Hârtia şi amidonul din cartofi

Noile arme in războiul comercial Uniunea Europeană – China

Autor: Marius Mosoreanu | Categoria: Economie
25-05-2011

Competiţia economică acerbă dintre Uniunea Europeană şi China, pe de-o parte, China şi Statele Unite, pe de altă parte, dar în acelaşi timp şi dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite, reuşeşte pe zi ce trece să ofere din ce în ce mai mult material de lucru (nu doar) economiştilor. Fiecare decizie economică luată de către unul dintre cei trei actori redefineşte, într-o măsură mai mare sau mică, percepţia asupra raporturilor de putere dintre ei: interdependenţa complexă funcţionează din plin, iar economia globală oferă o gamă variată de mijloace şi instrumente pentru fiecare dintre cei trei actori, diversitatea acestor mijloace fiind limitată doar de imaginaţia şi scopurile strategilor din fiecare tabără.

În Statele Unite, boicotarea produselor din China poate avea nu doar cauze economice ci şi ideologice, un exemplu perfect fiind decizia universităţii Notre Dame de a nu permite produselor fabricate în China să fie comercializate sub sigla universităţii datorită faptului că, în opinia universităţii, sindicatele din China nu sunt libere. Decizia respectivă, deşi lipsită de un impact major economic, este totuşi destul de importantă în ceea ce priveşte relaţiile economice bilaterale China – Statele Unite, fiind un indicator perfect al percepţiei economiei chineze, percepţie care nu este reflectată totuşi în cifrele schimburilor economice ale Statelor Unite cu China, volumul importurilor fiind mult mai mare decât cel al exporturilor:

Graficul 1. Schimburile comerciale Statele Unite – China, 1997 – 2010 (milioane de dolari), conform datelor Census.gov

În cazul UE, natura şi direcţia schimburilor economice UE – China este una asemănătoare, volumul importurilor fiind, din nou, mult mai mare decât cel al exporturilor, China confirmându-şi încă o dată, dacă mai era nevoie, statutul de cel mai mare exportator al lumii:

Graficul 2. Schimburile comerciale UE – China, 2006 – 2010 (milioane euro), conform datelor Eurostat

Luna aceasta au avut loc noi mutări pe tabla de şah a războiului rece economic dintre Uniunea Europeană şi China. Prima dintre ele a fost făcută de către UE: începând cu această lună, constatând că producătorii europeni au de suferit ca urmare a concurenţei produselor chinezeşti, Uniunea Europeană a introdus pentru prima dată în relaţiile economice cu China, taxe antisubvenţie. Conform deciziei Consiliului UE, importurilor din China de hârtie superioară pentru tipărit le va fi aplicată, pentru o perioadă de cinci ani, atât o taxă antisubvenţie între 4% şi 12% cât şi o taxă antidumping ce variază între 8 şi 35,1%.

Hotărârea, cu un pronunţat caracter protecţionist, a fost luată ca urmare a unei investigaţii ce a început în ianuarie 2010 şi care a durat aproximativ 15 luni. Această investigaţie a fost demarată de către Comisie în urma unei sesizării depuse în data de 4 ianuarie 2010 de către CEPIFINE – Asociaţia Producătorilor Europeni de Hârtie Fină, asociaţie ce reprezintă interesele producătorilor a mai mult de 25% din hârtia fină produsă la nivelul UE, sesizarea având ca obiect politica de dumping practicată de către producătorii chinezi.

Contextul depunerii respectivei sesizări poate fi într-o oarecare măsură edificator în privinţa rezultatelor investigaţiei: conform datelor Eurostat, producţia de hârtie fină în cadrul UE se afla pe un pronunţat trend descendent în ultimii patru ani înaintea depunerii respectivei sesizări, Uniunea Europeană rămânând totuşi principalul producător la nivel mondial.  Astfel, după cum poate fi observat în graficul următor, scăderea drastică de 3561,23 de mii de tone a producţiei de la nivelul anului 2008 la nivelul anului 2009, se manifestă pe fondul unei tendinţe de creştere a producţiei Chinei:Graficul 3. Producţia de hârtie superioară pentru tipărit pentru perioada 2006 – 2009 (mii de tone) conform datelor Eurostat

În urma rezultatelor investigaţiei, principalele motive care au determinat introducerea taxei antisubvenţie au fost diferitele măsuri luate de către guvernul chinez în direcţia stimulării dezvoltării industriei producătoare de hârtie, măsuri ce au cuprins, printre altele, inclusiv intervenţia în sistemul bancar în scopul acordării de credite preferenţiale industriei producătoare de hârtie, principalele bănci chineze fiind controlate de către stat, măsurile de subvenţionare strategică şi direcţionată nefiind, în opinia UE, conforme principiilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, organizaţie la care China a aderat – cu sprijinul UE – în ianuarie 2001.

Ca urmare a faptului că produsul respectiv este supus atât taxei anti-subvenţie cât şi taxei anti-dumping, guvernul chinez a catalogat respectiva decizie ca abuzivă, considerând-o la rându-i, prin vocea purtătorului de cuvânt al Ministerului Comerţului, o încălcare a aceloraşi principii ce stau la baza funcţionării Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Guvernul chinez nu s-a limitat doar la declaraţii critice la adresa respectivei măsuri ci a ripostat în acelaşi registru, introducând începând cu data de 19 mai o taxă anti-subvenţie între 7,7% şi 11,19% pentru amidonul din cartofi importat de către China din Uniunea Europeană. Conform vice-preşedintelui Asociaţie Industriei Chineze a Amidonului, această taxă se vrea a fi un instrument de a regla anumite distorsiuni ale pieţei apărute ca urmare a subvenţionării producătorilor europeni de amidon din cartofi – amidon ce este utilizat printre altele şi la fabricarea hârtiei superioare pentru tipărit. Potrivit aceleiaşi surse, preţul pe piaţa chineză a tonei de amidon din cartofi importat din UE este de 430 dolari, ceea ce ar reprezenta doar 30% din costurile exportatorului.

Decizia UE de a impune o dublă taxare ridică la rându-i nişte semne de întrebare în privinţa legalităţii acestei măsuri, în opinia lui Hosuk Lee-Makiyama, co-director al European Centre for International Political Economy.

Acest acerb schimb de măsuri are loc pe fondul vizitei de patru zile a preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, în China, vizită ce are ca scop tocmai consolidarea relaţiilor comerciale UE-China.

Va reuşi oare acesta în misiunea lui? Se va limita China doar la această măsură sau soluţionarea conflictului va depinde de Organizaţia Mondială a Comerţului, China având deja tendinţa să utilizeze umbrela acestui for în cazul multitudinii disputelor comerciale[1]? Până unde poate merge protecţionismul şi care sunt costurile acceptabile ale unor măsuri de acest tip? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările ce îşi aşteaptă răspunsul în cadrul conflictului economic mai mult sau mai puţin deschis dintre UE şi China.

Un rol fundamental în competiţia economică dintre cei trei actori, SUA, Uniunea Europeană şi China, îl are statutul Chinei de “non-market economy”, statut ce este perceput de către China în în primul rând ca un handicap în ceea ce priveşte liberalizarea schimburilor economice şi nu doar ca o etichetă de factură non-economică, ideologică.

Conform Protocolului semnat de către China odată cu acceptarea sa în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, economia sa are statutul de “non-market economy”, categorie din care va ieşi automat după 15 ani de la semnarea respectivului document, în 2016, trecând în categoria economiilor de piaţă. În ciuda ritmului lent dar sigur de reforme, este foarte posibil ca respectiva schimbare să fie doar una de etichetă. Economia Chinei, beneficiind bineînţeles de noul statut – în accepţiunea occidentală, liberală, a conceptului de economie de piaţă – totuşi nu va avea caracteristicile respective. Probabil, economia Chinei va rămâne din punct de vedere funcţional o aşa-numită economie socialistă de piaţă: conform datelor Indexului Libertăţii Economice, un indicator anual calculat de către fundaţia Heritage, economia Chinei este în continuare în cea mai mare parte non-liberă, predicţia logaritmică pentru următorii doi ani arătând lipsa unor schimbări majore:Graficul 4. Evoluţia Indicelui Libertăţii Economice în cazul Chinei, 1995- 2011, Heritage Foundation

Statutul de economie de piaţă are implicaţii economice destul de puternice, Statele Unite având un regim diferit de taxare a mărfurilor importate din state ce sunt declarate a fi economii de piaţă iar obţinerea lui ar duce, în opinia oficialilor chinezi, la sporirea schimburilor comerciale atât între China şi Statele Unite, cât şi între China şi UE, lipsa acestuia, în prezent, fiind considerată principala motivaţie legală ce stă la baza diferitelor forme şi măsuri de protecţie a pieţelor interne ambilor parteneri economici ai Chinei. Pentru a atinge acest deziderat înainte expirării termenului din 2016, China duce o intensă activitate de lobby atât în ceea ce priveşte Statele Unite cât şi Uniunea Europeană. Tot în această lună au avut loc o serie de evenimente ce pot fi încadrate perfect în direcţia lobby-ului pentru acordarea statului de economie de piaţă: a treia rundă a dialogului Sino-American în domeniul strategiei economice precum şi o declaraţie a purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, declaraţie prin care solicita Uniunii Europene atât recunoaşterea statutului de economie de piaţă cât şi ridicarea embargoului în privinţa vânzărilor de arme, embargo ce pare a avea un adversar nu doar în cazul Spaniei ci şi în persoana doamnei Ashton.

 


[1] Luo, Yan, Engaging the Private Sector: EU-China Trade Disputes under the Shadow of WTO Law?. European Law Journal, Vol. 13, No. 6, pp. 800-817, November 200

Etichetele atasate acestui articol:, , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Hârtia şi amidonul din cartofi | Noile arme in războiul comercial Uniunea Europeană – China

Autor: Marius Mosoreanu | Categoria: Economie

Competiţia economică acerbă dintre Uniunea Europeană şi China, pe de-o parte, China şi Statele Unite, pe de altă parte, dar în acelaşi timp şi dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite, reuşeşte pe zi ce trece să ofere din ce în ce mai mult material de lucru (nu doar) economiştilor. Fiecare decizie economică luată de către unul dintre cei trei actori redefineşte, într-o măsură mai mare sau mică, percepţia asupra raporturilor de putere dintre ei: interdependenţa complexă funcţionează din plin, iar economia globală oferă o gamă variată de mijloace şi instrumente pentru fiecare dintre cei trei actori, diversitatea acestor mijloace fiind limitată doar de imaginaţia şi scopurile strategilor din fiecare tabără.

În Statele Unite, boicotarea produselor din China poate avea nu doar cauze economice ci şi ideologice, un exemplu perfect fiind decizia universităţii Notre Dame de a nu permite produselor fabricate în China să fie comercializate sub sigla universităţii datorită faptului că, în opinia universităţii, sindicatele din China nu sunt libere. Decizia respectivă, deşi lipsită de un impact major economic, este totuşi destul de importantă în ceea ce priveşte relaţiile economice bilaterale China – Statele Unite, fiind un indicator perfect al percepţiei economiei chineze, percepţie care nu este reflectată totuşi în cifrele schimburilor economice ale Statelor Unite cu China, volumul importurilor fiind mult mai mare decât cel al exporturilor:

Graficul 1. Schimburile comerciale Statele Unite – China, 1997 – 2010 (milioane de dolari), conform datelor Census.gov

În cazul UE, natura şi direcţia schimburilor economice UE – China este una asemănătoare, volumul importurilor fiind, din nou, mult mai mare decât cel al exporturilor, China confirmându-şi încă o dată, dacă mai era nevoie, statutul de cel mai mare exportator al lumii:

Graficul 2. Schimburile comerciale UE – China, 2006 – 2010 (milioane euro), conform datelor Eurostat

Luna aceasta au avut loc noi mutări pe tabla de şah a războiului rece economic dintre Uniunea Europeană şi China. Prima dintre ele a fost făcută de către UE: începând cu această lună, constatând că producătorii europeni au de suferit ca urmare a concurenţei produselor chinezeşti, Uniunea Europeană a introdus pentru prima dată în relaţiile economice cu China, taxe antisubvenţie. Conform deciziei Consiliului UE, importurilor din China de hârtie superioară pentru tipărit le va fi aplicată, pentru o perioadă de cinci ani, atât o taxă antisubvenţie între 4% şi 12% cât şi o taxă antidumping ce variază între 8 şi 35,1%.

Hotărârea, cu un pronunţat caracter protecţionist, a fost luată ca urmare a unei investigaţii ce a început în ianuarie 2010 şi care a durat aproximativ 15 luni. Această investigaţie a fost demarată de către Comisie în urma unei sesizării depuse în data de 4 ianuarie 2010 de către CEPIFINE – Asociaţia Producătorilor Europeni de Hârtie Fină, asociaţie ce reprezintă interesele producătorilor a mai mult de 25% din hârtia fină produsă la nivelul UE, sesizarea având ca obiect politica de dumping practicată de către producătorii chinezi.

Contextul depunerii respectivei sesizări poate fi într-o oarecare măsură edificator în privinţa rezultatelor investigaţiei: conform datelor Eurostat, producţia de hârtie fină în cadrul UE se afla pe un pronunţat trend descendent în ultimii patru ani înaintea depunerii respectivei sesizări, Uniunea Europeană rămânând totuşi principalul producător la nivel mondial.  Astfel, după cum poate fi observat în graficul următor, scăderea drastică de 3561,23 de mii de tone a producţiei de la nivelul anului 2008 la nivelul anului 2009, se manifestă pe fondul unei tendinţe de creştere a producţiei Chinei:Graficul 3. Producţia de hârtie superioară pentru tipărit pentru perioada 2006 – 2009 (mii de tone) conform datelor Eurostat

În urma rezultatelor investigaţiei, principalele motive care au determinat introducerea taxei antisubvenţie au fost diferitele măsuri luate de către guvernul chinez în direcţia stimulării dezvoltării industriei producătoare de hârtie, măsuri ce au cuprins, printre altele, inclusiv intervenţia în sistemul bancar în scopul acordării de credite preferenţiale industriei producătoare de hârtie, principalele bănci chineze fiind controlate de către stat, măsurile de subvenţionare strategică şi direcţionată nefiind, în opinia UE, conforme principiilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, organizaţie la care China a aderat – cu sprijinul UE – în ianuarie 2001.

Ca urmare a faptului că produsul respectiv este supus atât taxei anti-subvenţie cât şi taxei anti-dumping, guvernul chinez a catalogat respectiva decizie ca abuzivă, considerând-o la rându-i, prin vocea purtătorului de cuvânt al Ministerului Comerţului, o încălcare a aceloraşi principii ce stau la baza funcţionării Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Guvernul chinez nu s-a limitat doar la declaraţii critice la adresa respectivei măsuri ci a ripostat în acelaşi registru, introducând începând cu data de 19 mai o taxă anti-subvenţie între 7,7% şi 11,19% pentru amidonul din cartofi importat de către China din Uniunea Europeană. Conform vice-preşedintelui Asociaţie Industriei Chineze a Amidonului, această taxă se vrea a fi un instrument de a regla anumite distorsiuni ale pieţei apărute ca urmare a subvenţionării producătorilor europeni de amidon din cartofi – amidon ce este utilizat printre altele şi la fabricarea hârtiei superioare pentru tipărit. Potrivit aceleiaşi surse, preţul pe piaţa chineză a tonei de amidon din cartofi importat din UE este de 430 dolari, ceea ce ar reprezenta doar 30% din costurile exportatorului.

Decizia UE de a impune o dublă taxare ridică la rându-i nişte semne de întrebare în privinţa legalităţii acestei măsuri, în opinia lui Hosuk Lee-Makiyama, co-director al European Centre for International Political Economy.

Acest acerb schimb de măsuri are loc pe fondul vizitei de patru zile a preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, în China, vizită ce are ca scop tocmai consolidarea relaţiilor comerciale UE-China.

Va reuşi oare acesta în misiunea lui? Se va limita China doar la această măsură sau soluţionarea conflictului va depinde de Organizaţia Mondială a Comerţului, China având deja tendinţa să utilizeze umbrela acestui for în cazul multitudinii disputelor comerciale[1]? Până unde poate merge protecţionismul şi care sunt costurile acceptabile ale unor măsuri de acest tip? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările ce îşi aşteaptă răspunsul în cadrul conflictului economic mai mult sau mai puţin deschis dintre UE şi China.

Un rol fundamental în competiţia economică dintre cei trei actori, SUA, Uniunea Europeană şi China, îl are statutul Chinei de “non-market economy”, statut ce este perceput de către China în în primul rând ca un handicap în ceea ce priveşte liberalizarea schimburilor economice şi nu doar ca o etichetă de factură non-economică, ideologică.

Conform Protocolului semnat de către China odată cu acceptarea sa în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, economia sa are statutul de “non-market economy”, categorie din care va ieşi automat după 15 ani de la semnarea respectivului document, în 2016, trecând în categoria economiilor de piaţă. În ciuda ritmului lent dar sigur de reforme, este foarte posibil ca respectiva schimbare să fie doar una de etichetă. Economia Chinei, beneficiind bineînţeles de noul statut – în accepţiunea occidentală, liberală, a conceptului de economie de piaţă – totuşi nu va avea caracteristicile respective. Probabil, economia Chinei va rămâne din punct de vedere funcţional o aşa-numită economie socialistă de piaţă: conform datelor Indexului Libertăţii Economice, un indicator anual calculat de către fundaţia Heritage, economia Chinei este în continuare în cea mai mare parte non-liberă, predicţia logaritmică pentru următorii doi ani arătând lipsa unor schimbări majore:Graficul 4. Evoluţia Indicelui Libertăţii Economice în cazul Chinei, 1995- 2011, Heritage Foundation

Statutul de economie de piaţă are implicaţii economice destul de puternice, Statele Unite având un regim diferit de taxare a mărfurilor importate din state ce sunt declarate a fi economii de piaţă iar obţinerea lui ar duce, în opinia oficialilor chinezi, la sporirea schimburilor comerciale atât între China şi Statele Unite, cât şi între China şi UE, lipsa acestuia, în prezent, fiind considerată principala motivaţie legală ce stă la baza diferitelor forme şi măsuri de protecţie a pieţelor interne ambilor parteneri economici ai Chinei. Pentru a atinge acest deziderat înainte expirării termenului din 2016, China duce o intensă activitate de lobby atât în ceea ce priveşte Statele Unite cât şi Uniunea Europeană. Tot în această lună au avut loc o serie de evenimente ce pot fi încadrate perfect în direcţia lobby-ului pentru acordarea statului de economie de piaţă: a treia rundă a dialogului Sino-American în domeniul strategiei economice precum şi o declaraţie a purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, declaraţie prin care solicita Uniunii Europene atât recunoaşterea statutului de economie de piaţă cât şi ridicarea embargoului în privinţa vânzărilor de arme, embargo ce pare a avea un adversar nu doar în cazul Spaniei ci şi în persoana doamnei Ashton.

 


[1] Luo, Yan, Engaging the Private Sector: EU-China Trade Disputes under the Shadow of WTO Law?. European Law Journal, Vol. 13, No. 6, pp. 800-817, November 200




Etichetele atasate acestui articol: , , , ,