verifică registrele contabile ale companiei și chestionează angajații, de obicei într-o atmosferă intimidantă, cu angajatorul de față. Tehnicile neadecvate de detectare a acestui fenomen îl fac foarte greu de probat în instanță. De aceasta, am ales să folosesc două reprezentări ale statului, și anume statul eficient și statul ineficient. Evident, în primul caz, denunțarea muncii la gri este urmată de un rezultat pozitiv pentru angajat, iar în al doilea caz de unul negativ.

Modelul rezultat este un joc Bayesian de formă extinsă:

Cei trei actori sunt reprezentați în grafic în figurile portocalii, și pe fiecare braț al arborelui apare decizia pe care actorul o poate lua. În dreptunghiurile albe putem citi rezultatele pentru fiecare actor, dacă s-ar urma acea înlănțuire de decizii. Rezultatele listate sunt în următoarea ordine a actorilor: statul, IMM-urile și angajații. În reprezentarea de mai sus, statul este unul de tip eficient în 10 la sută din cazuri iar în restul de 90 la sută este de tip ineficient. Beneficiile sunt mai mici pentru stat în cazul unei firme prinse angajând la gri decat in cazul unei firme angajând la gri nedepistate, din considerentul în care statul preferă o sursă mică dar constantă de venit pe parcursul unui an de zile decât o unică amendă și posibila sistare definitivă a respectivei companii.

În ambele condiții, strategia dominantă atât pentru angajați cât și pentru angajatori este munca la gri. Astfel, niciunul dintre jucători nu are o motivație de a se abate de la joc, indiferent de tipul de stat cu care se confruntă.

Soluții: scăderea nivelului de taxare și modificarea procedurilor în caz de denunțare

Fenomenul muncii la gri este foarte dăunător la nivel sistemic. Este vorba de nenumărate operațiuni de evaziune fiscală care nu pot fi dovedite sau măsurate. Pasul următor ar fi gândirea unor soluții pentru a îmbunătăți sistemul de colectare a taxelor. Eu voi pune în discuții două soluții: micșorarea nivelului de taxare și schimbarea procedurii de investigare în cazul denunțării, astfel încât această acțiune să nu mai aibă externalități negative pentru angajat.

Micșorarea nivelului de contribuții sociale și scutirile de taxe: acestea sunt măsuri sugerate chiar de către Comisia Europeană în martie 2009, în scopul protejării categoriilor vulnerabile de angajați pe timp de criză. România are un nivel scăzut de taxare a veniturilor individuale, dar un nivel ridicat de contribuții sociale (28% angajator și 16,5% angajat). Micșorarea taxării asupra muncii ar putea avea ca efect aducerea din semi-ilegalitate în legalitate a unei părți a firmelor care practică munca la gri.

Îmbunătățirea procedurii de investigare a angajatorilor: în prezent, în urma unei sesizări a muncii la gri, inspectorii muncii au datoria de a verifica registrele contabile ale companiei în cauză și de a aduce la cunoștință firmei în cauză denunțul. Inspectorii de muncă intervievează deseori angajații de față cu angajatorul, pentru a verifica acuratețea informațiilor din plângere. În urma acestor demersuri, în cele mai multe cazuri, nu se ajunge la dovezi solide pentru a demonstra evaziunea fiscală, iar angajatul care a făcut denunțul își pierde deseori locul de muncă. O schimbare a procedurii care să asigure anonimatul denunțului și care să folosească metode alternative de colectare a probelor de evaziune fiscală ar încuraja mulți angajați să raporteze situația lor autorităților.

Am încercat să modelez un nou joc al deciziilor pentru a evalua dacă măsura de a scădea nivelul de taxare, coroborată cu aplicarea unor mai bune tehnici de investigație a angajatorilor denunțați ar duce la o altă configurație a deciziilor decât în cazul precedent. În acest model nu am introdus ”șansa” ca jucător deoarece am pornit de la asumpția că statul ar fi întotdeauna eficient în soluționarea plângerilor primite. Mențin asumpția că Statul ar prefera să mențină o firmă plătitoare de taxe, chiar și la gri, în defavoarea amendării și închiderii acesteia.

După cum devine evident în jocul de mai jos, pentru toți actorii principali strategia dominantă este: Statul – taxare moderată, IMM-urile – legalitate, accept implicit din partea angajaților. Statul ar câștiga o sumă mai mică dar de la mai multe firme. Firmele ar prefera să se afle în totală legalitate privind situația contabilă, iar angajații preferă să aibă toate beneficiile reale de pe urma salariilor. Astfel, teoria jocurilor arată că soluționarea muncii la gri ar însemna readucerea relațiilor fiscale dintre stat, angajator și angajat pe calea echilibrului și a onestității.

Etichetele atasate acestui articol:,

Comentarii (3)

  1. Cornel Ban spune:

    Interesanta interventie pe o tema de mare urgenta.
    Insa ar fi util de citat surse care sa indice baza empirica a prezumtiei ca „micșorarea taxării asupra muncii ar putea avea ca efect aducerea din semi-ilegalitate în legalitate a unei părți a firmelor care practică munca la gri.” Este un argument bine cunoscut in economia ofertei dar care este contestat empiric in literatura.

    O a doua obiectie: nu este deloc clar de ce reducerea acestui fenomen nu se poate face doar prin imbunatatirea procedurii de investigare a angajatorilor.

  2. axel duru spune:

    citez „fie acceptă să muncească în prezent pe bani mai mulți, dar să nu beneficieze de contribuții reale la CAS, Șomaj, sau Casa de Pensii, sau să se mulțumească cu un salariu mai mic dar real.”

    dar CAS nu plateste toata lumea aceeasi suma, indiferent de venit ?

  3. Gabriel Dumitriu spune:

    citez “fie acceptă să muncească în prezent pe bani mai mulți, dar să nu beneficieze de contribuții reale la CAS, Șomaj, sau Casa de Pensii, sau să se mulțumească cu un salariu mai mic dar real.”

    Ratati complet argumentul esential. Acela ca angajatul fie accepta sa nu beneficieze de contribuții reale la CAS, Șomaj, sau Casa de Pensii, lucrand la gri, fie are toate drepturile si libertatile sa isi caute un alt loc de munca, si altul la rand.

» » tipareste acest articol

Munca la gri și banii invizibili pentru stat

Autor: Cezara Ardeleanu | Categoria: Economie

În ultimul an, anumite publicații au început să tragă un semnal de alarmă asupra unui fenomen fiscal recent, și anume munca la gri. Munca la gri este definită prin practica de a încadra legal, pe contractul de muncă, un angajat pe salariul minim pe economie și de a-i da acestuia restul salariului în mână, evitând astfel taxarea asupra sumei totale.  Aceasta este, bineînțeles, o formă de evaziune fiscală numită în Marea Britanie ”cash in hand”, adică bani plătiți direct în mână. Subiectul este unul extrem de interesant din perspectiva găsirii unei soluții viabile de redresare economică, iar eu îl voi aborda din perspectiva teoriei jocurilor, încercând să răspund la întrebarea ”Cui bono?” – Cine câștigă?

România se află în momentul de față pe al treilea loc din europa de Est la nivelul taxării muncii, conform unui studiu realizat de agenția PricewaterhouseCoopers, în colaborare cu Banca Mondială și cu International Finance Corporation în 2009. Studiul mai menționează și că numărul de taxe pe care angajatorul trebuie să le plătească este situati peste media europeană și cea mondială.  În aceste condiții, merită să ne uităm la comportamentul întreprinderilor mici și mijlocii din România, cărora le este cel mai dificil să respecte reglementările în domeniu. O să iau în considerare și un al treilea actor, pe lângă Stat și IMM-uri, și anume angajatul, fără de care nu se poate realiza compromisul muncii la gri.

Actorii implicați

IMM-urile

Pentru un IMM, salariile reprezintă costuri, plătite atât către angajat cât și către Stat. Pentru un salariu de 1000 de RON, un angajator are un cost real de peste 1800 de lei, adică impozite pe venit și contribuții la bugetul de stat în valoare de peste  80% din salariul net al unui angajat. Având în vedere că IMM-urile doresc să atragă personal calificat, promit salarii competitive la nivelul regiunii, dar încearcă să micșoreze cheltuielile datorate statului. Prin compromisul muncii la gri, companiile mici și mijlocii reușesc să își păstreze angajații calificați plătind totodată taxe la valoarea minimă d.p.d.v.d legal.

Statul

Sumele provenite din taxarea veniturilor reprezintă o parte semnificativă a bugetului anual al României. În anul 2012, se previzionează ca 36% din buget va proveni din taxarea muncii (26% contribuții le la CAS și 10,1% impozitele pe salarii și venit). Astfel, pentru Guvern, salariații din România și angajații acestora reprezintă o sursă majoră și stabilă de venit. De aceea, Guvernul pare să fie pentru menținerea unui nivel crescut de taxare și în momentul prezent.

Angajatul

Angajatul care consimte să muncească la gri este în prezent prins într-o decizie complicată: fie acceptă să muncească în prezent pe bani mai mulți, dar să nu beneficieze de contribuții reale la CAS, Șomaj, sau Casa de Pensii, sau să se mulțumească cu un salariu mai mic dar real. În momentul în care un angajat ar dori să semnaleze organismelor însărcinate cu respectarea legislației muncii un caz de muncă la gri, acesta ar risca repercusiuni serioase din partea angajatorului, iar situația nu s-ar soluționa ușor, deoarece registrele contabile sunt întocmite în așa fel încât să acopere frauda. Astfel, costurile denunțării unui angajator sunt foarte ridicate iar sorții de izbândă deosebit de mici. Totuși, trebuie luat în considerare rolul de semnalizare pe care angajatul îl poate avea în raport cu statul. Acesta poate să atenționeze prin sesizări existența fenomenului.

Situația curentă

În secțiunea curentă, voi încerca să explic printr-un arbore decizional de ce apare munca la gri și de ce aceasta nu poate fi ușor detectată de către Stat.

Pentru a înțelege mai bine modelul actual, trebuie să mă aplec puțin asupra actualelor proceduri de denunțare a muncii la gri. Procedura în cazul în care un angajat își denunță angajatul constă într-o vizită a inspectorilor muncii care verifică registrele contabile ale companiei și chestionează angajații, de obicei într-o atmosferă intimidantă, cu angajatorul de față. Tehnicile neadecvate de detectare a acestui fenomen îl fac foarte greu de probat în instanță. De aceasta, am ales să folosesc două reprezentări ale statului, și anume statul eficient și statul ineficient. Evident, în primul caz, denunțarea muncii la gri este urmată de un rezultat pozitiv pentru angajat, iar în al doilea caz de unul negativ.

Modelul rezultat este un joc Bayesian de formă extinsă:

Cei trei actori sunt reprezentați în grafic în figurile portocalii, și pe fiecare braț al arborelui apare decizia pe care actorul o poate lua. În dreptunghiurile albe putem citi rezultatele pentru fiecare actor, dacă s-ar urma acea înlănțuire de decizii. Rezultatele listate sunt în următoarea ordine a actorilor: statul, IMM-urile și angajații. În reprezentarea de mai sus, statul este unul de tip eficient în 10 la sută din cazuri iar în restul de 90 la sută este de tip ineficient. Beneficiile sunt mai mici pentru stat în cazul unei firme prinse angajând la gri decat in cazul unei firme angajând la gri nedepistate, din considerentul în care statul preferă o sursă mică dar constantă de venit pe parcursul unui an de zile decât o unică amendă și posibila sistare definitivă a respectivei companii.

În ambele condiții, strategia dominantă atât pentru angajați cât și pentru angajatori este munca la gri. Astfel, niciunul dintre jucători nu are o motivație de a se abate de la joc, indiferent de tipul de stat cu care se confruntă.

Soluții: scăderea nivelului de taxare și modificarea procedurilor în caz de denunțare

Fenomenul muncii la gri este foarte dăunător la nivel sistemic. Este vorba de nenumărate operațiuni de evaziune fiscală care nu pot fi dovedite sau măsurate. Pasul următor ar fi gândirea unor soluții pentru a îmbunătăți sistemul de colectare a taxelor. Eu voi pune în discuții două soluții: micșorarea nivelului de taxare și schimbarea procedurii de investigare în cazul denunțării, astfel încât această acțiune să nu mai aibă externalități negative pentru angajat.

Micșorarea nivelului de contribuții sociale și scutirile de taxe: acestea sunt măsuri sugerate chiar de către Comisia Europeană în martie 2009, în scopul protejării categoriilor vulnerabile de angajați pe timp de criză. România are un nivel scăzut de taxare a veniturilor individuale, dar un nivel ridicat de contribuții sociale (28% angajator și 16,5% angajat). Micșorarea taxării asupra muncii ar putea avea ca efect aducerea din semi-ilegalitate în legalitate a unei părți a firmelor care practică munca la gri.

Îmbunătățirea procedurii de investigare a angajatorilor: în prezent, în urma unei sesizări a muncii la gri, inspectorii muncii au datoria de a verifica registrele contabile ale companiei în cauză și de a aduce la cunoștință firmei în cauză denunțul. Inspectorii de muncă intervievează deseori angajații de față cu angajatorul, pentru a verifica acuratețea informațiilor din plângere. În urma acestor demersuri, în cele mai multe cazuri, nu se ajunge la dovezi solide pentru a demonstra evaziunea fiscală, iar angajatul care a făcut denunțul își pierde deseori locul de muncă. O schimbare a procedurii care să asigure anonimatul denunțului și care să folosească metode alternative de colectare a probelor de evaziune fiscală ar încuraja mulți angajați să raporteze situația lor autorităților.

Am încercat să modelez un nou joc al deciziilor pentru a evalua dacă măsura de a scădea nivelul de taxare, coroborată cu aplicarea unor mai bune tehnici de investigație a angajatorilor denunțați ar duce la o altă configurație a deciziilor decât în cazul precedent. În acest model nu am introdus ”șansa” ca jucător deoarece am pornit de la asumpția că statul ar fi întotdeauna eficient în soluționarea plângerilor primite. Mențin asumpția că Statul ar prefera să mențină o firmă plătitoare de taxe, chiar și la gri, în defavoarea amendării și închiderii acesteia.

După cum devine evident în jocul de mai jos, pentru toți actorii principali strategia dominantă este: Statul – taxare moderată, IMM-urile – legalitate, accept implicit din partea angajaților. Statul ar câștiga o sumă mai mică dar de la mai multe firme. Firmele ar prefera să se afle în totală legalitate privind situația contabilă, iar angajații preferă să aibă toate beneficiile reale de pe urma salariilor. Astfel, teoria jocurilor arată că soluționarea muncii la gri ar însemna readucerea relațiilor fiscale dintre stat, angajator și angajat pe calea echilibrului și a onestității.




Etichetele atasate acestui articol: ,