Interviu cu Mark Blyth

300 de milioane de americani, 500 de milioane de arme şi 72% trăind de la un salariu la altul; lăsam sistemul bancar să pice şi aflam cum e viaţa într-un film Mad Max

Autor: Cristophor Lydon | Traducere Tudor Țiclău | Categoria: Economie
28-06-2011

Sunt Cristophor Lydon şi îl am alături de mine pe analistul politic Mark Blyth, cel mai inteligent om din Glasgow și Ivy League, candidatul nostru preferat pentru înlocuirea lui Dominique Strauss-Kahn la conducerea FMI. O conversaţie americană cu atitudine globală de la Institutul Watson, Universitatea Brown.

C.L: Aflăm atât de multe lucruri pe care nu le ştiam despre DSK, lăsând la o parte viaţa sa de prădător sexual. Oamenii puternici din Europa spun că era un tip de treabă…  în sfera bancară.

Mark: Mda, nu era un tip rău…

C.L.: Era prietenul ţărilor sărace…

Mark: Nu aş spune neapărat asta…

C.L.: Portugalia, Grecia…

Mark: Da, în jargonul liderilor europeni, prietenul săracilor înseamnă cel care îţi pune piciorul în gât, îţi ia banii din buzunar şi îţi spune să-i aduci alţii şi săptămâna viitoare; cam asta au însemnat politicile de austeritate în aceste state, deci dacă ăsta e tipul de treaba atunci nu ştiu cine mai e tipul rău.

C.L.: Tipul rău te împuşcă direct

Mark: Da, nu ştiu exact cine ar fi tipul cel rău, dacă cel bun face asta, probabil ar trebui să te împuşte direct. DSK a fost un tip de treabă în următorul sens: FMI trebuia să dispară de tot undeva în anii 70. De ce? Pentru că FMI a fost creat în 1947 pentru a controla o serie de rate de schimb fixe stabilite odată cu introducerea sistemului Bretton Woods. Acest sistem a încetat în 1971. Ştii tipii care se ocupau cu tratarea poliomielitei iar atunci când s-a găsit tratamentul şi boala a fost eliminată s-au apucat de altceva? Cam asta a făcut şi FMI – controlau o serie de aranjamente financiare care din ‘71 nu mai existau, aşa că s-au întrebat ce facem acum? Ne ocupăm cu adunarea unor date economice, deci putem oferi statelor o serie de informaţii pe care apoi să le supervizăm şi să devenim un fel de poliţie financiară la nivel global – şi au făcut asta. Dar pe lângă partea de supraveghere, au mai introdus ideea de ajustare structurală – parte a gândirii neoliberale care considera că guvernul e prin definiţie ineficient deci trebuie să-i reduci dimensiunile, să reduci cheltuielile bugetare, să privatizezi, un fel de austeritate pentru perioada respectivă. Toată această politică a fost în mare măsură un dezastru. După vreo 15 ani, chiar şi FMI a început să-şi dea seama de asta şi a schimbat politica. Atunci când apărea câte o criză bancară, bineînţeles nu într-o ţară periferică, de mică importanţă, în curs de dezvoltare, nu tăiau bugetele şi nu ridicau dobânda de referinţă, dimpotrivă, au redescoperit Keynesianismul, şi au inundat lumea cu şi mai mulţi bani şi au salvat băncile – asta pentru statele dezvoltate. Asta făcea FMI pentru noi, aşa că noi credeam că sunt tipii de treabă, pentru că tocmai ne salvaseră şunca. Dar după toate astea, FMI a schimbat iar muzica, spunând, acum că am salvat şunca, trebuie să tăiem din consumul de grăsime, deci reîntoarcerea la politici de austeritate. Dar francezii şi nemţii îl plăceau (n. r. – pe DSK) , pentru că leadership-ul lor politic din prezent e mai degrabă slab comparativ cu cei care au reunit Europa – Mitterand, Kohl, – Merkel nu e Kohl iar Sarkozy nu e Mitterand, şi el (DSK) reprezenta un punct comun, cineva care putea vorbi cu ambele părţi şi le putea aduce împreună astfel încât Europa să aibă un minim de politică comună în timp ce înainta în criză (n.r. – criza euro). Deci a fost un tip de treabă în acest sens.

C.L.: Dar nu avea de gând să meargă cu austeritatea până în pânzele albe, presupun…

Mark: Da, probabil că aşa este…

C.L.: E vreun risc ca altcineva să facă asta?

Mark: Dacă iei Banca Centrală Europeană (BCE) şi le dai lor jucăriile… Practic, BCE a fost înfiinţată cu un singur scop în minte: controlul inflaţiei.  A fost creată în 1999 pentru a lupta cu inflaţia care dispăruse din 1983, deci au fost extrem de performanţi în domeniul acesta, aşa că şi-au continuat activitatea până în prezent. Chiar dacă economia cade într-o prăpastie din cauza deflaţiei, măcar ştii că tipii ăştia o să fie primii care se vor lupta cu inflaţia. Deci, da, există tipi mai răi  decât el ( n.r. – decât DSK), în mod cert.

C.L.: Printre rânduri, chiar dacă nu se mai scrie direct, se află încă moneda europeană într-o criză puternică, Mark?

Mark: Da, bineînţeles, cred că am vorbit despre asta, prima dată când am fost invitat aici.

C.L.: Dar s-a făcut ceva de atunci?

Mark: Nu, nimic nu s-a schimbat, întregul aparat politic al UE şi al statelor din zona euro joacă un joc de amânare perpetuă în speranţa că problema se va rezolva singură, pentru că nu au cum să o rezolve, e o problemă de design instituţional. Am să fac un scurt istoric. În 2008, tuturor le mergea bine, toţi îşi spuneau că sunt fericiţi, că da, într-adevăr există o criză bancară, dar nu ştiu exact cum s-a ajuns la asta. Băncile au dat greş într-o manieră uriaşă, şi toţi banii pierduţii trebuiau acoperiţi cumva fie că era vorba de contabilitatea băncilor, recapitalizarea băncilor sau infuzia de lichiditate. În esenţă asta înseamnă că toată datoria şi pierderea respectivă a devenit o povară a guvernului, asta a produs o gaură uriaşă în datoria publică. Dacă datoria anterioară era, să spunem, 40%, ea a ajuns la 60, 70 sau chiar 80% din PIB. Cei care deţineau obligaţiuni de stat şi-au spus: Stai puţin, ştiam că grecii sunt pe ducă, dar acum pare că toţi au probleme cu datoria. Plăteai 4% dobândă pe o obligaţiuni când datoria era 40% acum la 70-80% vreau să îmi plăteşti 6%. Guvernul a cheltuit toţi banii aceştia pentru a salva băncile, dar acum trebuie să le plătească şi deţinătorilor de obligaţiuni dobânzi mai mari. Cine sunt singurii care mai au bani? Cetăţenii, plătitori de taxe. Uite care e problema: dacă ai o democraţie, nu poţi stoarce de bani cetăţenii până nu mai au nimic pentru că o să voteze pentru altcineva care spune gata cu stoarcerea. Deci, la final, avem o confruntare între deţinătorii de obligaţiuni care cer dobânzi tot mai mari şi plătitorii de taxe. Şi în prezent, plătitorul de taxe este strâns cu uşa în numele austerităţii. Dar aşa cum am văzut în Spania, Portugalia sau Grecia e doar o chestiune de timp până când cineva o să spună GATA! Datorii publice de asemenea magnitudine pur şi simplu nu pot fi reduse, mai ales plătind în acelaşi timp dobânzi uriaşe, este imposibil! Nemţii vor insista că pot face asta, că trebuie să strângă cureaua şi aşa mai departe, şi vor strânge cureaua până când vor muri! Dar nu o să se întâmple asta pentru că Germania e o democraţie şi cetăţenii o să le spună la un moment dat politicienilor să plimbe ursul. Şi când o să se întâmple asta, toţi cei care deţin obligaţiuni de stat o să îşi spună „O-OW, I’m outta’ here”, şi scapă de obligaţiunile greceşti, irlandeze, portugheze, şi toate ricoşează pe piaţa obligaţiunilor europene, până când lovesc Spania. Iar  Spania poartă o etichetă pe care scrie 1300 de miliarde de euro, pe când mecanismul de salvare european are scris pe el doar 750 miliarde – practic, ştim că suma maximă pe care Europa e dispusă să o piardă nu e suficientă pentru a salva Spania. Ce ai de făcut e să porneşti dominourile până când acestea ajung să bată la uşa Spaniei şi atunci e GAME OVER.

C.L.: Când şi unde o să citim asta, GAME OVER, şi ce o să însemne pentru mine sau pentru tine?

Mark: Eu merg în Spania în vacanţă în iunie, aşa că de fiecare dată când deschid Financial Times şi văd Criza din Grecia, Contagiune în Europa mă gândesc, ce dramă, eu merg acolo în vacanţă, dar apoi îmi dau seama că o să am euro cu mine, deci nu mă afectează criza asta cu nimic, pentru că e moneda autohtonă. Mă interesează însă dacă folosesc dolari. Dacă euro se prăbuşeşte, cu 5 dolari voi cumpăra jumătate din Madrid. Vor fi fluctuaţii majore ale efectelor în funcţie de natura capitalului deţinut (şi implicit şi moneda). Cei care vor să-şi menţină valoarea activelor/capitalului, jucătorii cu adevărat importanţi, sunt cei care deţin obligaţiunile de stat. Ne gândim la ei ca la nişte finanţişti fără scrupule cu instinct machiavelic, dar nu este aşa. Sunt de fapt fonduri de pensii care au crezut că fac o investiţie sigură cumpărând obligaţiuni de stat, iar când guvernele au salvat băncile, această investiţie a devenit mai puţin sigură. Ei şi-au asumat un risc cumpărând aceste obligaţiuni în 2008 şi evident acum vor insista ca guvernele să-şi onoreze datoriile. Dar cu cât insistă mai mult, cu atât guvernele pun presiune pe cetăţeni, cu atât cresc şansele ca cetăţenii să nu mai suporte şi să le spună să plimbe ursul. Asta e coliziunea care ne aşteaptă.

C.L.: Atunci cred că ar trebui să rămâi acolo în Spania, în vacanţă, cât mai mult.

Mark: Da, probabil că o să merg cu 100 de dolari şi o să aştept să se aprecieze masiv, e doar o chestiune de timp.

C.L.: E uimitor cât de puţine se cunosc despre această situaţie care poate afecta întreaga lume. Dezastrul –the meltdown –  este în plină desfăşurare, nu ?

Mark: Este, e ca şi cum am privi dezastrul de la Fukushima. E chiar o analogie bună, mă bucur că ai adus-o în discuţie. Se produce dezastrul de la Fukushima, după care, toată lumea se întreabă care au fost cauzele şi se oferă diverse explicaţii – pereţii nu au fost suficient de înalţi, materialul folosit nu era rezistent la căldură etc. Deci e o problemă de design instituţional. Şi apoi toată lumea intră în panică – va fi o catastrofă de proporţii, şi până la urmă reuşim să o evităm. Apoi mai apare un alt risc de catastrofă şi iar reuşim să o evităm, şi încă una, şi încă una şi apoi devine un fel de catastrofă perpetuă. Acum nu mai ţine prima pagină a ziarelor dar problema e tot acolo, nerezolvată. Însă ne-am obişnuit cu asta. E un fel de criză permanentă. Iar criza euro se desfăşoară de 18 luni deja. La un moment dat se va ajunge la un punct de cotitură, la o limită, iar când limita respectivă e depăşită catastrofa se produce, nu mai poate fi evitată.

C.L.: Între timp, Edna O’Brien, scriitoarea irlandeză, scrie după întâlnirea cu Regina Marii Britanii: „au amanetat următorii 50 de ani pentru poporul irlandez” (cu referire la datoriile Irlandei). Chestiunea e atât de serioasă

Mark: Da, situaţia din Irlanda e foarte serioasă.

C.L.: Următorii 50 de ani de creştere sunt deja angajaţi…

Mark: Poate că 50 de ani e exagerat dar să ne gândim că una dintre băncile lor, The Irish-Anglo Bank, care este prima sau a doua ca mărime, are o datorie de 50 de miliarde de euro la o populaţie de 3 milioane. Trebuie doar să faci împărţirea să îţi dai seama cât de serioasă e situaţia. Şi asta e doar una dintre bănci. Dar hai să luăm Islanda ca exemplu. Ei au avut măcar curajul să nu salveze băncile. Ei încă au de recuperat valori de aprox. 30% din PIB într-o perioadă de 10 ani. Vor supravieţui, economia reală îşi revine, sunt chiar încrezători în prezent, iar asta pentru că nu au fost atât de neghiobi încât să garanteze pentru bănci aşa cum au făcut irlandezii.  Spre exemplu cele mai mari 4 bănci islandeze aveau active în valoare de 1000% PIB-ul ţării. Hai să ne gândim puţin: 4 bănci au datorii comune (pe care le trec ca active) de 10 ori PIB-ul ţării – cum am putut crede că o astfel de politică este sănătoasă? Şi continuăm să facem la fel din 2008, nu ne-am oprit. Wall Street face din nou super profituri. De ce? Pentru că ştiu că vor fi salvaţi în caz că o dau în bară. Şi asta ne aduce înapoi la întrebarea fundamentală: trebuia sau nu să salvăm băncile? 300 de milioane de americani, 500 de milioane de arme de foc şi 72% din americani care trăiesc de la un salariu la altul, lăsam sistemul bancar să se prăbuşească şi puteam afla cum e viaţa într-un film Mad Max. Nu puteam să nu-i salvăm dar ar fi trebuit să nu fie salvaţi. Asta e dilema, nu poţi rezolva ambele situaţii.

C.L.: Preşedintele Obama, vorbind în Camera Comunelor, reiterează legătura specială (economică) între America şi MB – axa dolar-liră sterlină. El declară: „acum este timpul pentru leadership-ul nostru. Noi rămânem marii catalizatori pentru acţiune globală”. E adevărat?

Mark: SUA reprezintă 23% din economia globală, 65-75% din rezerve naturale, 80% din bunuri denominate în dolari. Iar Marea Britanie reprezintă cam 4% din economia mondială, a fost un imperiu global care practic revine la statutul de stat dezvoltat, e un conglomerat bancar uriaş, care face bani prin utilizarea lirei ca valută speculativă între euro şi dolar. Să fim serioşi, Marea Britanie, nu stă prea bine. Dacă vrei să vezi datorii, te uiţi la David Cameroon care se chinuie să reducă datoria publică, dar asta e nimic comparativ cu datoria sectorului privat şi datoria sectorului financiar în special, chiar şi datoriile consumatorilor. Din punctul acesta de vedere, Regatul Unit este într-o situaţie mult mai proastă decât SUA. Şi atunci, de ce merge Obama să ţină discursuri în Marea Britanie? E în drumul spre întâlnirea G8 care se ţine în Paris, aşadar, merge în faţa parlamentarilor, le spune ce vor să audă şi toată lumea e fericită, că doar nu e Geroge Bush. E vorba de actorie, teatru, nu are nici un fel de substanţă. Ai întâlnit vreodată un cuplu în care femeia arată foarte bine şi bărbatul e un tip comun? Cine crezi că lucrează mai mult în relaţia respectivă? America e femeia care arată bine iar MB e tipul banal. E mult mai important pentru Regatul Unit să aibă o relaţie specială, Statelor Unite nici că le pasă.

C.L.: Mark, cine rezolvă problema datoriei, nu doar datoria publică, dar datoria globală, datoria faţă de China?

Mark: Ce datorie globală faţă de China?

C.L.: Toată lumea are datorii faţă de China.

Mark: Aşa, deci avem datorii către chinezi.

C.L.: Aminteşte-mi.

Mark: Cu ce plătim datoria?

C.L.: Dolari.

Mark: Cine tipăreşte dolarii?… Moneda e a mea, dar problema e a lor.

C.L.: Vorbeşti serios?

Mark: Foarte serios. Încotro o să îşi diversifice activităţile economice China? Iată un exemplu, care demonstrează că euro e o moneda slabă. Dacă era cât de cât puternică, China ar avea cel puţin jumătate din rezerve în euro. Dar dacă ar face asta două lucruri s-ar întâmpla: în primul rând şi-ar lua asupra sa toate riscurile suverane asociate cu moneda euro şi cu statele membre ale zonei, monedă care, de fapt, nu e o monedă reală pentru că nu există un stat real în spate, nu există o economie unificată reală în spate. Deci rămâne din păcate cu rezervele blocate în dolari. Ar putea declara yuanul, propria monedă, o valută forte, dar asta ar însemna să poată fi schimbată liber în funcţie de cererea şi oferta de pe pieţe, fapt care ar determina o creştere majoră a valorii, pentru că toată lumea vrea să investească în economia cu cel mai mare ritm de creştere şi cu cele mai bune prognoze de viitor. Dacă valoarea monedei creşte, exporturile scad. Dacă ne uităm la distribuţia veniturilor în China, SUA e un fel de Suedia. Aste e minunat dacă te numeri printre cei 100 de milioane care au un standard de viaţă ridicat (şi putere de consum ridicată), dar dacă faci parte din cei 900 de milioane care trăiesc în sărăcie, atunci ai o problemă pentru că nu deţii puterea de consum necesară pentru a opri declinul cauzat de reducerea exporturilor. Deci, chinezii aleg dolarul, pentru că nu au ce alege altceva. Ar putea să oprească exporturile către SUA dar nu pot pentru că nu prea au unde să meargă şi nu ştiu un alt model economic decât acesta (n.r. – bazat pe export) şi dacă vor să schimbe ceva o să le ia minim 20 de ani să facă tranziţia respectivă. În această perioadă datoria universală se va întoarce invers (n.r. – China va deveni datoare).

C.L: Mark, ce vom spune peste 10 ani, uitându-ne la 2011, la 3 ani după catastrofă (n.r. –criza financiară) când am fost avertizaţi că nu se mai poate continua în acelaşi mod.

Mark: Ei bine, una dintre vorbele mele preferate este: lucrurile continuă până când se opresc. Dacă ştii că nu o să mai continue, atunci ai un avantaj competitiv faţă de ceilalţi. Dacă asta ar fi adevărat, şi aş avea această informaţie, nu aş sta aici să discut cu tine, probabil aş fi pe o plajă cu 3 supermodele de la Victoria’s Secrets. Nici eu, şi cred că nimeni, nu are o astfel de informaţie, pentru că lumea pur şi simplu nu funcţionează astfel. Aşadar, dacă nu putem face predicţii exacte, de ce suntem interesaţi de predicţii? Acum câţiva ani, nimeni nu auzise de cuvântul BRICs. Apoi, un tip de la Goldman Sachs vine şi spune Brazilia, Rusia, India, China – ce au în comun? Şi el creează un model foarte simplu bazat pe variabile precum rate de schimb, consum, date demografice şi un factor denumit Total Factor Productivity Catch-up – adică modul în care productivitatea fluctuează în timp, cum interacţionează cu fluctuaţiile ratelor de schimb şi consumul şi toate acestea cuplate cu demografia. Pornind de la asta, face o proiecţie LINIARĂ pe 50 de ani – asta e ridicol! Dacă oricine încearcă să îţi vândă o proiecţie liniară pe 50 de ani legat de orice altceva decât speranţa de viaţă, ia-ţi tălpăşiţa rapid. Imaginează-ţi că suntem în 1912 şi mergi la un tip Goldman şi îi spui că vrei să investeşti în ceva sigur, poate obligaţiuni, pentru că acestea au un risc scăzut, ce îţi sugerează? El iţi răspunde: 40% din portofoliul de investiţie ar trebui să fie în Marea Britanie, doar nu o să cheltuie jumătate din rezervele trezoreriei într-un război inutil în Europa, nu-i aşa?  Restul i-aş împărţii între Germania, economie în plină dezvoltare, doar nu o să piardă 75% din PIB într-un război inutil în Europa iar pe termen lung Rusia, pentru că asta e economia cu cea mai puternică creştere a momentului. Iar în 1914 nu mai aveai nici un ban. Tu mă întrebi ce o să fie peste 9-10 ani, iar Goldman vinde un produs bazat pe o proiecţie de 50 de ani – totul e lipsit de valoare. Îţi pot spune însă de ce mi-e teamă că se va întâmpla în 9 ani de acum. Nu am învăţat absolut nimic din criza financiară din 2008.  Probabil vom pune nişte limitatoare de viteză pe şosea şi mai multe airbag-uri în maşină, în afară de asta modelul rămâne neschimbat. Din această cauză, suntem mult mai expuşi la riscuri decât oricând în trecut. Nu există nici un motiv pentru care modelul actual să nu eşueze din nou. Şi data viitoare, nu va ateriza în plasa de siguranţă a statului care acum a fost cu o datorie publică de 40% din PIB. Va fi o plasă care are deja 80% datorie publică. Asta înseamnă că nu vor mai exista bani pentru a salva piaţa.  Aşadar, când se prăbuşeşte data viitoare, piaţa, se va prăbuşi cu adevărat, până la capăt. Dacă tu eşti un bancher la vârf, tu ştii asta. Atunci, care e stimulentul tău? Eşti motivat să fii prudent, să îţi reduci profitul, să îţi reduci afacerea, sau să iei potul cel mare înainte să cadă toată construcţia?

C.L.: Deci jucăm la faliment.

Mark: Da, aici ne aflăm. Jucăm la faliment. Şi nu o să ajungem la faliment din cauza „privilegiilor statului” şi a ineficienţei sale. Cheltuielile publice scăpate de sub control – asta e o glumă, pur şi simplu nu e adevărat. Oamenii nu sunt interesaţi să citească informaţiile oficiale privind datoria publică. Să se uite mai atent la datoria netă decât la cea brută, să urmărească compoziţia datoriei pe diverse sectoare – financiar, industrie, imobiliare, agricultură. Datoria americană analizată astfel nu e mai mare decât cea a Germaniei, şi cu toate acestea nemţii sunt văzuţi ca un model de prudenţă fiscală, iar noi suntem cei mai mari cheltuitori. Asta e pur şi simplu politică prin orice mijloace. Ceea ce o să ne lovească din nou va fi un alt ciclu de creditare – un super boom economic urmat de un super colaps. Doar că de data asta vom avea de la început un nivel foarte ridicat de datorie, şi asta e o problema reală. Noi dăm în cap statului iar statul e cel care trebuie să ne salveze. Dărâmăm fundaţia clădirii care ne protejează de uragan exact în momentul în care uraganul se apropie. E mai mult decât stupid.

C.L.: Mulţumesc Mark, abia aştept să discutăm din nou.

Mark: Ca de obicei, plăcerea de a juca rolul de corb ce anunţă furtuna a fost de partea mea.

 

Aici găsiţi interviul audio.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , ,

Comentarii (4)

  1. Pingback: “300 de milioane de americani, 500 de milioane de arme şi 72% trăind de la un salariu la altul; lăsam sistemul bancar să pice şi aflam cum e viaţa într-un film Mad Max”. Interviu cu Mark Blyth | Critic Atac

  2. Pingback: “300 de milioane de americani, 500 de milioane de arme şi 72% trăind de la un salariu la altul; lăsam sistemul bancar să pice şi aflam cum e viaţa într-un film Mad Max”. Interviu cu Mark Blyth | Critic Atac

  3. Pingback: Dreapta moralistă şi stînga sentimentală: în marginea actualităţii | Critic Atac

  4. Pingback: “Nu îmi da niciodată o maşină închiriată cu o asigurare integrală care acoperă orice pentru că o voi conduce ca pe un Porsche chiar dacă e o mașină mică de oraș” – Interviu cu Mark Blyth II | Critic Atac

» » tipareste acest articol

Interviu cu Mark Blyth | 300 de milioane de americani, 500 de milioane de arme şi 72% trăind de la un salariu la altul; lăsam sistemul bancar să pice şi aflam cum e viaţa într-un film Mad Max

Autor: Cristophor Lydon | Traducere Tudor Țiclău | Categoria: Economie

Sunt Cristophor Lydon şi îl am alături de mine pe analistul politic Mark Blyth, cel mai inteligent om din Glasgow și Ivy League, candidatul nostru preferat pentru înlocuirea lui Dominique Strauss-Kahn la conducerea FMI. O conversaţie americană cu atitudine globală de la Institutul Watson, Universitatea Brown.

C.L: Aflăm atât de multe lucruri pe care nu le ştiam despre DSK, lăsând la o parte viaţa sa de prădător sexual. Oamenii puternici din Europa spun că era un tip de treabă…  în sfera bancară.

Mark: Mda, nu era un tip rău…

C.L.: Era prietenul ţărilor sărace…

Mark: Nu aş spune neapărat asta…

C.L.: Portugalia, Grecia…

Mark: Da, în jargonul liderilor europeni, prietenul săracilor înseamnă cel care îţi pune piciorul în gât, îţi ia banii din buzunar şi îţi spune să-i aduci alţii şi săptămâna viitoare; cam asta au însemnat politicile de austeritate în aceste state, deci dacă ăsta e tipul de treaba atunci nu ştiu cine mai e tipul rău.

C.L.: Tipul rău te împuşcă direct

Mark: Da, nu ştiu exact cine ar fi tipul cel rău, dacă cel bun face asta, probabil ar trebui să te împuşte direct. DSK a fost un tip de treabă în următorul sens: FMI trebuia să dispară de tot undeva în anii 70. De ce? Pentru că FMI a fost creat în 1947 pentru a controla o serie de rate de schimb fixe stabilite odată cu introducerea sistemului Bretton Woods. Acest sistem a încetat în 1971. Ştii tipii care se ocupau cu tratarea poliomielitei iar atunci când s-a găsit tratamentul şi boala a fost eliminată s-au apucat de altceva? Cam asta a făcut şi FMI – controlau o serie de aranjamente financiare care din ‘71 nu mai existau, aşa că s-au întrebat ce facem acum? Ne ocupăm cu adunarea unor date economice, deci putem oferi statelor o serie de informaţii pe care apoi să le supervizăm şi să devenim un fel de poliţie financiară la nivel global – şi au făcut asta. Dar pe lângă partea de supraveghere, au mai introdus ideea de ajustare structurală – parte a gândirii neoliberale care considera că guvernul e prin definiţie ineficient deci trebuie să-i reduci dimensiunile, să reduci cheltuielile bugetare, să privatizezi, un fel de austeritate pentru perioada respectivă. Toată această politică a fost în mare măsură un dezastru. După vreo 15 ani, chiar şi FMI a început să-şi dea seama de asta şi a schimbat politica. Atunci când apărea câte o criză bancară, bineînţeles nu într-o ţară periferică, de mică importanţă, în curs de dezvoltare, nu tăiau bugetele şi nu ridicau dobânda de referinţă, dimpotrivă, au redescoperit Keynesianismul, şi au inundat lumea cu şi mai mulţi bani şi au salvat băncile – asta pentru statele dezvoltate. Asta făcea FMI pentru noi, aşa că noi credeam că sunt tipii de treabă, pentru că tocmai ne salvaseră şunca. Dar după toate astea, FMI a schimbat iar muzica, spunând, acum că am salvat şunca, trebuie să tăiem din consumul de grăsime, deci reîntoarcerea la politici de austeritate. Dar francezii şi nemţii îl plăceau (n. r. – pe DSK) , pentru că leadership-ul lor politic din prezent e mai degrabă slab comparativ cu cei care au reunit Europa – Mitterand, Kohl, – Merkel nu e Kohl iar Sarkozy nu e Mitterand, şi el (DSK) reprezenta un punct comun, cineva care putea vorbi cu ambele părţi şi le putea aduce împreună astfel încât Europa să aibă un minim de politică comună în timp ce înainta în criză (n.r. – criza euro). Deci a fost un tip de treabă în acest sens.

C.L.: Dar nu avea de gând să meargă cu austeritatea până în pânzele albe, presupun…

Mark: Da, probabil că aşa este…

C.L.: E vreun risc ca altcineva să facă asta?

Mark: Dacă iei Banca Centrală Europeană (BCE) şi le dai lor jucăriile… Practic, BCE a fost înfiinţată cu un singur scop în minte: controlul inflaţiei.  A fost creată în 1999 pentru a lupta cu inflaţia care dispăruse din 1983, deci au fost extrem de performanţi în domeniul acesta, aşa că şi-au continuat activitatea până în prezent. Chiar dacă economia cade într-o prăpastie din cauza deflaţiei, măcar ştii că tipii ăştia o să fie primii care se vor lupta cu inflaţia. Deci, da, există tipi mai răi  decât el ( n.r. – decât DSK), în mod cert.

C.L.: Printre rânduri, chiar dacă nu se mai scrie direct, se află încă moneda europeană într-o criză puternică, Mark?

Mark: Da, bineînţeles, cred că am vorbit despre asta, prima dată când am fost invitat aici.

C.L.: Dar s-a făcut ceva de atunci?

Mark: Nu, nimic nu s-a schimbat, întregul aparat politic al UE şi al statelor din zona euro joacă un joc de amânare perpetuă în speranţa că problema se va rezolva singură, pentru că nu au cum să o rezolve, e o problemă de design instituţional. Am să fac un scurt istoric. În 2008, tuturor le mergea bine, toţi îşi spuneau că sunt fericiţi, că da, într-adevăr există o criză bancară, dar nu ştiu exact cum s-a ajuns la asta. Băncile au dat greş într-o manieră uriaşă, şi toţi banii pierduţii trebuiau acoperiţi cumva fie că era vorba de contabilitatea băncilor, recapitalizarea băncilor sau infuzia de lichiditate. În esenţă asta înseamnă că toată datoria şi pierderea respectivă a devenit o povară a guvernului, asta a produs o gaură uriaşă în datoria publică. Dacă datoria anterioară era, să spunem, 40%, ea a ajuns la 60, 70 sau chiar 80% din PIB. Cei care deţineau obligaţiuni de stat şi-au spus: Stai puţin, ştiam că grecii sunt pe ducă, dar acum pare că toţi au probleme cu datoria. Plăteai 4% dobândă pe o obligaţiuni când datoria era 40% acum la 70-80% vreau să îmi plăteşti 6%. Guvernul a cheltuit toţi banii aceştia pentru a salva băncile, dar acum trebuie să le plătească şi deţinătorilor de obligaţiuni dobânzi mai mari. Cine sunt singurii care mai au bani? Cetăţenii, plătitori de taxe. Uite care e problema: dacă ai o democraţie, nu poţi stoarce de bani cetăţenii până nu mai au nimic pentru că o să voteze pentru altcineva care spune gata cu stoarcerea. Deci, la final, avem o confruntare între deţinătorii de obligaţiuni care cer dobânzi tot mai mari şi plătitorii de taxe. Şi în prezent, plătitorul de taxe este strâns cu uşa în numele austerităţii. Dar aşa cum am văzut în Spania, Portugalia sau Grecia e doar o chestiune de timp până când cineva o să spună GATA! Datorii publice de asemenea magnitudine pur şi simplu nu pot fi reduse, mai ales plătind în acelaşi timp dobânzi uriaşe, este imposibil! Nemţii vor insista că pot face asta, că trebuie să strângă cureaua şi aşa mai departe, şi vor strânge cureaua până când vor muri! Dar nu o să se întâmple asta pentru că Germania e o democraţie şi cetăţenii o să le spună la un moment dat politicienilor să plimbe ursul. Şi când o să se întâmple asta, toţi cei care deţin obligaţiuni de stat o să îşi spună „O-OW, I’m outta’ here”, şi scapă de obligaţiunile greceşti, irlandeze, portugheze, şi toate ricoşează pe piaţa obligaţiunilor europene, până când lovesc Spania. Iar  Spania poartă o etichetă pe care scrie 1300 de miliarde de euro, pe când mecanismul de salvare european are scris pe el doar 750 miliarde – practic, ştim că suma maximă pe care Europa e dispusă să o piardă nu e suficientă pentru a salva Spania. Ce ai de făcut e să porneşti dominourile până când acestea ajung să bată la uşa Spaniei şi atunci e GAME OVER.

C.L.: Când şi unde o să citim asta, GAME OVER, şi ce o să însemne pentru mine sau pentru tine?

Mark: Eu merg în Spania în vacanţă în iunie, aşa că de fiecare dată când deschid Financial Times şi văd Criza din Grecia, Contagiune în Europa mă gândesc, ce dramă, eu merg acolo în vacanţă, dar apoi îmi dau seama că o să am euro cu mine, deci nu mă afectează criza asta cu nimic, pentru că e moneda autohtonă. Mă interesează însă dacă folosesc dolari. Dacă euro se prăbuşeşte, cu 5 dolari voi cumpăra jumătate din Madrid. Vor fi fluctuaţii majore ale efectelor în funcţie de natura capitalului deţinut (şi implicit şi moneda). Cei care vor să-şi menţină valoarea activelor/capitalului, jucătorii cu adevărat importanţi, sunt cei care deţin obligaţiunile de stat. Ne gândim la ei ca la nişte finanţişti fără scrupule cu instinct machiavelic, dar nu este aşa. Sunt de fapt fonduri de pensii care au crezut că fac o investiţie sigură cumpărând obligaţiuni de stat, iar când guvernele au salvat băncile, această investiţie a devenit mai puţin sigură. Ei şi-au asumat un risc cumpărând aceste obligaţiuni în 2008 şi evident acum vor insista ca guvernele să-şi onoreze datoriile. Dar cu cât insistă mai mult, cu atât guvernele pun presiune pe cetăţeni, cu atât cresc şansele ca cetăţenii să nu mai suporte şi să le spună să plimbe ursul. Asta e coliziunea care ne aşteaptă.

C.L.: Atunci cred că ar trebui să rămâi acolo în Spania, în vacanţă, cât mai mult.

Mark: Da, probabil că o să merg cu 100 de dolari şi o să aştept să se aprecieze masiv, e doar o chestiune de timp.

C.L.: E uimitor cât de puţine se cunosc despre această situaţie care poate afecta întreaga lume. Dezastrul –the meltdown –  este în plină desfăşurare, nu ?

Mark: Este, e ca şi cum am privi dezastrul de la Fukushima. E chiar o analogie bună, mă bucur că ai adus-o în discuţie. Se produce dezastrul de la Fukushima, după care, toată lumea se întreabă care au fost cauzele şi se oferă diverse explicaţii – pereţii nu au fost suficient de înalţi, materialul folosit nu era rezistent la căldură etc. Deci e o problemă de design instituţional. Şi apoi toată lumea intră în panică – va fi o catastrofă de proporţii, şi până la urmă reuşim să o evităm. Apoi mai apare un alt risc de catastrofă şi iar reuşim să o evităm, şi încă una, şi încă una şi apoi devine un fel de catastrofă perpetuă. Acum nu mai ţine prima pagină a ziarelor dar problema e tot acolo, nerezolvată. Însă ne-am obişnuit cu asta. E un fel de criză permanentă. Iar criza euro se desfăşoară de 18 luni deja. La un moment dat se va ajunge la un punct de cotitură, la o limită, iar când limita respectivă e depăşită catastrofa se produce, nu mai poate fi evitată.

C.L.: Între timp, Edna O’Brien, scriitoarea irlandeză, scrie după întâlnirea cu Regina Marii Britanii: „au amanetat următorii 50 de ani pentru poporul irlandez” (cu referire la datoriile Irlandei). Chestiunea e atât de serioasă

Mark: Da, situaţia din Irlanda e foarte serioasă.

C.L.: Următorii 50 de ani de creştere sunt deja angajaţi…

Mark: Poate că 50 de ani e exagerat dar să ne gândim că una dintre băncile lor, The Irish-Anglo Bank, care este prima sau a doua ca mărime, are o datorie de 50 de miliarde de euro la o populaţie de 3 milioane. Trebuie doar să faci împărţirea să îţi dai seama cât de serioasă e situaţia. Şi asta e doar una dintre bănci. Dar hai să luăm Islanda ca exemplu. Ei au avut măcar curajul să nu salveze băncile. Ei încă au de recuperat valori de aprox. 30% din PIB într-o perioadă de 10 ani. Vor supravieţui, economia reală îşi revine, sunt chiar încrezători în prezent, iar asta pentru că nu au fost atât de neghiobi încât să garanteze pentru bănci aşa cum au făcut irlandezii.  Spre exemplu cele mai mari 4 bănci islandeze aveau active în valoare de 1000% PIB-ul ţării. Hai să ne gândim puţin: 4 bănci au datorii comune (pe care le trec ca active) de 10 ori PIB-ul ţării – cum am putut crede că o astfel de politică este sănătoasă? Şi continuăm să facem la fel din 2008, nu ne-am oprit. Wall Street face din nou super profituri. De ce? Pentru că ştiu că vor fi salvaţi în caz că o dau în bară. Şi asta ne aduce înapoi la întrebarea fundamentală: trebuia sau nu să salvăm băncile? 300 de milioane de americani, 500 de milioane de arme de foc şi 72% din americani care trăiesc de la un salariu la altul, lăsam sistemul bancar să se prăbuşească şi puteam afla cum e viaţa într-un film Mad Max. Nu puteam să nu-i salvăm dar ar fi trebuit să nu fie salvaţi. Asta e dilema, nu poţi rezolva ambele situaţii.

C.L.: Preşedintele Obama, vorbind în Camera Comunelor, reiterează legătura specială (economică) între America şi MB – axa dolar-liră sterlină. El declară: „acum este timpul pentru leadership-ul nostru. Noi rămânem marii catalizatori pentru acţiune globală”. E adevărat?

Mark: SUA reprezintă 23% din economia globală, 65-75% din rezerve naturale, 80% din bunuri denominate în dolari. Iar Marea Britanie reprezintă cam 4% din economia mondială, a fost un imperiu global care practic revine la statutul de stat dezvoltat, e un conglomerat bancar uriaş, care face bani prin utilizarea lirei ca valută speculativă între euro şi dolar. Să fim serioşi, Marea Britanie, nu stă prea bine. Dacă vrei să vezi datorii, te uiţi la David Cameroon care se chinuie să reducă datoria publică, dar asta e nimic comparativ cu datoria sectorului privat şi datoria sectorului financiar în special, chiar şi datoriile consumatorilor. Din punctul acesta de vedere, Regatul Unit este într-o situaţie mult mai proastă decât SUA. Şi atunci, de ce merge Obama să ţină discursuri în Marea Britanie? E în drumul spre întâlnirea G8 care se ţine în Paris, aşadar, merge în faţa parlamentarilor, le spune ce vor să audă şi toată lumea e fericită, că doar nu e Geroge Bush. E vorba de actorie, teatru, nu are nici un fel de substanţă. Ai întâlnit vreodată un cuplu în care femeia arată foarte bine şi bărbatul e un tip comun? Cine crezi că lucrează mai mult în relaţia respectivă? America e femeia care arată bine iar MB e tipul banal. E mult mai important pentru Regatul Unit să aibă o relaţie specială, Statelor Unite nici că le pasă.

C.L.: Mark, cine rezolvă problema datoriei, nu doar datoria publică, dar datoria globală, datoria faţă de China?

Mark: Ce datorie globală faţă de China?

C.L.: Toată lumea are datorii faţă de China.

Mark: Aşa, deci avem datorii către chinezi.

C.L.: Aminteşte-mi.

Mark: Cu ce plătim datoria?

C.L.: Dolari.

Mark: Cine tipăreşte dolarii?… Moneda e a mea, dar problema e a lor.

C.L.: Vorbeşti serios?

Mark: Foarte serios. Încotro o să îşi diversifice activităţile economice China? Iată un exemplu, care demonstrează că euro e o moneda slabă. Dacă era cât de cât puternică, China ar avea cel puţin jumătate din rezerve în euro. Dar dacă ar face asta două lucruri s-ar întâmpla: în primul rând şi-ar lua asupra sa toate riscurile suverane asociate cu moneda euro şi cu statele membre ale zonei, monedă care, de fapt, nu e o monedă reală pentru că nu există un stat real în spate, nu există o economie unificată reală în spate. Deci rămâne din păcate cu rezervele blocate în dolari. Ar putea declara yuanul, propria monedă, o valută forte, dar asta ar însemna să poată fi schimbată liber în funcţie de cererea şi oferta de pe pieţe, fapt care ar determina o creştere majoră a valorii, pentru că toată lumea vrea să investească în economia cu cel mai mare ritm de creştere şi cu cele mai bune prognoze de viitor. Dacă valoarea monedei creşte, exporturile scad. Dacă ne uităm la distribuţia veniturilor în China, SUA e un fel de Suedia. Aste e minunat dacă te numeri printre cei 100 de milioane care au un standard de viaţă ridicat (şi putere de consum ridicată), dar dacă faci parte din cei 900 de milioane care trăiesc în sărăcie, atunci ai o problemă pentru că nu deţii puterea de consum necesară pentru a opri declinul cauzat de reducerea exporturilor. Deci, chinezii aleg dolarul, pentru că nu au ce alege altceva. Ar putea să oprească exporturile către SUA dar nu pot pentru că nu prea au unde să meargă şi nu ştiu un alt model economic decât acesta (n.r. – bazat pe export) şi dacă vor să schimbe ceva o să le ia minim 20 de ani să facă tranziţia respectivă. În această perioadă datoria universală se va întoarce invers (n.r. – China va deveni datoare).

C.L: Mark, ce vom spune peste 10 ani, uitându-ne la 2011, la 3 ani după catastrofă (n.r. –criza financiară) când am fost avertizaţi că nu se mai poate continua în acelaşi mod.

Mark: Ei bine, una dintre vorbele mele preferate este: lucrurile continuă până când se opresc. Dacă ştii că nu o să mai continue, atunci ai un avantaj competitiv faţă de ceilalţi. Dacă asta ar fi adevărat, şi aş avea această informaţie, nu aş sta aici să discut cu tine, probabil aş fi pe o plajă cu 3 supermodele de la Victoria’s Secrets. Nici eu, şi cred că nimeni, nu are o astfel de informaţie, pentru că lumea pur şi simplu nu funcţionează astfel. Aşadar, dacă nu putem face predicţii exacte, de ce suntem interesaţi de predicţii? Acum câţiva ani, nimeni nu auzise de cuvântul BRICs. Apoi, un tip de la Goldman Sachs vine şi spune Brazilia, Rusia, India, China – ce au în comun? Şi el creează un model foarte simplu bazat pe variabile precum rate de schimb, consum, date demografice şi un factor denumit Total Factor Productivity Catch-up – adică modul în care productivitatea fluctuează în timp, cum interacţionează cu fluctuaţiile ratelor de schimb şi consumul şi toate acestea cuplate cu demografia. Pornind de la asta, face o proiecţie LINIARĂ pe 50 de ani – asta e ridicol! Dacă oricine încearcă să îţi vândă o proiecţie liniară pe 50 de ani legat de orice altceva decât speranţa de viaţă, ia-ţi tălpăşiţa rapid. Imaginează-ţi că suntem în 1912 şi mergi la un tip Goldman şi îi spui că vrei să investeşti în ceva sigur, poate obligaţiuni, pentru că acestea au un risc scăzut, ce îţi sugerează? El iţi răspunde: 40% din portofoliul de investiţie ar trebui să fie în Marea Britanie, doar nu o să cheltuie jumătate din rezervele trezoreriei într-un război inutil în Europa, nu-i aşa?  Restul i-aş împărţii între Germania, economie în plină dezvoltare, doar nu o să piardă 75% din PIB într-un război inutil în Europa iar pe termen lung Rusia, pentru că asta e economia cu cea mai puternică creştere a momentului. Iar în 1914 nu mai aveai nici un ban. Tu mă întrebi ce o să fie peste 9-10 ani, iar Goldman vinde un produs bazat pe o proiecţie de 50 de ani – totul e lipsit de valoare. Îţi pot spune însă de ce mi-e teamă că se va întâmpla în 9 ani de acum. Nu am învăţat absolut nimic din criza financiară din 2008.  Probabil vom pune nişte limitatoare de viteză pe şosea şi mai multe airbag-uri în maşină, în afară de asta modelul rămâne neschimbat. Din această cauză, suntem mult mai expuşi la riscuri decât oricând în trecut. Nu există nici un motiv pentru care modelul actual să nu eşueze din nou. Şi data viitoare, nu va ateriza în plasa de siguranţă a statului care acum a fost cu o datorie publică de 40% din PIB. Va fi o plasă care are deja 80% datorie publică. Asta înseamnă că nu vor mai exista bani pentru a salva piaţa.  Aşadar, când se prăbuşeşte data viitoare, piaţa, se va prăbuşi cu adevărat, până la capăt. Dacă tu eşti un bancher la vârf, tu ştii asta. Atunci, care e stimulentul tău? Eşti motivat să fii prudent, să îţi reduci profitul, să îţi reduci afacerea, sau să iei potul cel mare înainte să cadă toată construcţia?

C.L.: Deci jucăm la faliment.

Mark: Da, aici ne aflăm. Jucăm la faliment. Şi nu o să ajungem la faliment din cauza „privilegiilor statului” şi a ineficienţei sale. Cheltuielile publice scăpate de sub control – asta e o glumă, pur şi simplu nu e adevărat. Oamenii nu sunt interesaţi să citească informaţiile oficiale privind datoria publică. Să se uite mai atent la datoria netă decât la cea brută, să urmărească compoziţia datoriei pe diverse sectoare – financiar, industrie, imobiliare, agricultură. Datoria americană analizată astfel nu e mai mare decât cea a Germaniei, şi cu toate acestea nemţii sunt văzuţi ca un model de prudenţă fiscală, iar noi suntem cei mai mari cheltuitori. Asta e pur şi simplu politică prin orice mijloace. Ceea ce o să ne lovească din nou va fi un alt ciclu de creditare – un super boom economic urmat de un super colaps. Doar că de data asta vom avea de la început un nivel foarte ridicat de datorie, şi asta e o problema reală. Noi dăm în cap statului iar statul e cel care trebuie să ne salveze. Dărâmăm fundaţia clădirii care ne protejează de uragan exact în momentul în care uraganul se apropie. E mai mult decât stupid.

C.L.: Mulţumesc Mark, abia aştept să discutăm din nou.

Mark: Ca de obicei, plăcerea de a juca rolul de corb ce anunţă furtuna a fost de partea mea.

 

Aici găsiţi interviul audio.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , ,