Despre PIB, Buget şi unde dispar banii

Autor: Marian Preda | Categoria: Economie
05-02-2011

Bugetul României pentru 2011 a trecut de Parlament şi a fost promulgat în ultimele zile ale anului 2010; singurele cifre care au creat probleme, emoţii şi dezbateri au fost cele ale procentului de prezenţă la vot al parlamentarilor puterii, restul s-a măsurat în kilograme de hârtie şi s-a citit selectiv, prin zonele/paginile în care interesele personale erau influenţate de cifre.

De câinele de pază, mass-media, bugetul a trecut şi mai uşor, pentru că îi cam lipseşte simţul pentru astfel de substanţe de când s-a specializat pe spectacole de circ, larg apreciate de masele (tot mai mici) de cititori şi (tele)spectatori şi de cei câţiva dresori care înainte distribuiau cu generozitate zăhărelul din buzunar dar acum au buzunarele tot mai goale goale.

Opoziţia a încercat lovitura cu cădelniţa celor câteva mii de amendamente pentru construcţie şi renovare de biserici dar FMI cuprinde atâtea religii în zonele de interes încât a preferat ateismul ţintelor de deficit bugetar, de inflaţie, de reducere a arieratelor. Aşa că ne-am refugiat cu toţii în atmosfera sărbătorilor de iarnă, cu colinde, cu cârnaţi, cu artificii, şi am uitat de cifre, de prostii anglo-saxone de genul bilanţul anului ce a trecut ori de asumate “New Year’s Resolutions”.

Anul 2011 a început însă în forţă: proteste cu mărunţiş pentru că preţul benzinei este prea mare, pensiile militarilor pensionaţi de la stat dar activi în spaţiul public, câţi kilometri de autostradă facem în 2011 (şi unde)?, legea educaţiei naţionale, Grecia, Irlanda, Portugalia, Schenghen. Nu sunt toate acestea teme despre bani și despre bugete?

O afirmație falsă, făcută cu inconştienţă (sau incompetenţă) şi nonşalanţă într-o discuție cu cititorii Hotnews de o persoană care a gestionat bugete uriaşe ale unor instituţii publice, PIB-ul României a scăzut cu 1/3 în 2010, mi-a amintit că în discuţia despre Buget trebuie început de la Produsul Intern Brut pentru că mulţi dintre cei care vorbesc public despre cât şi cum să dea Statul nu ştiu nici ce este PIB-ul din care se strânge doar o parte la bugetul de stat (din păcate o parte mică, de doar 32,4% în 2009) şi cu atât mai puţin ştiu ce valoare are/a avut PIB-ul României.

Ultima temă, bineinţeles conexă cu cele anterioare, a rezultat din dezbaterile publice lansate în urma comentariilor Preşedintelui şi Primului Ministru pe marginea reformei statului şi a definiției constituționale de stat social.

Să începem, deci, cu marele sac de făină din care se face prăjitura bugetară a  României, PIB-ul. După cum se vede din tabelul de mai jos, România “produce” cam 500 de miliarde de lei (aprox. 120 miliarde de Euro în 2010) pe an. Produsul Intern Brut, adică valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor produse într-o ţară, într-un an, poate fi exprimat şi în sistem PPP (purchasing power parity), adică ţinând seama de valoarea/puterea de cumpărare prin comparaţie cu valoarea bunurilor în alte state (de referinţă).

2007200820092010
PIB (miliarde lei)416515491512
Venituri bugetare (aproximativ)127164,5157169
Cheltuieli guvernamentale totale (miliarde lei)137189193202
LCU/EURO (Eurostat)3,343,684,244,2

Surse: Eurostat și Ministerul Finanțelor

Oricum, doar o parte din PIB ajunge la Bugetul de Stat, fiind baza bugetului de venituri, restul rămânând sub controlul  agenţilor economici şi al populaţiei.

Dacă am compara PIB-ul României per capita cu al altor ţări din UE constatăm că în 2009 valoarea pentru România era de aproximativ 46% din media UE27 (doar Bulgaria era puţin în urmă cu 44%).  Diferenţele între regiuni (aprox 84% din media UE27 pentru Bucureşti-Ilfov şi aprox 25% pentru Regiunea Nord-Est) sunt baza pentru o altă discuţie.  Să reţinem, totuşi,  acest decalaj major între România şi ţările membre UE;

Revenind la cât la sută din PIB este colectat la Bugetul de Stat, constatăm că pentru 2009, potrivit Eurostat, media europeană a veniturilor din PIB care ajung în bugetul de venituri al statului era de 44,1%. România, cu 32% din PIB colectate la Buget era pe ultimul loc (31% pe datele Ministerului Finanţelor), Bulgaria având un procent de 36% iar Suedia 53,7 %. De menţionat că vorbim aici de toate veniturile publice, de bugetul “general consolidat”, care include şi bugetele asigurărilor sociale. Deci, avem un PIB mic şi îl controlăm public în foarte mică măsură (de ce? – din nou o discuţie necesară). Când trecem de la Bugetul de venituri la Bugetul de cheltuieli, constatăm  că în timp ce cheltuielile publice pentru UE-27 au fost în 2009 de 45,8% din PIB (deficitul mediu de 1,7%) în România erau de 39% (deficitul de 7-8% din PIB). Prin comparaţie, Bulgaria cheltuia 40,6%  (deficit sub 5%) din PIB, iar Suedia 54,9% (cu un deficit de doar 1,2%).

Rezultă că noi facem o prăjitură bugetară (de cheltuieli) cu aproximativ 20% mai mare decât producem (veniturile), diferenţa aceasta convertindu-se în datorie publică. Pe scurt, consumăm mai mult decât producem; să vedem de unde se strânge acest deficit.

Prima problemă a administrării bugetului ţine de ponderea transferurilor (ce au reprezentat în 2010 mai mult de jumătate din cheltuielile curente – 18,5% din PIB). Dintre acestea, cheltuielile pentru asistenţă socială (impropriu numite aşa pentru că includ şi cheltuielile de pensii, adică de asigurări sociale) reprezintă 13,4% din PIB şi 35% din cheltuielile bugetare. Prin comparaţie, cheltuielile de personal au însumat 8,4% din PIB, iar cele pentru bunuri şi servicii 5,8% în 2010. Dintre cele 13,4% cheltuieli cu asistenţa socială,  aproximativ 10% din PIB şi 25% din cheltuielile publice au fost pentru sistemul de pensii, restul de 10% din cheltuielile bugetare fiind asistenţa socială (din nou uşor forţat termenul pentru că intră aici şi alocaţiile pentru copii şi concediul de creştere a copilului) între care, pe lângă alocații și concediul de creștere a copilului, ajutoarele pentru încălzire şi cele pentru persoane cu handicap au valori semnificative.

Dacă asistenţa socială propriu-zisă care a crescut mult in valoare relativă dar, în valoare absolută, nu presupune cheltuieli foarte mari (deşi ridică problema corectei ţintiri a celor cu adevărat în nevoie şi incapabili de a se ajuta singuri), pensiile sunt beneficii contributorii şi ar trebui plătite din banii colectaţi la fondurile de asigurări. Problema este că în 2007 aceste cheltuieli reprezentau 17% din toate cheltuielile publice şi în 2-3 ani au ajuns la 25% din bugetul de cheltuieli (dintre care doar 4/5 sunt colectaţi de la asiguraţi, restul, aproximativ 10 miliarde de lei sau 2,3 miliarde de euro fiind deficit acoperit de la bugetul de stat. Numai cu deficitul de la fondul de pensii, la standardele de cost actuale se puteau construi peste 200 km de autostrada in 2010.

Într-o situaţie de criză, orice economie contează şi raţionalizările trebuie făcute pe fiecare categorie de cheltuieli publice. Totuşi, marile reduceri pot fi făcute din zonele cu deficit mare precum cheltuielile de asigurari şi cele pentru personalul din sistemul bugetar. Cheltuielile pentru bunuri şi servicii pot fi cu siguranţă reduse, raţionalizate, dar nu pot avea un impact suficient de mare pentru echilibrarea bugetului.

O problemă încă nerezolvată este şi aceea a dezbaterii publice a bugetului de stat. În plus, bătălia în România pare să se dea pentru procente din PIB; vrem şi cerem prin lege 6% din PIB la educaţie (nu s-au acordat niciodată), vrem x% pentru sănătate, y% pentru apărare. Problema este că guvernul nu controlează PIB-ul ci doar o mică parte din el. Se cere şi se acordă pielea ursului din pădure. Soluţia este discuţia pe bugetele de stat (de venituri şi cheltuieli) şi alocarea de procente din buget, nu din PIB.

În plus, faptul că toţi cer conduce la imperativul discutării simultane a alocărilor bugetare cu toţi actorii relevanţi. Discuţiile separate sunt contraproductive pentru că se fac pe principiul împărţim din sacul fară fund şi nu felii dintr-o plăcintă constantă, limitată. Cu alte cuvinte, oricine cere în plus ar trebui să explice de unde se va tăia, cu ce argumente și cât de sustenabilă este măsura pe termen lung.

O altă problemă este prioritizarea şi alocarea fondurilor pe proiecte multianuale, lucru care se tot cere, se promite, dar nu se face.

Fără aceste elemente, bugetele viitoare ale României vor fi tot centrate pe consum în detrimentul investiţiilor, vor fi puternic deficitare şi inechitabile social si intergenerational, și vor spori datoria publica pasată spre generațiile viitoare.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , ,

Comentarii (4)

  1. Dieter Jakob spune:

    Cum poate fi ceva promulgat la finele anului 2011 cand acest an abea a inceput ? Aceasta este doar una din greselile din acest articol !

  2. Nicu spune:

    Mulțumim pentru atenționare, a fost o scăpare la corectură. Vă rog să ne spuneți și celelalte greșeli din articol.

  3. Pingback: Cogitus.ro | CRISTIAN PATRASCONIU

  4. casandra spune:

    Doua observatii:

    1. Solicitarile ca anumitor sectoare sa li se aloce x sau y% din PIB au rostul lor. Politic. In fond, bugetul consolidat al statului este de doar 32% din PIB ca urmare a politicii fiscale a statului (cam prea relaxata in privinta unor interese) si ca urmare a renuntarii statului la unele active profitabile. Asa cum arata acum politica fiscala a statului, sarcina fiscala suportata de cetani si de firme este intens regresiva. Daca se schimba putin aceasta situatie (atenuarea modesta a regresivitatii sarcinii fiscale), bugetul consolidat va creste si vor fi resurse pentru diferite dezvoltari ale politicilro publice.

    2. Exista limite ale consolidarii fiscale chiar si in timp de criza. Iar limita este dictata, pentru guvernele care se respecta, de imperativul unui nivel suportabil al saraciei, un nivel care sa nu destructureze grav tesutul social. Politica de consolidare ficala aleasa de guvern este complet opaca la acest imperativ. Romania este tratata ca o companie in care se reduc uniform costurile cu activele vechi, ba chiar unele sunt casate. Atat doar ca activele sunt aici oameni, cetateni romani (pensionari, saraci, copii, bolnavi). Cum sa-i putem casa?

» » tipareste acest articol

Despre PIB, Buget şi unde dispar banii

Autor: Marian Preda | Categoria: Economie

Bugetul României pentru 2011 a trecut de Parlament şi a fost promulgat în ultimele zile ale anului 2010; singurele cifre care au creat probleme, emoţii şi dezbateri au fost cele ale procentului de prezenţă la vot al parlamentarilor puterii, restul s-a măsurat în kilograme de hârtie şi s-a citit selectiv, prin zonele/paginile în care interesele personale erau influenţate de cifre.

De câinele de pază, mass-media, bugetul a trecut şi mai uşor, pentru că îi cam lipseşte simţul pentru astfel de substanţe de când s-a specializat pe spectacole de circ, larg apreciate de masele (tot mai mici) de cititori şi (tele)spectatori şi de cei câţiva dresori care înainte distribuiau cu generozitate zăhărelul din buzunar dar acum au buzunarele tot mai goale goale.

Opoziţia a încercat lovitura cu cădelniţa celor câteva mii de amendamente pentru construcţie şi renovare de biserici dar FMI cuprinde atâtea religii în zonele de interes încât a preferat ateismul ţintelor de deficit bugetar, de inflaţie, de reducere a arieratelor. Aşa că ne-am refugiat cu toţii în atmosfera sărbătorilor de iarnă, cu colinde, cu cârnaţi, cu artificii, şi am uitat de cifre, de prostii anglo-saxone de genul bilanţul anului ce a trecut ori de asumate “New Year’s Resolutions”.

Anul 2011 a început însă în forţă: proteste cu mărunţiş pentru că preţul benzinei este prea mare, pensiile militarilor pensionaţi de la stat dar activi în spaţiul public, câţi kilometri de autostradă facem în 2011 (şi unde)?, legea educaţiei naţionale, Grecia, Irlanda, Portugalia, Schenghen. Nu sunt toate acestea teme despre bani și despre bugete?

O afirmație falsă, făcută cu inconştienţă (sau incompetenţă) şi nonşalanţă într-o discuție cu cititorii Hotnews de o persoană care a gestionat bugete uriaşe ale unor instituţii publice, PIB-ul României a scăzut cu 1/3 în 2010, mi-a amintit că în discuţia despre Buget trebuie început de la Produsul Intern Brut pentru că mulţi dintre cei care vorbesc public despre cât şi cum să dea Statul nu ştiu nici ce este PIB-ul din care se strânge doar o parte la bugetul de stat (din păcate o parte mică, de doar 32,4% în 2009) şi cu atât mai puţin ştiu ce valoare are/a avut PIB-ul României.

Ultima temă, bineinţeles conexă cu cele anterioare, a rezultat din dezbaterile publice lansate în urma comentariilor Preşedintelui şi Primului Ministru pe marginea reformei statului şi a definiției constituționale de stat social.

Să începem, deci, cu marele sac de făină din care se face prăjitura bugetară a  României, PIB-ul. După cum se vede din tabelul de mai jos, România “produce” cam 500 de miliarde de lei (aprox. 120 miliarde de Euro în 2010) pe an. Produsul Intern Brut, adică valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor produse într-o ţară, într-un an, poate fi exprimat şi în sistem PPP (purchasing power parity), adică ţinând seama de valoarea/puterea de cumpărare prin comparaţie cu valoarea bunurilor în alte state (de referinţă).

2007200820092010
PIB (miliarde lei)416515491512
Venituri bugetare (aproximativ)127164,5157169
Cheltuieli guvernamentale totale (miliarde lei)137189193202
LCU/EURO (Eurostat)3,343,684,244,2

Surse: Eurostat și Ministerul Finanțelor

Oricum, doar o parte din PIB ajunge la Bugetul de Stat, fiind baza bugetului de venituri, restul rămânând sub controlul  agenţilor economici şi al populaţiei.

Dacă am compara PIB-ul României per capita cu al altor ţări din UE constatăm că în 2009 valoarea pentru România era de aproximativ 46% din media UE27 (doar Bulgaria era puţin în urmă cu 44%).  Diferenţele între regiuni (aprox 84% din media UE27 pentru Bucureşti-Ilfov şi aprox 25% pentru Regiunea Nord-Est) sunt baza pentru o altă discuţie.  Să reţinem, totuşi,  acest decalaj major între România şi ţările membre UE;

Revenind la cât la sută din PIB este colectat la Bugetul de Stat, constatăm că pentru 2009, potrivit Eurostat, media europeană a veniturilor din PIB care ajung în bugetul de venituri al statului era de 44,1%. România, cu 32% din PIB colectate la Buget era pe ultimul loc (31% pe datele Ministerului Finanţelor), Bulgaria având un procent de 36% iar Suedia 53,7 %. De menţionat că vorbim aici de toate veniturile publice, de bugetul “general consolidat”, care include şi bugetele asigurărilor sociale. Deci, avem un PIB mic şi îl controlăm public în foarte mică măsură (de ce? – din nou o discuţie necesară). Când trecem de la Bugetul de venituri la Bugetul de cheltuieli, constatăm  că în timp ce cheltuielile publice pentru UE-27 au fost în 2009 de 45,8% din PIB (deficitul mediu de 1,7%) în România erau de 39% (deficitul de 7-8% din PIB). Prin comparaţie, Bulgaria cheltuia 40,6%  (deficit sub 5%) din PIB, iar Suedia 54,9% (cu un deficit de doar 1,2%).

Rezultă că noi facem o prăjitură bugetară (de cheltuieli) cu aproximativ 20% mai mare decât producem (veniturile), diferenţa aceasta convertindu-se în datorie publică. Pe scurt, consumăm mai mult decât producem; să vedem de unde se strânge acest deficit.

Prima problemă a administrării bugetului ţine de ponderea transferurilor (ce au reprezentat în 2010 mai mult de jumătate din cheltuielile curente – 18,5% din PIB). Dintre acestea, cheltuielile pentru asistenţă socială (impropriu numite aşa pentru că includ şi cheltuielile de pensii, adică de asigurări sociale) reprezintă 13,4% din PIB şi 35% din cheltuielile bugetare. Prin comparaţie, cheltuielile de personal au însumat 8,4% din PIB, iar cele pentru bunuri şi servicii 5,8% în 2010. Dintre cele 13,4% cheltuieli cu asistenţa socială,  aproximativ 10% din PIB şi 25% din cheltuielile publice au fost pentru sistemul de pensii, restul de 10% din cheltuielile bugetare fiind asistenţa socială (din nou uşor forţat termenul pentru că intră aici şi alocaţiile pentru copii şi concediul de creştere a copilului) între care, pe lângă alocații și concediul de creștere a copilului, ajutoarele pentru încălzire şi cele pentru persoane cu handicap au valori semnificative.

Dacă asistenţa socială propriu-zisă care a crescut mult in valoare relativă dar, în valoare absolută, nu presupune cheltuieli foarte mari (deşi ridică problema corectei ţintiri a celor cu adevărat în nevoie şi incapabili de a se ajuta singuri), pensiile sunt beneficii contributorii şi ar trebui plătite din banii colectaţi la fondurile de asigurări. Problema este că în 2007 aceste cheltuieli reprezentau 17% din toate cheltuielile publice şi în 2-3 ani au ajuns la 25% din bugetul de cheltuieli (dintre care doar 4/5 sunt colectaţi de la asiguraţi, restul, aproximativ 10 miliarde de lei sau 2,3 miliarde de euro fiind deficit acoperit de la bugetul de stat. Numai cu deficitul de la fondul de pensii, la standardele de cost actuale se puteau construi peste 200 km de autostrada in 2010.

Într-o situaţie de criză, orice economie contează şi raţionalizările trebuie făcute pe fiecare categorie de cheltuieli publice. Totuşi, marile reduceri pot fi făcute din zonele cu deficit mare precum cheltuielile de asigurari şi cele pentru personalul din sistemul bugetar. Cheltuielile pentru bunuri şi servicii pot fi cu siguranţă reduse, raţionalizate, dar nu pot avea un impact suficient de mare pentru echilibrarea bugetului.

O problemă încă nerezolvată este şi aceea a dezbaterii publice a bugetului de stat. În plus, bătălia în România pare să se dea pentru procente din PIB; vrem şi cerem prin lege 6% din PIB la educaţie (nu s-au acordat niciodată), vrem x% pentru sănătate, y% pentru apărare. Problema este că guvernul nu controlează PIB-ul ci doar o mică parte din el. Se cere şi se acordă pielea ursului din pădure. Soluţia este discuţia pe bugetele de stat (de venituri şi cheltuieli) şi alocarea de procente din buget, nu din PIB.

În plus, faptul că toţi cer conduce la imperativul discutării simultane a alocărilor bugetare cu toţi actorii relevanţi. Discuţiile separate sunt contraproductive pentru că se fac pe principiul împărţim din sacul fară fund şi nu felii dintr-o plăcintă constantă, limitată. Cu alte cuvinte, oricine cere în plus ar trebui să explice de unde se va tăia, cu ce argumente și cât de sustenabilă este măsura pe termen lung.

O altă problemă este prioritizarea şi alocarea fondurilor pe proiecte multianuale, lucru care se tot cere, se promite, dar nu se face.

Fără aceste elemente, bugetele viitoare ale României vor fi tot centrate pe consum în detrimentul investiţiilor, vor fi puternic deficitare şi inechitabile social si intergenerational, și vor spori datoria publica pasată spre generațiile viitoare.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , ,