Management privat la companii de stat. De ce (n-)ar funcționa?

Autor: Dan Balica | Categoria: Economie
13-12-2013

„Pui manager privat, îi tai mâinile şi picioarele şi îl arunci în apă“ – Octavian Bădescu, manager privat demisionar de la Prioripost, Poșta Română

Una dintre cele mai promițătoare măsuri de eficientizare a sectorului public – așa numitul management privat la companii de stat, lansat în 2011 – este, după mai toate semnele, un eșec. Politicul nu a a fost eliminat din conducerea acestora, așa cum s-a promis, managerii privați ai degrabă pleacă decât rămân, iar planuri de restructurare negociate cu creditori internaționali sunt respinse fără prea multe argumente de autorități. Rămâne întrebarea simplă ce se poate face pentru a limita influența politicului asupra companiilor de stat?

Privatizarea lor

Cea mai simplă cale de a elimina ineficiența cauzată de ingerința factorului politic ar fi, la prima vedere, privatizarea (cedarea controlului de facto) acestora unor actori privați. Măsura este recomandată de instituții internaționale, teoretic ar crește eficiența acestora, statul ar obține bani din vânzare care ar putea fi reinvestiți în proiecte de dezvoltare economică, iar pierderile nu ar mai apăsa pe bugetul de stat. Argumente pentru privatizare sunt suficiente, dar, așa cum Cogitus a mai arătat cândva, nu toate situațiile sunt identice. Privatizarea este extrem de riscantă când vizează monopoluri naturale (de fapt, un raport UN chiar recomandă evitarea acestei măsuri în astfel de situații), când sistemul politic și administrativ este măcinat de corupție, când capacitatea de reglementare a statului este destul de slabă, dar și când vizează domenii de importanță strategică, precum energia sau transporturile.

Privatizarea trebuie să fie luată totuși în considerare în celelalte situații, chiar dacă pe termen scurt există riscul de creștere a șomajului și de tensiuni sociale.

Dacă privatizare nu e, nimic nu e… sau?

Privatizarea este deci o soluție, dar nu una universală. Statul (contribuabilii) mai are companii de administrat și ineficiențe de suportat. Cum pot fi ele administrate cât mai eficient, fără a periclita interesul public? Angajarea unui management privat, profesionist și independent se anunța o soluție perfectă.

În 2011 Guvernul a emis o ordonanță de urgență privind guvernanța corporativă (concept sofisticat care descrie cum se împarte puterea în organizație și între acționari) menit a scoate politicul din companiile de stat. Ordonanța prevede negru pe alb că „Autoritatea publică tutelară şi Ministerul Finanțelor Publice nu pot interveni în activitatea de administrare şi conducere a întreprinderii publice”  și că „Competența luării deciziilor de administrare şi a deciziilor de conducere a întreprinderii publice şi răspunderea, în condiţiile legii, pentru efectele acestora revine consiliului de administraţie şi directorilor”.  Aceeași ordonanță prevede obligativitatea angajării unui expert extern în resurse umane pentru marile companii de stat (lucru ce s-a și întâmplat, fiind semnate contracte de aproximativ 5 milioane de euro), dar și contravenții aplicabile membrilor consiliilor de administrație pentru neîndeplinirea sarcinilor privind desemnarea directorilor (aplicabile de Ministerul de Finanțe). Nimic însă legat de sancțiuni pentru „autoritatea tutelară”. Ce se întâmplă dacă  ministrul (sau secretarul de stat sau altcineva care reprezintă ministerul) își depășește atribuțiile, așa cum a fost cazul Companiei de sare? Cine plătește?

Trebuie menționat de la început că legislația privind guvernanța corporativă, deși poate suferi îmbunătățiri, nu este proastă. Inspirată din recomandările OECD, OUG crește transparența activității companiilor de stat, obligă autoritățile să apeleze la terți independenți pentru recrutare și prevede măsuri pentru protejarea acționarilor minoritari. Problema este că nu este implementată corespunzător. Când mai mulți manageri demisionează după câteva luni de mandat, avem o problemă de sistem.

Sunt câteva măsuri care pot fi luate pentru a întări legislația actuală și a consolida poziția și independența managerilor.

Cât mai mulți ochii pe companii

Abuzurile au loc atunci când nu se uită nimeni[i]. Logic, ca să fie descurajate, trebuie să fie (a) la vedere și (b) să fie cineva care să se uite. Ordonanța privind guvernanța corporativă a făcut progrese imense în direcția aceasta, obligând companiile la mai multă transparență. Totuși, lipsesc ochii interesați. Cine și-ar pierde timpul să monitorizeze companii de stat, necâștigând nimic din asta? Fiind proprietar, pe de altă parte, lucrurile se schimbă. Fiind proprietar cu miză, cu atât mai mult. Două propuneri derivă din logic asta:

Privatizarea unor pachete minoritare unor investitori concentrați/puternici

Importanța prezenței unui investitor concentrat, fie el și minoritar, a fost ilustrată excelent de FP. Ca deținător a unor procente variabile din mai multe companii de stat, a reacționat, uneori și juridic, la deciziile statului și la presiunile la adresa managementului. În 2010, FP a dat în judecată Romgaz, al cărui acționar este, după ce CA a hotărât să doneze 400 de milioane de lei din profitul companiei către bugetul de stat. Mai recent, FP a solicitat autorităților să respecte legislația în vigoare privind guvernanța corporativă, după ce ministerul Economiei și-a depășit atribuțiile și a emis un ordin de numire a unui nou director general la Salrom, forțând CA să încalce prevederile OUG, și a atras totodată atenția în mod public cu privire la încălcările statului privind guvernanța corporativă de la Transgaz, Nuclearelectrica și Romgaz.

De ce un investitor concentrat? Întrucât acesta are motivația să monitorizeze atent ce decizii se iau în organizație și puterea să facă presiune. Un alt avantaj ar unui investitor concentrat ar fi accesul la tehnologie, capital, clienți, rețele, furnizori.

Succesul unei astfel de măsuri depinde însă de încrederea pe care investitorii o au în management, autorități și capacitatea lor de a face presiune. Recentele reclamații ale FP, care acuză că micii acționari sunt ignorați de stat, nu sunt un semnal bun pentru potențiali investitori. O eventuală consolidare a OUG în acest sens ar putea fi binevenită.

Listare la bursă a unui pachet minoritar

Listarea la bursă aduce o serie de avantaje care nu pot fi neglijate. În primul rând oferă un indicator excelent al performanței manageriale. În al doilea rând, pentru a fi listat, trebuie îndeplinite o serie de reguli privind transparența, guvernanța corporativă și auditul extern (de regulă realizate de o companie de consultanță dintre cei Big 4 – PWC, E&Y, KPMG, Deloitte). În al treilea rând, crește accesul la resurse, crucial pentru companiile de stat care trebuie să se restructureze.

Listarea la bursă aduce și ea mai mulți ochii asupra organizației și a modului în care aceasta este condusă. Acționarii sunt mai slabi, întrucât sunt divizați, dar vocea lor este auzită în prețul acțiunilor. Studii arată cum performanța și productivitatea au crescut în astfel de companii, fără a fi nevoie să fie realizate concedieri, sugerând că lisarea ar putea fi o strategie bună pentru acele cazuri în care statul nu dorește să piardă total controlul.

Aici mai trebuie adresată o întrebare: unde va fi listată compania? Va fi listată doar intern (în România), pe o piață relativ imobilă, unde multe companii optează să se delisteze, sau va fi listată extern? Nu puține companii de stat sunt listate la NYSE, fiind supuse regulilor de transparență și monitorizare stricte.

Nici listarea la bursă, nici atragerea de investitori minoritari strategici nu va fi însă eficientă în absența unor garanții din partea statului că interesele lor vor fi protejate, altfel spus, că statul nu va abuza de poziția dominantă pe care o are. Protejarea investitorilor minoritari pare a fi o problemă centrală a privatizărilor parțiale (Gupta, 2013, p. 182), iar cadrul legal actual nu pare să ofere suficiente garanții.

Monitorizare externă

Cea mai simplă analogie pe care o putem face în privința politizării companiilor de stat este cu lupta împotriva corupției. Sigur, se poate argumenta, pe bună dreptate, că miza este alta. A combate corupția din aparatul de stat este o problemă de stat de drept în timp ce a combate politizarea companiilor publice este o problemă de eficiență. Chiar și așa, lupta împotriva corupției ne poate învăța unele lucruri.

În primul rând, că este nevoie de o supraveghere externă relativ dedicată și constantă. Pe justiție avem MCV. La companii de stat ar trebui să fie FMI, dar presiunea externă se pare că nu îngrijorează autoritățile române, altfel nu s-ar explica dinamica din ultimul an (demisii de manageri, membrii ai CA, reduceri de contracte) . În al doilea rând, că este nevoie de un instrument de responsabilizare. În cazul MCV a rămas dosarul Schengen. În cazul companiilor de stat poate fi vorba de noile acorduri pentru linii de finanțare preventivă.

Este clar însă că atitudinea FMI trebuie să se schimbe din perspectiva asta. Presiunea publică este prea slabă în România pentru a putea mobiliza forțe politice, iar presa insuficient de independentă pentru a fi convingătoare, astfel încât este încă nevoie de o monitorizare externă.

3. Membrii ai  CA care să poată rezista la presiuni

Vorbim aici de persoane din afara ministerelor și autorităților publice, preferabil fără un background politic (și polițe de returnat). Vorbim de manageri reputați, cu o imagine pozitivă și credibilă în „breaslă” și pentru care amenințarea cu demiterea din CA să nu aibă o miză. Acest ultim punct este esențial, întrucât ministerele nu exercită direct control asupra directorului general, ci prin intermediul CA. Nu poți avea management independent cu un consiliu „arestat” de stat.

La prima vedere, membri precum directorul Oracle sau manageri în cadrul unor bănci private par o alegere bună. Totuși, astfel de oameni trebuie să reprezinte masa critică din CA, altfel prezența lor va fi fără un impact semnificativ. România ar undeva în jur de 1.000 de companii publice, ceea ce face dificilă implementare acestui scenariu în toate aceste organizații. Totuși, mecanismul poate funcționa pentru cele mai mari dintre companii sau cele de importanță strategică.

Totuși…

Trebuie reținut totuși faptul că la final de zi statul este proprietarul, statul este acționarul și are tot dreptul, în această calitate, să afecteze misiunea companiilor de stat (nu discută aici despre înțelepciunea acestor decizii). Este evident că acest lucru nu se poate realiza în mod iresponsabil. Decizia de a prioritiza angajările în fața profitabilității, spre exemplu, poate fi asumată de o companie de stat, dar ea trebuie asumată în primul rând de stat, transparent și argumentat.

Infiltrarea intereselor private pare cea mai bună soluție la problema politizării managementului companiilor de stat, atât prin efectele directe (prezență în CA) cât și indirecte (audit extern, respectarea normelor de listare). Dar pentru a atrage interesele private, trebuie să reducem riscul la care se expun, iar din acest punct de vedere, îmbunătățirea cadrului legal privind guvernanța corporativă este elementară.


[i] Profesorul de la Harvard, Robert Klitgaard, a instituționalizat faimoasa formulă a corupției: corupția = monopol al puterii + putere discreționară – responsabilitate.

Etichetele atasate acestui articol:, ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Management privat la companii de stat. De ce (n-)ar funcționa?

Autor: Dan Balica | Categoria: Economie

„Pui manager privat, îi tai mâinile şi picioarele şi îl arunci în apă“ – Octavian Bădescu, manager privat demisionar de la Prioripost, Poșta Română

Una dintre cele mai promițătoare măsuri de eficientizare a sectorului public – așa numitul management privat la companii de stat, lansat în 2011 – este, după mai toate semnele, un eșec. Politicul nu a a fost eliminat din conducerea acestora, așa cum s-a promis, managerii privați ai degrabă pleacă decât rămân, iar planuri de restructurare negociate cu creditori internaționali sunt respinse fără prea multe argumente de autorități. Rămâne întrebarea simplă ce se poate face pentru a limita influența politicului asupra companiilor de stat?

Privatizarea lor

Cea mai simplă cale de a elimina ineficiența cauzată de ingerința factorului politic ar fi, la prima vedere, privatizarea (cedarea controlului de facto) acestora unor actori privați. Măsura este recomandată de instituții internaționale, teoretic ar crește eficiența acestora, statul ar obține bani din vânzare care ar putea fi reinvestiți în proiecte de dezvoltare economică, iar pierderile nu ar mai apăsa pe bugetul de stat. Argumente pentru privatizare sunt suficiente, dar, așa cum Cogitus a mai arătat cândva, nu toate situațiile sunt identice. Privatizarea este extrem de riscantă când vizează monopoluri naturale (de fapt, un raport UN chiar recomandă evitarea acestei măsuri în astfel de situații), când sistemul politic și administrativ este măcinat de corupție, când capacitatea de reglementare a statului este destul de slabă, dar și când vizează domenii de importanță strategică, precum energia sau transporturile.

Privatizarea trebuie să fie luată totuși în considerare în celelalte situații, chiar dacă pe termen scurt există riscul de creștere a șomajului și de tensiuni sociale.

Dacă privatizare nu e, nimic nu e… sau?

Privatizarea este deci o soluție, dar nu una universală. Statul (contribuabilii) mai are companii de administrat și ineficiențe de suportat. Cum pot fi ele administrate cât mai eficient, fără a periclita interesul public? Angajarea unui management privat, profesionist și independent se anunța o soluție perfectă.

În 2011 Guvernul a emis o ordonanță de urgență privind guvernanța corporativă (concept sofisticat care descrie cum se împarte puterea în organizație și între acționari) menit a scoate politicul din companiile de stat. Ordonanța prevede negru pe alb că „Autoritatea publică tutelară şi Ministerul Finanțelor Publice nu pot interveni în activitatea de administrare şi conducere a întreprinderii publice”  și că „Competența luării deciziilor de administrare şi a deciziilor de conducere a întreprinderii publice şi răspunderea, în condiţiile legii, pentru efectele acestora revine consiliului de administraţie şi directorilor”.  Aceeași ordonanță prevede obligativitatea angajării unui expert extern în resurse umane pentru marile companii de stat (lucru ce s-a și întâmplat, fiind semnate contracte de aproximativ 5 milioane de euro), dar și contravenții aplicabile membrilor consiliilor de administrație pentru neîndeplinirea sarcinilor privind desemnarea directorilor (aplicabile de Ministerul de Finanțe). Nimic însă legat de sancțiuni pentru „autoritatea tutelară”. Ce se întâmplă dacă  ministrul (sau secretarul de stat sau altcineva care reprezintă ministerul) își depășește atribuțiile, așa cum a fost cazul Companiei de sare? Cine plătește?

Trebuie menționat de la început că legislația privind guvernanța corporativă, deși poate suferi îmbunătățiri, nu este proastă. Inspirată din recomandările OECD, OUG crește transparența activității companiilor de stat, obligă autoritățile să apeleze la terți independenți pentru recrutare și prevede măsuri pentru protejarea acționarilor minoritari. Problema este că nu este implementată corespunzător. Când mai mulți manageri demisionează după câteva luni de mandat, avem o problemă de sistem.

Sunt câteva măsuri care pot fi luate pentru a întări legislația actuală și a consolida poziția și independența managerilor.

Cât mai mulți ochii pe companii

Abuzurile au loc atunci când nu se uită nimeni[i]. Logic, ca să fie descurajate, trebuie să fie (a) la vedere și (b) să fie cineva care să se uite. Ordonanța privind guvernanța corporativă a făcut progrese imense în direcția aceasta, obligând companiile la mai multă transparență. Totuși, lipsesc ochii interesați. Cine și-ar pierde timpul să monitorizeze companii de stat, necâștigând nimic din asta? Fiind proprietar, pe de altă parte, lucrurile se schimbă. Fiind proprietar cu miză, cu atât mai mult. Două propuneri derivă din logic asta:

Privatizarea unor pachete minoritare unor investitori concentrați/puternici

Importanța prezenței unui investitor concentrat, fie el și minoritar, a fost ilustrată excelent de FP. Ca deținător a unor procente variabile din mai multe companii de stat, a reacționat, uneori și juridic, la deciziile statului și la presiunile la adresa managementului. În 2010, FP a dat în judecată Romgaz, al cărui acționar este, după ce CA a hotărât să doneze 400 de milioane de lei din profitul companiei către bugetul de stat. Mai recent, FP a solicitat autorităților să respecte legislația în vigoare privind guvernanța corporativă, după ce ministerul Economiei și-a depășit atribuțiile și a emis un ordin de numire a unui nou director general la Salrom, forțând CA să încalce prevederile OUG, și a atras totodată atenția în mod public cu privire la încălcările statului privind guvernanța corporativă de la Transgaz, Nuclearelectrica și Romgaz.

De ce un investitor concentrat? Întrucât acesta are motivația să monitorizeze atent ce decizii se iau în organizație și puterea să facă presiune. Un alt avantaj ar unui investitor concentrat ar fi accesul la tehnologie, capital, clienți, rețele, furnizori.

Succesul unei astfel de măsuri depinde însă de încrederea pe care investitorii o au în management, autorități și capacitatea lor de a face presiune. Recentele reclamații ale FP, care acuză că micii acționari sunt ignorați de stat, nu sunt un semnal bun pentru potențiali investitori. O eventuală consolidare a OUG în acest sens ar putea fi binevenită.

Listare la bursă a unui pachet minoritar

Listarea la bursă aduce o serie de avantaje care nu pot fi neglijate. În primul rând oferă un indicator excelent al performanței manageriale. În al doilea rând, pentru a fi listat, trebuie îndeplinite o serie de reguli privind transparența, guvernanța corporativă și auditul extern (de regulă realizate de o companie de consultanță dintre cei Big 4 – PWC, E&Y, KPMG, Deloitte). În al treilea rând, crește accesul la resurse, crucial pentru companiile de stat care trebuie să se restructureze.

Listarea la bursă aduce și ea mai mulți ochii asupra organizației și a modului în care aceasta este condusă. Acționarii sunt mai slabi, întrucât sunt divizați, dar vocea lor este auzită în prețul acțiunilor. Studii arată cum performanța și productivitatea au crescut în astfel de companii, fără a fi nevoie să fie realizate concedieri, sugerând că lisarea ar putea fi o strategie bună pentru acele cazuri în care statul nu dorește să piardă total controlul.

Aici mai trebuie adresată o întrebare: unde va fi listată compania? Va fi listată doar intern (în România), pe o piață relativ imobilă, unde multe companii optează să se delisteze, sau va fi listată extern? Nu puține companii de stat sunt listate la NYSE, fiind supuse regulilor de transparență și monitorizare stricte.

Nici listarea la bursă, nici atragerea de investitori minoritari strategici nu va fi însă eficientă în absența unor garanții din partea statului că interesele lor vor fi protejate, altfel spus, că statul nu va abuza de poziția dominantă pe care o are. Protejarea investitorilor minoritari pare a fi o problemă centrală a privatizărilor parțiale (Gupta, 2013, p. 182), iar cadrul legal actual nu pare să ofere suficiente garanții.

Monitorizare externă

Cea mai simplă analogie pe care o putem face în privința politizării companiilor de stat este cu lupta împotriva corupției. Sigur, se poate argumenta, pe bună dreptate, că miza este alta. A combate corupția din aparatul de stat este o problemă de stat de drept în timp ce a combate politizarea companiilor publice este o problemă de eficiență. Chiar și așa, lupta împotriva corupției ne poate învăța unele lucruri.

În primul rând, că este nevoie de o supraveghere externă relativ dedicată și constantă. Pe justiție avem MCV. La companii de stat ar trebui să fie FMI, dar presiunea externă se pare că nu îngrijorează autoritățile române, altfel nu s-ar explica dinamica din ultimul an (demisii de manageri, membrii ai CA, reduceri de contracte) . În al doilea rând, că este nevoie de un instrument de responsabilizare. În cazul MCV a rămas dosarul Schengen. În cazul companiilor de stat poate fi vorba de noile acorduri pentru linii de finanțare preventivă.

Este clar însă că atitudinea FMI trebuie să se schimbe din perspectiva asta. Presiunea publică este prea slabă în România pentru a putea mobiliza forțe politice, iar presa insuficient de independentă pentru a fi convingătoare, astfel încât este încă nevoie de o monitorizare externă.

3. Membrii ai  CA care să poată rezista la presiuni

Vorbim aici de persoane din afara ministerelor și autorităților publice, preferabil fără un background politic (și polițe de returnat). Vorbim de manageri reputați, cu o imagine pozitivă și credibilă în „breaslă” și pentru care amenințarea cu demiterea din CA să nu aibă o miză. Acest ultim punct este esențial, întrucât ministerele nu exercită direct control asupra directorului general, ci prin intermediul CA. Nu poți avea management independent cu un consiliu „arestat” de stat.

La prima vedere, membri precum directorul Oracle sau manageri în cadrul unor bănci private par o alegere bună. Totuși, astfel de oameni trebuie să reprezinte masa critică din CA, altfel prezența lor va fi fără un impact semnificativ. România ar undeva în jur de 1.000 de companii publice, ceea ce face dificilă implementare acestui scenariu în toate aceste organizații. Totuși, mecanismul poate funcționa pentru cele mai mari dintre companii sau cele de importanță strategică.

Totuși…

Trebuie reținut totuși faptul că la final de zi statul este proprietarul, statul este acționarul și are tot dreptul, în această calitate, să afecteze misiunea companiilor de stat (nu discută aici despre înțelepciunea acestor decizii). Este evident că acest lucru nu se poate realiza în mod iresponsabil. Decizia de a prioritiza angajările în fața profitabilității, spre exemplu, poate fi asumată de o companie de stat, dar ea trebuie asumată în primul rând de stat, transparent și argumentat.

Infiltrarea intereselor private pare cea mai bună soluție la problema politizării managementului companiilor de stat, atât prin efectele directe (prezență în CA) cât și indirecte (audit extern, respectarea normelor de listare). Dar pentru a atrage interesele private, trebuie să reducem riscul la care se expun, iar din acest punct de vedere, îmbunătățirea cadrului legal privind guvernanța corporativă este elementară.


[i] Profesorul de la Harvard, Robert Klitgaard, a instituționalizat faimoasa formulă a corupției: corupția = monopol al puterii + putere discreționară – responsabilitate.




Etichetele atasate acestui articol: , ,