Cum iesim din neoliberalism?

Autor: Cornel Ban și Daniela Gabor | Categoria: Economie
24-01-2012

În România a început să apară pentru prima dată o critică articulată și foarte diversă a neoliberalismului românesc. Este de asemenea evident că protestele din ianuarie 2012 au adăugat o legitimitate difuză, dar reală, acestei critici. Dar în ce termeni poate fi luat în considerare un proiect de dezvoltare alternativ care să țină seama de constrângerile externe și interne existente? Cu alte cuvinte, cum ieșim din neoliberalism?

Efortul de a concepe alternative realiste, care să fie independente de ortodoxia economiei neoclasice în care este ancorat neoliberalismul, ne apare ca fiind de imediată necesitate. Este clar că actualul model de dezvoltare a României duce, în cel mai bun caz, spre un sistem socio-economic extrem de expus la volatilitatea piețelor financiare internaționale, pândit de dezechilibre structurale și care până și în anii săi cei mai buni excludea milioane de oameni în vreme ce devora în ritm alert mediul înconjurător.

Susținem că o posibilă alternativă heterodoxă fezabilă pe termen mediu este adoptarea unui proiect național de dezvoltare centrat în jurul recuperării importanței statului și a cetățeniei sociale. Care ar fi liniile generale ale modelului de dezvoltare heterodox care să ne ducă în post-neoliberalism? Ne limităm la zece ipoteze de lucru principale inspirate de tradiția intelectuală keynesiană și experiențele concrete ale altor țări. Fiecare din aceste zece ipoteze urmează a fi discutate în detaliu și cu referințele bibliografice de rigoare în cursul unor intervenții viitoare.

1. Principalul obiectiv al politicii economice trebuie să fie deplina ocupare a forței de muncă, în condițiile efortului de a asigurară stabilitatea financiară și a prețurilor.

În neoliberalism, un nivel ale șomajului de până la zece la sută este privit că un fel de lege naturală a capitalismului. Credem că, tot așa cum autoritățile țintesc niveluri fixe ale inflației, tot așa ar trebui să țintească un nivel al șomajului care să nu fie mai ridicat decât oferta de locuri de muncă vacante. Recunoaștem că țintirea simultană a deplinei ocupări și a stabilității macroeconomice va suscita tensiuni între aceste obiective. Însă situația actuală în care milioane de cetățeni au emigrat și cifra șomajului rămâne ridicată este tragică din punct de vedere social cât și ineficientă din punct de vedere economic.

2. Politica fiscală trebuie să fie în mod robust anti-ciclică și ancorată în asigurarea unui nivel adecvat al cererii agregate interne. Aceasta înseamnă:

(a) Politici fiscale anti-ciclice. Surplus bugetar când economia este pe o traiectorie de creștere solidă și folosirea acestui surplus pentru a finanța intervenția statului pe timp de recesiune, în scopul menținerii nivelul cererii agregate.

(b) Intervenția directă a statului în mărirea ratei de absorbție a fondurilor europene. Constituirea la nivel național și la nivel local a unui corp de câteva mii de funcționari publici capabili să asigure absorbția a peste 80% din fondurile europene (adică 5,5 miliarde euro anual). Acest corp de funcționari ar putea dezvolta strategii care să maximizeze folosirea fondurilor europene pentru creșterea cererii agregate interne, evitând situația actuală în care o mare parte a acestor fonduri contribuie la creșterea importurilor. În condițiile șomajului masiv din rândul absolvenților de științe politice, administrative și de studii europene, dar și a eșecului firmelor private de consultanță de a mări șansele de reușită ale proiectelor depuse, întârzierea constituirii acestui corp de funcționari este de neînțeles.

(c) BNR trebuie să accepte în mod explicit necesitatea de a coordona politica monetară și fiscală (partea de gestiune a datoriei publice), intervenind în perioade de stres în piața titlurilor de stat, așa cum au făcut băncile centrale din Anglia sau Statele Unite. În caz contrar, experiența României din 2009 încoace demonstrează că ridicatele costuri ale finanțării deficitului bugetar depind într-o mare măsură de disponibilitatea băncilor de a cumpăra titluri de stat. Însă această disponibilitate pune aceste bănci în poziția de a obține dobânzi mult mai mari decât permite nivelul datoriei publice și starea generală a economiei.

(d) Politica salarială trebuie să țintescă un salariu minim sincronizat cu creșterea productivității.

(e) Reforma impozitelor și taxelor. Un sistem de impozitare care să echilibreze munca și capitalul, să stimuleze investițiile cu valoare adăugată mare și să asigure  un nivel stabil și just din punct de vedere social al cererii agregate interne. Aceste obiective se pot realiza prin:

(e1) Impozitare axată pe prioritizarea asigurării nevoilor de bază prin TVA mai redus la medicamente și alimente de bază, dar mai ridicat la produse și servicii de lux, automobile etc. Consumul de medicamente și alimente de bază nefiind dependent de ciclul economic, taxarea lor la niveluri reduse nu este doar o formă de politică socială, ci și o formă de reducere a impactului crizelor economice asupra cererii agregate interne.

(e2) Sistem de impozitare în trepte a veniturilor. Reducând impozitul pe salariile mari, reforma fiscală din 2005 a dus la o cerere mărită de produse de import, lucru care a contribuit la creșterea deficitului de cont curent, creștere care a contribuit la dezvoltarea crizei care a lovit România în 2008-2009.

(e3)  Mărirea deducerilor existente la calcului profitului impozabil aplicat firmelor ale căror investiții fac dovada integrării bazei de cercetare și inovație autohtone din universități și sectorul privat. Această integrare este relevantă în politica fiscală întrucât valoarea adăugată ridicată a acestor investiții crește baza de impozitare și, prin urmare, capacitatea statului de a interveni anti-ciclic.

(e4) Creșterea nivelului de impozitare al tranzacțiilor în segmente ale piețelor de capital concentrate în traficul investițional pe termen scurt, și în special al operațiunilor de pe piață valutară.

(e5) Creșterea nivelului de impozitare aplicat exploatării resurselor forestiere, cazinourilor, cluburilor de noapte, caselor de pariuri sportive și industriei tutunului.

(e6) Creșterea impozitării dividendelor, inclusiv a celor plătite de o întreprindere românească persoanelor rezidente în alt stat membru al UE.

(e7) Impozit de solidaritate socială aplicat veniturilor tuturor cultelor religioase.

(e8) Creșterea impozitării veniturilor obținute din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal. Spargerea bulei imobiliare constituită în mare parte prin ipoteci contractate în monede străine și prin importuri masive de materiale de construcții a transferat costul apărării cursului de schimb și reducerii deficitului de cont curent asupra masei contribuabililor, prin politica pro-ciclica reprezentată de austeritate.

(e9) Introducerea impozitului pe moștenire și pe marile averi.

(e10) Mărirea capacității de colectare a impozitelor prin mărirea numărului și a calității profesionale a angajaților de la ANAF și Garda Financiară. Actualmente, România are cel mai mic număr de personal colector de taxe din UE raportat la populație și numărul firmelor.

3. Politică monetară trebuie să deprioritizeze supraevaluarea permanentă a monedei naționale, fapt ce reduce competitivitatea exporturilor și crește dependența de exporturi de produse și servicii cu valoare adăugată redusă sau care depind în principal de costul redus al forței de muncă.

Prin contrast, o abordare post-neoliberala înseamnă o politică a cursului de schimb competitiv ancorată într-un model de creștere bazat în principal pe investiții și care să reducă consumul privat de produse și servicii de import. Pentru aceasta, este necesar ca evoluția monedei de schimb să reflecte capacitatea productivă a economiei și nu intrările masive de capital concentrate în extragere de profituri pe termen scurt. De aceea BNR trebuie să urmeze exemplul țărilor asiatice prin impozitarea activităților  investitorilor nerezidenți în tranzacții valutare pe termen foarte scurt și în instrumente cu venit fix. Adoptarea acestor politici poate fi făcută imediat, dată fiind acceptarea lor de către FMI începând cu 2010.

4. Politicile de dezvoltare trebuie finanțate în principal din economisirea internă.

Actuala politică de finanțare a creșterii prin împrumuturi externe a alimentat deficitul de cont curent, unul din mecanismele crizei, dar fără a aduce creșterea investițiilor până la nivelul cerut pentru o creștere sustenabilă. Dependența de finanțare externă a mai dus și la dependența politicilor economice de clasamentele agențiilor internaționale de notare a titlurilor de stat, agenții ale căror preferințe nu coincid întotdeauna cu prioritățile naționale de dezvoltare, lucru valabil mai ales în timp de recesiune.

Alternativa la îndatorarea externă este încurajarea economisirii interne și reducerea celei externe. Aceste obiective se pot atinge nu doar prin politica monetară, ci și prin intermediul creării unui sector bancar public robust. Un prim pas în această direcție ar fi oprirea imediată a privatizării băncilor rămase în proprietatea statului și transformarea lor în bănci publice de dezvoltare pe model german sau brazilian. Această transformare ar trebui să aibă loc prin crearea unui cadru instituțional care să minimizeze ineficiențele asociate cu sectorul bancar de stat în anii nouăzeci.

5. Instituționalizarea unui sector bancar care să funcționeze conform paradigmei ”capitalului răbdător”, oferind finanțare pe termen lung pentru crearea unei bazei industriale competitive.

Criza a demonstrat clar pericolul unui model bancar bazat pe credit de consum sau pentru locuințe în monedă străină și finanțat prin împrumuturi pe termen scurt în piețe internaționale de capital sau de la bănci-mamă. Prin contrast, economiile europene și asiatice bazate în sectoare industriale competitive internațional și finanțate prin bănci de dezvoltare locale (capital răbdător) – adesea aflate în proprietate publică – au readus în discuție importanța industriei și a legăturii ei cu forme de capital financiar aservit dezvoltării.  Această reorientare a activității bancare nu poate avea însă loc fără o reașezare a relației dintre BNR și sistemul bancar românesc pe câteva paliere.

Avem în vedere:

(a) controlarea fluxurilor investiționale pentru a limita expunerea băncilor românești la surse de finanțare internaționale pe termen scurt și substituirea pe termen mediu a acestora cu surse interne în lei pentru a încuraja tranziția de la credit în valută la credite în lei, reducându-se astfel expunerea familiilor și a firmelor la deprecierea cursului de schimb;

(b) o politică a ratei dobânzii care să reducă diferențialul de dobândă care atrage fluxuri speculative pe termen scurt, și

(c) o noua strategie a BNR de gestiune a lichidității în piața monetară care să elimine excesul de lichiditate  pe această piață.

Amintirea atacului speculativ asupra leului în octombrie 2008 e încă proaspătă, și sugerează că abilitatea investitorilor nerezidenți de a paria pe deprecierea leului depinde de disponibilitatea băncilor românești de a le oferi finanțarea pe termen scurt în lei. BNR trebuie să își întărească poziția de creditor a sistemului bancar pe piață monetară și astfel posibilitățile de a influența relația dintre băncile românești și investitorii nerezidenți.

6. Reorientarea politicii pieței muncii spre crearea directă de locuri de muncă și adoptarea de legi care să întărească negocierea colectivă, protecția angajatului și pregătirea profesională în cadrul învățământului public.

Principala cauză a șomajului este nivelul insuficient al cererii agregate. De aceea reducerea șomajului este în primul rând o problemă de macroeconomie. Drept urmare politicile ocupare nu trebuie să invite la reducerea rolului negocierii colective sau/și la înrăutățirea condițiilor legale de muncă.

Însă experiența țărilor cu șomaj redus și economii industriale competitive arată că nivelul de competență tehnică al salariaților este încă un aspect crucial al succesului acestor economii în a crea locuri de muncă de calitate. Sugerăm de aceea adoptarea imediată a unor programe de extindere a învățământului tehnic la nivel pre și postuniversitar, în paralel cu crearea unei infrastructuri instituționale care să coordoneze eficient nevoile industriei cu strategiile instituțiilor de învățământ tehnic.

7. Mărirea bugetelor învățământului, sănătății, asigurărilor sociale și culturii în paralel cu reforma pensiilor private.

Drepturile sociale și accesul universal la serviciile publice sunt parte a cetățeniei sociale și respectarea lor este asociată cu consolidarea și aprofundarea democrației. Efectul pozitiv al cheltuielilor sociale asupra reducerii sărăciei este evident, însă se uită că acestea afectează pozitiv și dinamica economiei, având un efect de stabilizare automată a nivelului cererii interne în caz de recesiune economică și prevenind degradarea socială produsă de șomaj, boală și lipsă de acces la educație adecvată. O finanțare adecvată pentru învățământul public este crucială nu doar pentru reducerea inegalităților de șanse și cultivării capacităților politice critice ale cetățenilor, dar și pentru creșterea productivității forței de muncă și a capacității de inovație, două variabile cruciale în dezvoltarea economică.

Tot așa cum BNR țintește inflația, instituțiile competente vor avea ținte sociale integrate în programe multianuale. O politică socială post-neoliberală va trebui să țintească reduceri progresive ale sărăciei, analfabetismului, mortalității infantile și a altor indici ai calității vieții. În același timp, este necesară intervenția statului pentru a reduce inegalitatea, aceasta din urmă fiind nu doar injustă, dar având tendința de a fi puternic asociată cu inegalitatea de șanse, o caracteristică a societăților cu puține șanse de dezvoltare în condițiile actuale. Pledăm de asemenea pentru obligarea fondurilor de pensii private la garantarea creșterii cu procentul inflației a pensiilor ce urmează a fi plătite din pilonul doi, sub sancțiunea transferului contribuțiilor viitoare în contul sistemului public de pensii.

8. Crearea unui corp birocratic autonom și meritocratic capabil să conceapă și să implementeze politici industriale pe termen mediu și lung, în colaborare cu bănci publice de dezvoltare și firmele din industrie.

Experiența economiilor de export din Europa și Asia sugerează că transformarea României într-o economie industrializată, înzestrată cu o capacitate proprie de cercetare și dezvoltare și capabilă să concureze în economia globală fără a se baza pe costul redus al forței de muncă și nivelul redus al impozitării, nu se poate face fără politici publice care să asigure credite avantajoase pentru sectoarele de vârf, și să stimuleze investiția în cercetare și pregătirea forței de muncă.

Însă experiența acelorași economii arată că astfel de politici riscă să se transforme în modalități de spoliere a banului public în lipsa existenței unui corp birocratic autonom și meritocratic capabil să conceapă și să implementeze politici industriale pe termen mediu și lung în colaborare cu bănci publice de dezvoltare, sectorul privat și organizațiile sindicale. Existența unor insule de excelență și oferta abundentă de absolvenți calificați la nivel competitiv în țară și în străinătate oferă premisele încurajatoare ale constituirii instituțiilor unei astfel de birocrații în România, iar abundenta practică internațională poate inspira modalitățile concrete de constituire ale acestui corp birocratic.

9. Menținerea în sectorul public a monopolurilor naturale, neprivatizate.

Costul energiei este unul dintre cele mai importante în conturile sectorului de export. Prin urmare, controlul public asupra acestuia trebuie menținut și negociat la nivel de UE. În sine, controlul public este insuficient, însă, dată fiind capacitatea sectorului privat de a capta aceste resurse energetice la preț redus. Sugerăm în acest sens ca, prin lege, resursele naturale aflate în proprietatea statului să poată fi exploatate doar cu profit împărțit egal între toți cetățenii țării împreună cu depunerea unei părți din acesta într-un fond suveran de investiții.

10. Redirecționarea investițiilor publice în autostrăzi, turism și sport către:

(a) proiecte care reduc importurile de energie, decongestionează traficul și contribuie la sănătatea publică (centuri ocolitoare, transportul feroviar interurban și urban).

(b) proiecte de construcție și modernizare de grădinițe, spitale județene, dispensare rurale, cămine studențești și locuințe sociale.

Evident că acest proiect hererodox va trebuie să țină cont de limite structurale externe și interne. Există constrângerile finanțatorilor internaționali și există constrângerile ce rezultă din calitatea de membru UE. De pildă, tranziția propusă de noi de la un model de dezvoltare bazat pe împrumuturi externe și remitențele emigrației spre unul bazat pe economisirea internă nu se poate face decât gradual. În lipsa acceptării unui risc de intrare în încetare de plăți, până această tranziție va avea loc, politicile publice vor fi constrânse de preferințele atât de volatile ale celor ce dețin titluri de stat emise de statul român și a agențiilor internaționale de notare a acestor titluri. La fel, până la revizuirea sa, pactul fiscal al Uniunii Europene semnat de România în Decembrie 2011 va constrânge în mod substanțial politica macroeconomică.

Obstacolele interne sunt și ele majore. Nu este vorba aici doar de rezistența rețelelor de elite de pradă din sectorul public sau de interesele sectorului privat, care culege rente și profituri din neoliberalismul cu caracteristici românești. Este vorba și de predictibila dificultate de a convinge clasa mijlocie de faptul că nivelul actual de impozitare a consumului privat și ale investițiilor imobiliare nu se împacă ușor cu nevoia de a prioritiza asigurarea unor bunuri publice de calitate (sănătate, învățământ, transport public, stat social) și o ofertă suficientă de locuri de muncă decente.

Însă nici globalizarea și nici integrarea europeană nu sunt niște prese mecanice. Există suficient spațiu de manevră și multe oportunități de dezvoltare bazate pe model alternativ, care să negocieze constrângerile externe cu politici publice și instituții inspirate de o gândire heterodoxă sau pur și simplu pragmatică. De pildă, chiar și în condițiile acestor constrângeri externe, România ar fi putut adopta o politică de austeritate bazată pe impozitarea capitalului speculativ, a marilor averi și a consumului de lux în paralel cu reducerea cheltuielilor bugetare prin tăierea în regim diferențiată a salariilor din sectorul public. La negocierile din Bruxelles, România s-ar fi putut alia cu țări care cereau politici fiscale anti-ciclice în loc să se înroleze cu entuziasm în coaliția pro-austeritate formată în jurul Germaniei și a Băncii Centrale Europene. Însă aceste căi alternative nu pot fi găsite cu instrumentele optice specifice economiei ortodoxe în care este ancorat neoliberalismul.

Da, ieșirea din neoliberalism pe calea heterodoxă schițată aici cere schimbări politice, instituționale, economice și intelectuale de natură sistemică, a căror coordonare este extrem de dificilă. Însă dezbaterea despre alternative realiste este urgentă. În acest sens, sperăm că demersul nostru va contribui la reflecția cerută de conceperea unei alternative mai echitabile din punct de vedere social și mai eficiente din punct de vedere economic.

Cornel Ban este director adjunct al Programului de Studii de Dezvoltare la Universitatea Brown, SUA și Profesor de economie politică la Facultatea de Relații Internaționale a Universității Boston, SUA

Daniela Gabor este profesoară de economie la Bristol Business School, Marea Britanie

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , ,

Comentarii (1)

  1. Paul spune:

    Paul Krugman observa acelasi lucru pe care l-ati mentionat si dumneavoastra in unul din ultimele sale articole din nytimes: faptul ca tarile din UE si BCE si-au facut griji pentru ceea ce nu trebuie inflatia, ignorand modalitatile de sustinere si crestere a economiei.

» » tipareste acest articol

Cum iesim din neoliberalism?

Autor: Cornel Ban și Daniela Gabor | Categoria: Economie

În România a început să apară pentru prima dată o critică articulată și foarte diversă a neoliberalismului românesc. Este de asemenea evident că protestele din ianuarie 2012 au adăugat o legitimitate difuză, dar reală, acestei critici. Dar în ce termeni poate fi luat în considerare un proiect de dezvoltare alternativ care să țină seama de constrângerile externe și interne existente? Cu alte cuvinte, cum ieșim din neoliberalism?

Efortul de a concepe alternative realiste, care să fie independente de ortodoxia economiei neoclasice în care este ancorat neoliberalismul, ne apare ca fiind de imediată necesitate. Este clar că actualul model de dezvoltare a României duce, în cel mai bun caz, spre un sistem socio-economic extrem de expus la volatilitatea piețelor financiare internaționale, pândit de dezechilibre structurale și care până și în anii săi cei mai buni excludea milioane de oameni în vreme ce devora în ritm alert mediul înconjurător.

Susținem că o posibilă alternativă heterodoxă fezabilă pe termen mediu este adoptarea unui proiect național de dezvoltare centrat în jurul recuperării importanței statului și a cetățeniei sociale. Care ar fi liniile generale ale modelului de dezvoltare heterodox care să ne ducă în post-neoliberalism? Ne limităm la zece ipoteze de lucru principale inspirate de tradiția intelectuală keynesiană și experiențele concrete ale altor țări. Fiecare din aceste zece ipoteze urmează a fi discutate în detaliu și cu referințele bibliografice de rigoare în cursul unor intervenții viitoare.

1. Principalul obiectiv al politicii economice trebuie să fie deplina ocupare a forței de muncă, în condițiile efortului de a asigurară stabilitatea financiară și a prețurilor.

În neoliberalism, un nivel ale șomajului de până la zece la sută este privit că un fel de lege naturală a capitalismului. Credem că, tot așa cum autoritățile țintesc niveluri fixe ale inflației, tot așa ar trebui să țintească un nivel al șomajului care să nu fie mai ridicat decât oferta de locuri de muncă vacante. Recunoaștem că țintirea simultană a deplinei ocupări și a stabilității macroeconomice va suscita tensiuni între aceste obiective. Însă situația actuală în care milioane de cetățeni au emigrat și cifra șomajului rămâne ridicată este tragică din punct de vedere social cât și ineficientă din punct de vedere economic.

2. Politica fiscală trebuie să fie în mod robust anti-ciclică și ancorată în asigurarea unui nivel adecvat al cererii agregate interne. Aceasta înseamnă:

(a) Politici fiscale anti-ciclice. Surplus bugetar când economia este pe o traiectorie de creștere solidă și folosirea acestui surplus pentru a finanța intervenția statului pe timp de recesiune, în scopul menținerii nivelul cererii agregate.

(b) Intervenția directă a statului în mărirea ratei de absorbție a fondurilor europene. Constituirea la nivel național și la nivel local a unui corp de câteva mii de funcționari publici capabili să asigure absorbția a peste 80% din fondurile europene (adică 5,5 miliarde euro anual). Acest corp de funcționari ar putea dezvolta strategii care să maximizeze folosirea fondurilor europene pentru creșterea cererii agregate interne, evitând situația actuală în care o mare parte a acestor fonduri contribuie la creșterea importurilor. În condițiile șomajului masiv din rândul absolvenților de științe politice, administrative și de studii europene, dar și a eșecului firmelor private de consultanță de a mări șansele de reușită ale proiectelor depuse, întârzierea constituirii acestui corp de funcționari este de neînțeles.

(c) BNR trebuie să accepte în mod explicit necesitatea de a coordona politica monetară și fiscală (partea de gestiune a datoriei publice), intervenind în perioade de stres în piața titlurilor de stat, așa cum au făcut băncile centrale din Anglia sau Statele Unite. În caz contrar, experiența României din 2009 încoace demonstrează că ridicatele costuri ale finanțării deficitului bugetar depind într-o mare măsură de disponibilitatea băncilor de a cumpăra titluri de stat. Însă această disponibilitate pune aceste bănci în poziția de a obține dobânzi mult mai mari decât permite nivelul datoriei publice și starea generală a economiei.

(d) Politica salarială trebuie să țintescă un salariu minim sincronizat cu creșterea productivității.

(e) Reforma impozitelor și taxelor. Un sistem de impozitare care să echilibreze munca și capitalul, să stimuleze investițiile cu valoare adăugată mare și să asigure  un nivel stabil și just din punct de vedere social al cererii agregate interne. Aceste obiective se pot realiza prin:

(e1) Impozitare axată pe prioritizarea asigurării nevoilor de bază prin TVA mai redus la medicamente și alimente de bază, dar mai ridicat la produse și servicii de lux, automobile etc. Consumul de medicamente și alimente de bază nefiind dependent de ciclul economic, taxarea lor la niveluri reduse nu este doar o formă de politică socială, ci și o formă de reducere a impactului crizelor economice asupra cererii agregate interne.

(e2) Sistem de impozitare în trepte a veniturilor. Reducând impozitul pe salariile mari, reforma fiscală din 2005 a dus la o cerere mărită de produse de import, lucru care a contribuit la creșterea deficitului de cont curent, creștere care a contribuit la dezvoltarea crizei care a lovit România în 2008-2009.

(e3)  Mărirea deducerilor existente la calcului profitului impozabil aplicat firmelor ale căror investiții fac dovada integrării bazei de cercetare și inovație autohtone din universități și sectorul privat. Această integrare este relevantă în politica fiscală întrucât valoarea adăugată ridicată a acestor investiții crește baza de impozitare și, prin urmare, capacitatea statului de a interveni anti-ciclic.

(e4) Creșterea nivelului de impozitare al tranzacțiilor în segmente ale piețelor de capital concentrate în traficul investițional pe termen scurt, și în special al operațiunilor de pe piață valutară.

(e5) Creșterea nivelului de impozitare aplicat exploatării resurselor forestiere, cazinourilor, cluburilor de noapte, caselor de pariuri sportive și industriei tutunului.

(e6) Creșterea impozitării dividendelor, inclusiv a celor plătite de o întreprindere românească persoanelor rezidente în alt stat membru al UE.

(e7) Impozit de solidaritate socială aplicat veniturilor tuturor cultelor religioase.

(e8) Creșterea impozitării veniturilor obținute din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal. Spargerea bulei imobiliare constituită în mare parte prin ipoteci contractate în monede străine și prin importuri masive de materiale de construcții a transferat costul apărării cursului de schimb și reducerii deficitului de cont curent asupra masei contribuabililor, prin politica pro-ciclica reprezentată de austeritate.

(e9) Introducerea impozitului pe moștenire și pe marile averi.

(e10) Mărirea capacității de colectare a impozitelor prin mărirea numărului și a calității profesionale a angajaților de la ANAF și Garda Financiară. Actualmente, România are cel mai mic număr de personal colector de taxe din UE raportat la populație și numărul firmelor.

3. Politică monetară trebuie să deprioritizeze supraevaluarea permanentă a monedei naționale, fapt ce reduce competitivitatea exporturilor și crește dependența de exporturi de produse și servicii cu valoare adăugată redusă sau care depind în principal de costul redus al forței de muncă.

Prin contrast, o abordare post-neoliberala înseamnă o politică a cursului de schimb competitiv ancorată într-un model de creștere bazat în principal pe investiții și care să reducă consumul privat de produse și servicii de import. Pentru aceasta, este necesar ca evoluția monedei de schimb să reflecte capacitatea productivă a economiei și nu intrările masive de capital concentrate în extragere de profituri pe termen scurt. De aceea BNR trebuie să urmeze exemplul țărilor asiatice prin impozitarea activităților  investitorilor nerezidenți în tranzacții valutare pe termen foarte scurt și în instrumente cu venit fix. Adoptarea acestor politici poate fi făcută imediat, dată fiind acceptarea lor de către FMI începând cu 2010.

4. Politicile de dezvoltare trebuie finanțate în principal din economisirea internă.

Actuala politică de finanțare a creșterii prin împrumuturi externe a alimentat deficitul de cont curent, unul din mecanismele crizei, dar fără a aduce creșterea investițiilor până la nivelul cerut pentru o creștere sustenabilă. Dependența de finanțare externă a mai dus și la dependența politicilor economice de clasamentele agențiilor internaționale de notare a titlurilor de stat, agenții ale căror preferințe nu coincid întotdeauna cu prioritățile naționale de dezvoltare, lucru valabil mai ales în timp de recesiune.

Alternativa la îndatorarea externă este încurajarea economisirii interne și reducerea celei externe. Aceste obiective se pot atinge nu doar prin politica monetară, ci și prin intermediul creării unui sector bancar public robust. Un prim pas în această direcție ar fi oprirea imediată a privatizării băncilor rămase în proprietatea statului și transformarea lor în bănci publice de dezvoltare pe model german sau brazilian. Această transformare ar trebui să aibă loc prin crearea unui cadru instituțional care să minimizeze ineficiențele asociate cu sectorul bancar de stat în anii nouăzeci.

5. Instituționalizarea unui sector bancar care să funcționeze conform paradigmei ”capitalului răbdător”, oferind finanțare pe termen lung pentru crearea unei bazei industriale competitive.

Criza a demonstrat clar pericolul unui model bancar bazat pe credit de consum sau pentru locuințe în monedă străină și finanțat prin împrumuturi pe termen scurt în piețe internaționale de capital sau de la bănci-mamă. Prin contrast, economiile europene și asiatice bazate în sectoare industriale competitive internațional și finanțate prin bănci de dezvoltare locale (capital răbdător) – adesea aflate în proprietate publică – au readus în discuție importanța industriei și a legăturii ei cu forme de capital financiar aservit dezvoltării.  Această reorientare a activității bancare nu poate avea însă loc fără o reașezare a relației dintre BNR și sistemul bancar românesc pe câteva paliere.

Avem în vedere:

(a) controlarea fluxurilor investiționale pentru a limita expunerea băncilor românești la surse de finanțare internaționale pe termen scurt și substituirea pe termen mediu a acestora cu surse interne în lei pentru a încuraja tranziția de la credit în valută la credite în lei, reducându-se astfel expunerea familiilor și a firmelor la deprecierea cursului de schimb;

(b) o politică a ratei dobânzii care să reducă diferențialul de dobândă care atrage fluxuri speculative pe termen scurt, și

(c) o noua strategie a BNR de gestiune a lichidității în piața monetară care să elimine excesul de lichiditate  pe această piață.

Amintirea atacului speculativ asupra leului în octombrie 2008 e încă proaspătă, și sugerează că abilitatea investitorilor nerezidenți de a paria pe deprecierea leului depinde de disponibilitatea băncilor românești de a le oferi finanțarea pe termen scurt în lei. BNR trebuie să își întărească poziția de creditor a sistemului bancar pe piață monetară și astfel posibilitățile de a influența relația dintre băncile românești și investitorii nerezidenți.

6. Reorientarea politicii pieței muncii spre crearea directă de locuri de muncă și adoptarea de legi care să întărească negocierea colectivă, protecția angajatului și pregătirea profesională în cadrul învățământului public.

Principala cauză a șomajului este nivelul insuficient al cererii agregate. De aceea reducerea șomajului este în primul rând o problemă de macroeconomie. Drept urmare politicile ocupare nu trebuie să invite la reducerea rolului negocierii colective sau/și la înrăutățirea condițiilor legale de muncă.

Însă experiența țărilor cu șomaj redus și economii industriale competitive arată că nivelul de competență tehnică al salariaților este încă un aspect crucial al succesului acestor economii în a crea locuri de muncă de calitate. Sugerăm de aceea adoptarea imediată a unor programe de extindere a învățământului tehnic la nivel pre și postuniversitar, în paralel cu crearea unei infrastructuri instituționale care să coordoneze eficient nevoile industriei cu strategiile instituțiilor de învățământ tehnic.

7. Mărirea bugetelor învățământului, sănătății, asigurărilor sociale și culturii în paralel cu reforma pensiilor private.

Drepturile sociale și accesul universal la serviciile publice sunt parte a cetățeniei sociale și respectarea lor este asociată cu consolidarea și aprofundarea democrației. Efectul pozitiv al cheltuielilor sociale asupra reducerii sărăciei este evident, însă se uită că acestea afectează pozitiv și dinamica economiei, având un efect de stabilizare automată a nivelului cererii interne în caz de recesiune economică și prevenind degradarea socială produsă de șomaj, boală și lipsă de acces la educație adecvată. O finanțare adecvată pentru învățământul public este crucială nu doar pentru reducerea inegalităților de șanse și cultivării capacităților politice critice ale cetățenilor, dar și pentru creșterea productivității forței de muncă și a capacității de inovație, două variabile cruciale în dezvoltarea economică.

Tot așa cum BNR țintește inflația, instituțiile competente vor avea ținte sociale integrate în programe multianuale. O politică socială post-neoliberală va trebui să țintească reduceri progresive ale sărăciei, analfabetismului, mortalității infantile și a altor indici ai calității vieții. În același timp, este necesară intervenția statului pentru a reduce inegalitatea, aceasta din urmă fiind nu doar injustă, dar având tendința de a fi puternic asociată cu inegalitatea de șanse, o caracteristică a societăților cu puține șanse de dezvoltare în condițiile actuale. Pledăm de asemenea pentru obligarea fondurilor de pensii private la garantarea creșterii cu procentul inflației a pensiilor ce urmează a fi plătite din pilonul doi, sub sancțiunea transferului contribuțiilor viitoare în contul sistemului public de pensii.

8. Crearea unui corp birocratic autonom și meritocratic capabil să conceapă și să implementeze politici industriale pe termen mediu și lung, în colaborare cu bănci publice de dezvoltare și firmele din industrie.

Experiența economiilor de export din Europa și Asia sugerează că transformarea României într-o economie industrializată, înzestrată cu o capacitate proprie de cercetare și dezvoltare și capabilă să concureze în economia globală fără a se baza pe costul redus al forței de muncă și nivelul redus al impozitării, nu se poate face fără politici publice care să asigure credite avantajoase pentru sectoarele de vârf, și să stimuleze investiția în cercetare și pregătirea forței de muncă.

Însă experiența acelorași economii arată că astfel de politici riscă să se transforme în modalități de spoliere a banului public în lipsa existenței unui corp birocratic autonom și meritocratic capabil să conceapă și să implementeze politici industriale pe termen mediu și lung în colaborare cu bănci publice de dezvoltare, sectorul privat și organizațiile sindicale. Existența unor insule de excelență și oferta abundentă de absolvenți calificați la nivel competitiv în țară și în străinătate oferă premisele încurajatoare ale constituirii instituțiilor unei astfel de birocrații în România, iar abundenta practică internațională poate inspira modalitățile concrete de constituire ale acestui corp birocratic.

9. Menținerea în sectorul public a monopolurilor naturale, neprivatizate.

Costul energiei este unul dintre cele mai importante în conturile sectorului de export. Prin urmare, controlul public asupra acestuia trebuie menținut și negociat la nivel de UE. În sine, controlul public este insuficient, însă, dată fiind capacitatea sectorului privat de a capta aceste resurse energetice la preț redus. Sugerăm în acest sens ca, prin lege, resursele naturale aflate în proprietatea statului să poată fi exploatate doar cu profit împărțit egal între toți cetățenii țării împreună cu depunerea unei părți din acesta într-un fond suveran de investiții.

10. Redirecționarea investițiilor publice în autostrăzi, turism și sport către:

(a) proiecte care reduc importurile de energie, decongestionează traficul și contribuie la sănătatea publică (centuri ocolitoare, transportul feroviar interurban și urban).

(b) proiecte de construcție și modernizare de grădinițe, spitale județene, dispensare rurale, cămine studențești și locuințe sociale.

Evident că acest proiect hererodox va trebuie să țină cont de limite structurale externe și interne. Există constrângerile finanțatorilor internaționali și există constrângerile ce rezultă din calitatea de membru UE. De pildă, tranziția propusă de noi de la un model de dezvoltare bazat pe împrumuturi externe și remitențele emigrației spre unul bazat pe economisirea internă nu se poate face decât gradual. În lipsa acceptării unui risc de intrare în încetare de plăți, până această tranziție va avea loc, politicile publice vor fi constrânse de preferințele atât de volatile ale celor ce dețin titluri de stat emise de statul român și a agențiilor internaționale de notare a acestor titluri. La fel, până la revizuirea sa, pactul fiscal al Uniunii Europene semnat de România în Decembrie 2011 va constrânge în mod substanțial politica macroeconomică.

Obstacolele interne sunt și ele majore. Nu este vorba aici doar de rezistența rețelelor de elite de pradă din sectorul public sau de interesele sectorului privat, care culege rente și profituri din neoliberalismul cu caracteristici românești. Este vorba și de predictibila dificultate de a convinge clasa mijlocie de faptul că nivelul actual de impozitare a consumului privat și ale investițiilor imobiliare nu se împacă ușor cu nevoia de a prioritiza asigurarea unor bunuri publice de calitate (sănătate, învățământ, transport public, stat social) și o ofertă suficientă de locuri de muncă decente.

Însă nici globalizarea și nici integrarea europeană nu sunt niște prese mecanice. Există suficient spațiu de manevră și multe oportunități de dezvoltare bazate pe model alternativ, care să negocieze constrângerile externe cu politici publice și instituții inspirate de o gândire heterodoxă sau pur și simplu pragmatică. De pildă, chiar și în condițiile acestor constrângeri externe, România ar fi putut adopta o politică de austeritate bazată pe impozitarea capitalului speculativ, a marilor averi și a consumului de lux în paralel cu reducerea cheltuielilor bugetare prin tăierea în regim diferențiată a salariilor din sectorul public. La negocierile din Bruxelles, România s-ar fi putut alia cu țări care cereau politici fiscale anti-ciclice în loc să se înroleze cu entuziasm în coaliția pro-austeritate formată în jurul Germaniei și a Băncii Centrale Europene. Însă aceste căi alternative nu pot fi găsite cu instrumentele optice specifice economiei ortodoxe în care este ancorat neoliberalismul.

Da, ieșirea din neoliberalism pe calea heterodoxă schițată aici cere schimbări politice, instituționale, economice și intelectuale de natură sistemică, a căror coordonare este extrem de dificilă. Însă dezbaterea despre alternative realiste este urgentă. În acest sens, sperăm că demersul nostru va contribui la reflecția cerută de conceperea unei alternative mai echitabile din punct de vedere social și mai eficiente din punct de vedere economic.

Cornel Ban este director adjunct al Programului de Studii de Dezvoltare la Universitatea Brown, SUA și Profesor de economie politică la Facultatea de Relații Internaționale a Universității Boston, SUA

Daniela Gabor este profesoară de economie la Bristol Business School, Marea Britanie




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , ,