De ce se închid companii americane

Problema majoră este incapacitatea de a accesa credite. Politicile publice din domeniu tărăgănează soluţionarea problemei

Autor: Roger Hamlin | Categoria: Economie
12-05-2011

Roger E Hamlin is Professor of Urban Planning and Public Administration, School of Planning, Design & Construction and Director of International Projects, Institute for Public Policy and Social Research, Michigan State University

Firmele mici din SUA, cu o cerere puternică pentru produsele proprii, concediază angajaţi sau chiar îşi opresc temporar (uneori chiar pe termen nedefinit) activitatea datorită constrângerilor financiare. Politicile publice menite să remedieze situaţia se lasă încă aşteptate.

De cele mai multe ori presupunem că recesiunea afectează negativ companiile private datorită scăderii cererii de pe piaţă pentru produsele şi serviciile oferite. În teorie, în această situaţie, pentru a supravieţui, companiile concediază angajaţi, fapt care contribuie şi mai mult la scăderea veniturilor şi a puterii de cumpărare. Pentru a combate fenomenul, statul cheltuie resurse suplimentare în vederea creşterii cererii de bunuri şi servicii astfel încât companiile private să angajeze personal din nou şi trendul negativ să fie inversat.

Dacă acest tipar e valabil pentru multe dintre firmele private, nu este singura situaţie prin care firmele mici şi mijlocii ajung să aibă probleme financiare şi apelează la concedieri. Există dovezi care sugerează că în statele (n.r. – din SUA) cele mai puternic afectate de criza economică, deşi există cerere suficientă pe piaţă pentru multe dintre produsele şi serviciile oferite, acestea apelează în continuare la disponibilizări.

Cauza principală a acestui fenomen rezidă în procesul de finanţare. Aproape orice afacere are nevoie de împrumuturi. În mod normal, firmele au linii de credit directe sau iau împrumuturi pe termen scurt pentru a-şi acoperi fluxul de numerar necesar activităţiilor zilnice. Pentru majoritatea firmelor, intervalul de timp între achiziţionarea materiilor prime necesare producţiei şi vânzarea produsului finit crează probleme de “cash flow”. Nevoile de finanţare sunt permanente, chiar şi atunci când cererea este ridicată şi afacerea merge bine. Defapt, dezvoltarea afacerii creşte şi mai mult presiunea privind nevoia de lichidități. Chiar şi atunci când managementul este eficient, atent la costuri, e nevoie mereu de re-înnoirea produselor pentru a ţine pasul cu tendinţele pieţei, concurenţa şi schimbările tehnologice, fapt care perpetuează problema fluxului de capital (Hamlin&Lyons, 2011).

Din acest motiv, creditarea e necesară pentru a menţine continuă aprovizionarea cu materie primă, a plăti angajaţii şi a acoperi costurile de producţie. Aceste credite oferă posibilitatea firmelor să acceseze numerar permanent în funcţie de nevoile pe care le au în procesul de producţie. Nu neapărat proprietăţile imobiliare, ci mai degrabă activele fixe precum echipamentele industriale utilizate în procesul de producţie şi diversele asigurări ale proprietarilor sunt garanţiile oferite către bănci pentru a avea acces la linii de creditare directă. În cazul companiilor industriale mici, creditori evaluează întreaga valoare a maşinilor şi echipamentelor utilizate în procesul de producţie şi cer ca orice capital neangajat să fie utilizat ca şi garanţie pentru împrumut (Logan, 2011). De obicei aceste linii de credit sunt de scurtă durată, de 3 până la 5 ani. Chiar şi cele care au un plan de amortizare pe termen lung, includ de obicei clauze de renegociere a contractului de împrumut odată la 3 sau 5 ani.

Firmele mici au, de cele mai multe ori, o relaţie relativ strânsă cu creditorii şi îi ţin la curent cu modul în care decurge producţia, care este cererea pe piaţă, nivelul vânzărilor şi al stocurilor (Berger & Udel 1995). În momentul renegocierii contractului de creditare, dacă nu înainte, firmele trebuie să actualizeze valoarea activelor fixe – a echipamentelor, maşinilor, bunurilor – care sunt oferite ca şi garanţii pentru împrumut, pentru a determina în ce măsură acestea acoperă valoarea împrumutului. În acelaşi timp, creditorii îşi re-evaluează propria capacitate şi disponibilitate de a continua creditarea. Chiar dacă valoarea activelor fixe scade în timp (uzură atât fizică cât şi morală), proprietarii firmelor, îşi actualizează tehnologia şi echipamentele iar acestea sunt oferite ca noi garanţii către creditor pentru a acoperi deprecierea.

În mod normal, datorită acestei relaţii strânse între creditor şi firmă şi datorită actualizării continue a garanţiilor oferite, creditorii menţin permanent deschise liniile de credit către aceste firme iar problemele de lichidități pot fi acoperite.

Începând cu criza financiară din toamna lui 2008, lucrurile s-au schimbat. Din noiembrie 2008 şi până în prezent, instituţiile de creditare relativ mici, precum băncile locale, au înregistrat pierderi semnificative fie datorită unor împrumuturi neperformante fie datorită unor falimente.

De asemenea, multe din împrumuturile viabile au fost terminate datorită devalorizării puternice a garanţiilor oferite sau/şi datorită incapacităţii firmelor de a plăti costurile dobânzii.

În acelaşi timp, în această perioadă, statul a obligat instituţiile de creditare să impună criterii de acordare a împrumuturilor mult mai stricte, precum creşterea garanţiilor minime necesare pentru a obţine credit, sau creşterea nivelului minim de profit necesar pentru a acoperi costurile dobânzii. Rezultatul a fost o reducere a numărului de credite acordate prin implementarea acestor reguli de creditare mai stricte. Nivelul raportului garanţii/sumă împrumutată a fost ridicat, analizele privind veniturile firmei care solicită împrumutul au devenit din ce în ce mai amănunţite, iar nivelul de profit necesar pentru acoperirea costurilor dobânzii a crescut şi el împreună cu creşterea importanţei acordate valorii de piaţă a activelor fixe[1]. În ultimă instanţă, chiar şi acele afaceri care se bucurau de o cerere stabilă sau în creştere din partea pieţei, au început să întâmpine multiple dificultăţi în a-şi finanţa activităţile.

DE CE?

  • Mai întâi, chiar în momentul în care profiturile scad (situaţiile de criză) iar presiunile asupra companiilor private sunt mai mari, creditorii cer garanţii mai mari pentru împrumuturi
  • În al doilea rând, furnizorii de materii prime, se confruntă la rândul lor cu dificultăţi în asigurarea fluxului de lichidități şi devin mult mai restrictivi în a permite perioade lungi de timp pentru plata pentru produsele livrate
  • În al treilea rând, şi probabil cel mai important, valoarea de piaţă a activelor fixe scade dramatic. Majoritatea echipamentelor şi a maşinilor utilizate în procesul de producţie sunt specifice pentru un anumit domeniu. Într-o perioadă de recesiune, valoarea de piaţă a acestor bunuri (utilizate ca şi garantare a împrumuturilor) scade cu până la 80% (www.michiganadvantage.org) .

În 2008, valoarea activelor fixe utilizate ca şi garanţie s-a evaporat pur şi simplu, tocmai în momentul în care creditorii au început să ceară valori tot mai ridicate ale garanţiilor pentru a acorda împrumuturi.

Consecinţa a fost că odată cu spargerea „bulelor de credit”, creditorii au devenit tot mai reticenţi în a extinde liniile de credit existente pentru IMM-uri. Companii care se bucurau de cerere pe piaţă pentru produsele lor s-au trezit  în situaţia de a fi incapabile să plătească furnizorii şi angajaţii şi implicit să mai continue producţia. Într-un mediu de producţie complex precum cel al industriei auto sau aeronauticii, liniile de aprovizionare au până la 2 sau 4 nivele. Companii produc componente care vor fi incluse în componente mai mari ale altor companii care la rândul lor sunt incluse în produse şi mai complexe. Dacă un producător din acest lanţ reduce semnificativ sau chiar opreşte producţia, întregul lanţ este întrerupt.

Politicile statului au fost lente în înţelegerea şi apoi remedierea acestei situaţii. În principiu, politica statului în combaterea efectelor negative ale recesiunii asupra producţie s-a rezumat la două măsuri majore:

  1. Cheltuieli în infrastructură ca o modalitate pentru a creşte cererea generală pentru bunuri din economie
  2. Injectarea de lichidităţi în sistemul bancar în speranţa că băncile vor da drumul creditării

Nici una dintre aceste două politici nu adresează problema valorii garanţiilor, semnalată anterior, cauzată de devalorizarea activelor fixe. Această problemă există în continuare şi continuă să împiedice accesul micilor producători la liniile de credit atât de necesare supravieţuirii. În fapt, cea de-a doua politică a statului a fost ineficace datorită noilor reglementări mult mai stricte privind acordarea împrumuturilor, care au descurajat şi mai mult băncile să acorde noi credite până nu reduc semnificativ numărul creditelor neperformante şi a raporturilor de venituri/costuri. Dealtfel, probabil că majoritatea statelor industrializate  se confruntă cu această problemă, nu doar SUA.

Autorităţile din Michigan au dezvoltat un program de împrumut, numit „program de garantare a împrumuturilor” (collateral support program) care:

  • Va oferi conturi cu lichidităţi financiare ca şi garanţii către creditori pentru a creşte valoarea garanţiilor firmelor care vor să deschidă linii de credit. Aceste conturi acoperă, fie în totalitate, fie parţial, diferenţa de valoare între garanţia pe care o poate oferi firma pentru a obţine un credit şi garanţia pe care o cere banca. Firmele care doresc să obţină un credit şi să beneficieze de această facilitate vor depune o cerere care va fi analizată de Michigan Economic Development Corporation (MEDC).
  • Dacă cererea este aprobată, Fondul Strategic al Michigan – Michigan Strategic Fund (MSF), va depune suma necesară pentru a acoperii garanţia cerută de bancă. Pe baza unui plan de amortizare, fondurile din acest cont vor fi reduse odată cu plata ratelor împrumutului. În cazul incapacităţii totale de plată a firmei, banca va deţine toate drepturile asupra fondurilor din contul de garanţii minus o taxă de lichidare a contului

Programul porneşte de la premisa că firmele sunt capabile să returneze sumele împrumutate, şi că odată ce economia îşi revine, valoarea de piaţă a activelor fixe (utilizate ca şi garanţii) va reveni la valorile normale şi deci nevoia pentru acest program va scădea în final.

Conceptul e destul de simplu.  O corporaţie publică de dezvoltare depune la bancă suma de bani necesară pentru a acoperi diferenţa de garanţie neacoperită, determinată de scăderea valorii activelor fixe ale firmei care doreşte să obţină un credit. Apoi, sumele din cont sunt accesibile băncii şi utilizate ca şi garanţie pentru a aproba împrumutul. Banca e într-o situaţie mai bună decât dacă ar garanta doar firma, deoarece îşi creşte nivelul depozitelor şi în caz de faliment are acces imediat la lichidităţi. Autorităţile de reglementare, la rândul lor, consideră mult mai sigur un astfel de cont decât garanţiile prin active fixe. Întreg procesul e mult mai flexibil şi mai puţin birocratic decât procesul obişnuit de garantare a împrumutului şi permite reducerea automată a fondurilor din cont pe măsură ce suma împrumutată este returnată de către firmă şi valoarea activelor fixe creşte. Presupunând că împrumutul este plătit în totalitate la timp, statul nu pierde absolut nimic.

Datorită simplităţii, conceptul poate fi aplicat în orice stat cu un sistem bancar dezvoltat. Chiar dacă acest program pare destul de logic şi simplu, legislativul din Michigan State s-a mişcat relativ încet în a aproba finanţarea programului, iar datorită noutăţii sale nu se pot realiza încă evaluări pertinente privind eficacitatea sa. Nu este foarte clar dacă băncile vor răspunde la un astfel de stimul şi dacă procesul birocratic va fi parcurs suficient de rapid pentru a avea un impact semnificativ asupra economiei.

La momentul redactării acestui text, nici un alt stat în afară de Michigan, nu a adoptat un astfel de program, dar câteva analizează oportunitatea adoptării sale în viitorul apropiat.

Poate că ceea ce e necesar, în cazul în care acest program nu va determina o relaxare a creditării, e un program de creditare directă administrat de stat, care să elimine temporar băncile din schemă, până când acestea sunt capabile şi dispuse să ofere credite. Între timp, multe companii care se bucură de cerere pe piaţă îşi opresc activitatea într-un ritm alarmant, fapt care scurtcircuitează redresarea economică. Dacă firmele îşi închid uşile, e puţin probabil să le redeschidă odată ce economia şi-a revenit.


  1. [1] Până în 2008 valoarea de piaţă a garanţiilor chiar dacă era luată în considerare nu avea o pondere atât de ridicată mai ales dacă firmele dovedeau că există cerere pentru produsele şi serviciile proprii. O creştere a importanţei valorii de piaţă a activelor fixe – echipamente, maşinării şi orice alt fel de bunuri fixe cu care se garantează împrumutul – creşte povara asupra firmei de a obţine împrumutul deoarece mai ales în perioade de crize valoarea acestor bunuri scade foarte mult , firmele fiind obligate să găsească garanţii în plus pentru a avea acces la linii de creditare.

Etichetele atasate acestui articol:, , , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

De ce se închid companii americane | Problema majoră este incapacitatea de a accesa credite. Politicile publice din domeniu tărăgănează soluţionarea problemei

Autor: Roger Hamlin | Categoria: Economie

Roger E Hamlin is Professor of Urban Planning and Public Administration, School of Planning, Design & Construction and Director of International Projects, Institute for Public Policy and Social Research, Michigan State University

Firmele mici din SUA, cu o cerere puternică pentru produsele proprii, concediază angajaţi sau chiar îşi opresc temporar (uneori chiar pe termen nedefinit) activitatea datorită constrângerilor financiare. Politicile publice menite să remedieze situaţia se lasă încă aşteptate.

De cele mai multe ori presupunem că recesiunea afectează negativ companiile private datorită scăderii cererii de pe piaţă pentru produsele şi serviciile oferite. În teorie, în această situaţie, pentru a supravieţui, companiile concediază angajaţi, fapt care contribuie şi mai mult la scăderea veniturilor şi a puterii de cumpărare. Pentru a combate fenomenul, statul cheltuie resurse suplimentare în vederea creşterii cererii de bunuri şi servicii astfel încât companiile private să angajeze personal din nou şi trendul negativ să fie inversat.

Dacă acest tipar e valabil pentru multe dintre firmele private, nu este singura situaţie prin care firmele mici şi mijlocii ajung să aibă probleme financiare şi apelează la concedieri. Există dovezi care sugerează că în statele (n.r. – din SUA) cele mai puternic afectate de criza economică, deşi există cerere suficientă pe piaţă pentru multe dintre produsele şi serviciile oferite, acestea apelează în continuare la disponibilizări.

Cauza principală a acestui fenomen rezidă în procesul de finanţare. Aproape orice afacere are nevoie de împrumuturi. În mod normal, firmele au linii de credit directe sau iau împrumuturi pe termen scurt pentru a-şi acoperi fluxul de numerar necesar activităţiilor zilnice. Pentru majoritatea firmelor, intervalul de timp între achiziţionarea materiilor prime necesare producţiei şi vânzarea produsului finit crează probleme de “cash flow”. Nevoile de finanţare sunt permanente, chiar şi atunci când cererea este ridicată şi afacerea merge bine. Defapt, dezvoltarea afacerii creşte şi mai mult presiunea privind nevoia de lichidități. Chiar şi atunci când managementul este eficient, atent la costuri, e nevoie mereu de re-înnoirea produselor pentru a ţine pasul cu tendinţele pieţei, concurenţa şi schimbările tehnologice, fapt care perpetuează problema fluxului de capital (Hamlin&Lyons, 2011).

Din acest motiv, creditarea e necesară pentru a menţine continuă aprovizionarea cu materie primă, a plăti angajaţii şi a acoperi costurile de producţie. Aceste credite oferă posibilitatea firmelor să acceseze numerar permanent în funcţie de nevoile pe care le au în procesul de producţie. Nu neapărat proprietăţile imobiliare, ci mai degrabă activele fixe precum echipamentele industriale utilizate în procesul de producţie şi diversele asigurări ale proprietarilor sunt garanţiile oferite către bănci pentru a avea acces la linii de creditare directă. În cazul companiilor industriale mici, creditori evaluează întreaga valoare a maşinilor şi echipamentelor utilizate în procesul de producţie şi cer ca orice capital neangajat să fie utilizat ca şi garanţie pentru împrumut (Logan, 2011). De obicei aceste linii de credit sunt de scurtă durată, de 3 până la 5 ani. Chiar şi cele care au un plan de amortizare pe termen lung, includ de obicei clauze de renegociere a contractului de împrumut odată la 3 sau 5 ani.

Firmele mici au, de cele mai multe ori, o relaţie relativ strânsă cu creditorii şi îi ţin la curent cu modul în care decurge producţia, care este cererea pe piaţă, nivelul vânzărilor şi al stocurilor (Berger & Udel 1995). În momentul renegocierii contractului de creditare, dacă nu înainte, firmele trebuie să actualizeze valoarea activelor fixe – a echipamentelor, maşinilor, bunurilor – care sunt oferite ca şi garanţii pentru împrumut, pentru a determina în ce măsură acestea acoperă valoarea împrumutului. În acelaşi timp, creditorii îşi re-evaluează propria capacitate şi disponibilitate de a continua creditarea. Chiar dacă valoarea activelor fixe scade în timp (uzură atât fizică cât şi morală), proprietarii firmelor, îşi actualizează tehnologia şi echipamentele iar acestea sunt oferite ca noi garanţii către creditor pentru a acoperi deprecierea.

În mod normal, datorită acestei relaţii strânse între creditor şi firmă şi datorită actualizării continue a garanţiilor oferite, creditorii menţin permanent deschise liniile de credit către aceste firme iar problemele de lichidități pot fi acoperite.

Începând cu criza financiară din toamna lui 2008, lucrurile s-au schimbat. Din noiembrie 2008 şi până în prezent, instituţiile de creditare relativ mici, precum băncile locale, au înregistrat pierderi semnificative fie datorită unor împrumuturi neperformante fie datorită unor falimente.

De asemenea, multe din împrumuturile viabile au fost terminate datorită devalorizării puternice a garanţiilor oferite sau/şi datorită incapacităţii firmelor de a plăti costurile dobânzii.

În acelaşi timp, în această perioadă, statul a obligat instituţiile de creditare să impună criterii de acordare a împrumuturilor mult mai stricte, precum creşterea garanţiilor minime necesare pentru a obţine credit, sau creşterea nivelului minim de profit necesar pentru a acoperi costurile dobânzii. Rezultatul a fost o reducere a numărului de credite acordate prin implementarea acestor reguli de creditare mai stricte. Nivelul raportului garanţii/sumă împrumutată a fost ridicat, analizele privind veniturile firmei care solicită împrumutul au devenit din ce în ce mai amănunţite, iar nivelul de profit necesar pentru acoperirea costurilor dobânzii a crescut şi el împreună cu creşterea importanţei acordate valorii de piaţă a activelor fixe[1]. În ultimă instanţă, chiar şi acele afaceri care se bucurau de o cerere stabilă sau în creştere din partea pieţei, au început să întâmpine multiple dificultăţi în a-şi finanţa activităţile.

DE CE?

  • Mai întâi, chiar în momentul în care profiturile scad (situaţiile de criză) iar presiunile asupra companiilor private sunt mai mari, creditorii cer garanţii mai mari pentru împrumuturi
  • În al doilea rând, furnizorii de materii prime, se confruntă la rândul lor cu dificultăţi în asigurarea fluxului de lichidități şi devin mult mai restrictivi în a permite perioade lungi de timp pentru plata pentru produsele livrate
  • În al treilea rând, şi probabil cel mai important, valoarea de piaţă a activelor fixe scade dramatic. Majoritatea echipamentelor şi a maşinilor utilizate în procesul de producţie sunt specifice pentru un anumit domeniu. Într-o perioadă de recesiune, valoarea de piaţă a acestor bunuri (utilizate ca şi garantare a împrumuturilor) scade cu până la 80% (www.michiganadvantage.org) .

În 2008, valoarea activelor fixe utilizate ca şi garanţie s-a evaporat pur şi simplu, tocmai în momentul în care creditorii au început să ceară valori tot mai ridicate ale garanţiilor pentru a acorda împrumuturi.

Consecinţa a fost că odată cu spargerea „bulelor de credit”, creditorii au devenit tot mai reticenţi în a extinde liniile de credit existente pentru IMM-uri. Companii care se bucurau de cerere pe piaţă pentru produsele lor s-au trezit  în situaţia de a fi incapabile să plătească furnizorii şi angajaţii şi implicit să mai continue producţia. Într-un mediu de producţie complex precum cel al industriei auto sau aeronauticii, liniile de aprovizionare au până la 2 sau 4 nivele. Companii produc componente care vor fi incluse în componente mai mari ale altor companii care la rândul lor sunt incluse în produse şi mai complexe. Dacă un producător din acest lanţ reduce semnificativ sau chiar opreşte producţia, întregul lanţ este întrerupt.

Politicile statului au fost lente în înţelegerea şi apoi remedierea acestei situaţii. În principiu, politica statului în combaterea efectelor negative ale recesiunii asupra producţie s-a rezumat la două măsuri majore:

  1. Cheltuieli în infrastructură ca o modalitate pentru a creşte cererea generală pentru bunuri din economie
  2. Injectarea de lichidităţi în sistemul bancar în speranţa că băncile vor da drumul creditării

Nici una dintre aceste două politici nu adresează problema valorii garanţiilor, semnalată anterior, cauzată de devalorizarea activelor fixe. Această problemă există în continuare şi continuă să împiedice accesul micilor producători la liniile de credit atât de necesare supravieţuirii. În fapt, cea de-a doua politică a statului a fost ineficace datorită noilor reglementări mult mai stricte privind acordarea împrumuturilor, care au descurajat şi mai mult băncile să acorde noi credite până nu reduc semnificativ numărul creditelor neperformante şi a raporturilor de venituri/costuri. Dealtfel, probabil că majoritatea statelor industrializate  se confruntă cu această problemă, nu doar SUA.

Autorităţile din Michigan au dezvoltat un program de împrumut, numit „program de garantare a împrumuturilor” (collateral support program) care:

  • Va oferi conturi cu lichidităţi financiare ca şi garanţii către creditori pentru a creşte valoarea garanţiilor firmelor care vor să deschidă linii de credit. Aceste conturi acoperă, fie în totalitate, fie parţial, diferenţa de valoare între garanţia pe care o poate oferi firma pentru a obţine un credit şi garanţia pe care o cere banca. Firmele care doresc să obţină un credit şi să beneficieze de această facilitate vor depune o cerere care va fi analizată de Michigan Economic Development Corporation (MEDC).
  • Dacă cererea este aprobată, Fondul Strategic al Michigan – Michigan Strategic Fund (MSF), va depune suma necesară pentru a acoperii garanţia cerută de bancă. Pe baza unui plan de amortizare, fondurile din acest cont vor fi reduse odată cu plata ratelor împrumutului. În cazul incapacităţii totale de plată a firmei, banca va deţine toate drepturile asupra fondurilor din contul de garanţii minus o taxă de lichidare a contului

Programul porneşte de la premisa că firmele sunt capabile să returneze sumele împrumutate, şi că odată ce economia îşi revine, valoarea de piaţă a activelor fixe (utilizate ca şi garanţii) va reveni la valorile normale şi deci nevoia pentru acest program va scădea în final.

Conceptul e destul de simplu.  O corporaţie publică de dezvoltare depune la bancă suma de bani necesară pentru a acoperi diferenţa de garanţie neacoperită, determinată de scăderea valorii activelor fixe ale firmei care doreşte să obţină un credit. Apoi, sumele din cont sunt accesibile băncii şi utilizate ca şi garanţie pentru a aproba împrumutul. Banca e într-o situaţie mai bună decât dacă ar garanta doar firma, deoarece îşi creşte nivelul depozitelor şi în caz de faliment are acces imediat la lichidităţi. Autorităţile de reglementare, la rândul lor, consideră mult mai sigur un astfel de cont decât garanţiile prin active fixe. Întreg procesul e mult mai flexibil şi mai puţin birocratic decât procesul obişnuit de garantare a împrumutului şi permite reducerea automată a fondurilor din cont pe măsură ce suma împrumutată este returnată de către firmă şi valoarea activelor fixe creşte. Presupunând că împrumutul este plătit în totalitate la timp, statul nu pierde absolut nimic.

Datorită simplităţii, conceptul poate fi aplicat în orice stat cu un sistem bancar dezvoltat. Chiar dacă acest program pare destul de logic şi simplu, legislativul din Michigan State s-a mişcat relativ încet în a aproba finanţarea programului, iar datorită noutăţii sale nu se pot realiza încă evaluări pertinente privind eficacitatea sa. Nu este foarte clar dacă băncile vor răspunde la un astfel de stimul şi dacă procesul birocratic va fi parcurs suficient de rapid pentru a avea un impact semnificativ asupra economiei.

La momentul redactării acestui text, nici un alt stat în afară de Michigan, nu a adoptat un astfel de program, dar câteva analizează oportunitatea adoptării sale în viitorul apropiat.

Poate că ceea ce e necesar, în cazul în care acest program nu va determina o relaxare a creditării, e un program de creditare directă administrat de stat, care să elimine temporar băncile din schemă, până când acestea sunt capabile şi dispuse să ofere credite. Între timp, multe companii care se bucură de cerere pe piaţă îşi opresc activitatea într-un ritm alarmant, fapt care scurtcircuitează redresarea economică. Dacă firmele îşi închid uşile, e puţin probabil să le redeschidă odată ce economia şi-a revenit.


  1. [1] Până în 2008 valoarea de piaţă a garanţiilor chiar dacă era luată în considerare nu avea o pondere atât de ridicată mai ales dacă firmele dovedeau că există cerere pentru produsele şi serviciile proprii. O creştere a importanţei valorii de piaţă a activelor fixe – echipamente, maşinării şi orice alt fel de bunuri fixe cu care se garantează împrumutul – creşte povara asupra firmei de a obţine împrumutul deoarece mai ales în perioade de crize valoarea acestor bunuri scade foarte mult , firmele fiind obligate să găsească garanţii în plus pentru a avea acces la linii de creditare.




Etichetele atasate acestui articol: , , , , ,