Cine e de vină pentru criză?

Piaţa privată înseamnă eficienţă – o afirmaţie care nu este întotdeauna adevărată

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Economie
23-05-2011

Criza financiară din 2008 şi apoi recesiunea economică care a urmat au fost subiectul numărul unu în ultimii doi ani. Nenumărate articole despre criză au fost scrise. De la economişti prestigioşi, premianţi Nobel, oameni politici sau jurnalişti de toate felurile, cu toţii au încercat să ofere răspunsuri la întrebări de felul:  Cum a apărut? Care au fost cauzele? Cum s-a manifestat? Când se termină? Cine e vinovat? Opiniile au fost la fel de variate precum opinenţii, în urmă a rămas un fapt: nu este prima (şi probabil nici ultima) criză prin care trece economia mondială. Dealtfel, soluţiile par să ne eludeze de mai bine de 80 de ani, prima mare criză economică din istoria modernă fiind urmată constant de replici cu magnitudini mai mari sau mai mici, încheind cu actuala.

Istoricul crizei

Povestea crizei începe cu aproximativ 10 ani înainte de manifestarea primelor efecte, în perioada administraţiei Clinton. Politica americană în domeniul financiar a fost laxă şi mai mulţi oficiali de top (printre care Robert Rubin, Larry Summers şi Allen Greenspan) au militat constant pentru non-reglementarea pieţelor financiare,  mai ales a instrumentelor financiare complexe precum – derivatele financiare, sau credit-default swaps[1], principalul argument fiind că orice intervenţie a statului va conduce la haos şi la o scădere a posibilelor câştiguri care pot fi obţinute prin utilizarea liberă a acestor instrumente financiare complexe (Campbell, 2009, p. 13). În perioada cât cei trei au ocupat poziţii cheie în administraţia americană – Robert Rubin secretar de stat al trezorerie 1995-1999, Allen Greenspan şef al FED 1987-2006 şi Larry Summers secretar de stat al trezoreriei 1999-2001 – politica oficială în domeniul economic a fost una de opoziţie faţă de orice fel de control sau reglementare a acestor instrumente financiare. În 1997, au refuzat propunerea venită din partea directorului CFTC – Commodity Futures Trading Commission/Comisia de Comerţ a Mărfurilor – de a reglementa şi supraveghea instrumentele financiare complexe denumite Over-the-counter derivates (OTC derivates) utilizate de diverse fonduri/bănci de investiţii. În 1999, sub administraţia Clinton a fost abrogat The Glass-Steagall Act, act legislativ adoptat în 1933 sub preşedintele Roosevelt, ca măsură de reglementare a sectorului financiar. Acesta viza reducerea riscurilor asumate de bănci prin separarea serviciilor bancare comerciale de cele de asigurare şi investiţii.

Astfel, băncile au avut cale liberă să își asume riscuri din ce în ce mai mari fără existenţa unor costuri ataşate acestor riscuri, fapt care a degenerat în criza financiară din 2008 transformată apoi în criză economică şi în final în intervenţia guvernelor prin utilizarea banilor cetăţenilor pentru a salva o parte din bănci şi a reduce pe cât posibil efectele asupra întregii societăţi.

Privind tabloul evenimentelor, avem în faţă o situaţie clasică de incapacitate a pieţei de a se auto-corecta şi implicit un eşec în a rămâne eficientă aşa cum sugera Adam Smith cu mai bine de 200 de ani în urmă.

De ce eşuează pieţele

Într-un articol recent, Joseph Stiglitz afirma că mâna invizibilă a lui Adam Smith, care ar trebui să regleze permanent piaţa şi să o menţină eficientă, pur şi simplu nu există, exemplu oferit fiind situaţia prezentă; conform teoriei clasice o piaţă liberă va valorifica resursele de care dispune în cel mai eficient mod posibil, fiecare resursă va fi utilizată astfel încât să producă maximum de profit. Dar atunci când pieţele au fost lăsate să ia decizii singure au arătat că de multe ori greşesc şi iau decizii proaste, care aduc costuri imense asupra societăţii. Tyler Cowen, într-un articol despre inegalitate, referindu-se la marii jucători de pe pieţele financiare, rezumă foarte bine acest lucru:

Smart people have greater reach than ever before, and nothing really can go so wrong for them. As a broad-based portrait of the new world, that sounds pretty good, and usually it is. Just keep in mind that every now and then those smart people will be making—collectively—some pretty big mistakes.

Se poate desigur argumenta că jucătorii financiari au luat cea mai bună decizie posibilă – au riscat mult, în cazul unui câştig obţineau beneficii uriaşe, în cazul unui eşec, costurile nu erau suportate de ei. Din această perspectivă,  teoria clasică funcţionează, jucătorii financiari au ales cea mai convenabilă situaţie – în cel mai rău caz lucrurile rămâneau exact la fel. Trebuie făcută însă o menţiune: jucătorii trăiesc în societate, iar deciziile pe care le iau au efecte nu doar asupra lor. Deciziile trebuie evaluate nu doar din perspectiva decidentului ci din perspectiva celor care pot fi afectaţi de ele – în cazul de faţă întreaga societate.

Care e problema?

Criza actuală nu este prima şi nu va fi probabil nici ultima, deşi de mai bine de 80 de ani de la economişti până la politicieni, cu toţii se luptă să găsească soluţii pentru a prevenii astfel de situaţii.  Omul, atât de inventiv, cu capacităţi nelimitate, nu e în stare să rezolve această problemă?

Răspunsul este nu, în opinia mea, din 3 motive:

  1. La nivel teoretic, modelul economic clasic, bazat pe o piaţă raţională guvernată de mâna invizibilă, stă la baza previziunilor marilor jucători financiari atunci când decid dacă o investiţie este sigură sau riscantă. Încăpăţânarea de a crede în eficienţa pieţei libere neasistate conduce, aşa cum vedem, spre eşecuri semnificative, şi va conduce în continuare atâta timp cât nu acceptăm că modelul economic clasic este perimat
  2. La nivel de policy, guvernele acţionează de multe ori reactiv şi tind să uite în timp învăţămintele aduse de situaţiile anterioare similare. Să luăm exemplul prezent: în anii 30 Keynes revoluţionează gândirea economică, politicile keynesianiste sunt aplicate şi scot SUA împreună cu restul statelor occidentale din recesiune, conduc la cea mai mare creştere economică cunoscută vreodată, în următorii 20 de ani (epoca de aur a creşterii economice între anii 50-70)[2], până în anii 70 când începe o politică de dereglementare şi „liberalizare” iar Keynes nu mai e actual, politici care conduc în final la situaţia actuală. În prezent, atât administraţia Obama, cât şi liderii UE, propun diverse măsuri de control şi reglementare a sectorului financiar – Keynes e din nou şters de praf şi scos în faţă.
  3. Dar probabil cel mai semnificativ neajuns rămâne la nivelul costurilor, sau mai specific, posibilitatea de distribuire echitabilă a costurilor. Reglementările existente pur şi simplu încurajează băncile să îşi asume riscuri mult peste cât pot acoperi în caz că pierd „pariurile” făcute. Politica de bail-out actuală confirmă asta: băncile au profitat de faptul că piaţa instrumentelor financiare complexe a scăpat de sub vizorul statului şi şi-au asumat riscuri uriaşe fără a ţine cont de costurile implicate de situaţia unui eşec.  De ce? Mai întâi cei care asumau aceste decizii nu erau direct afectaţi, dimpotrivă, erau stimulaţi prin bonusuri uriaşe în caz de câştig. Când totuşi au greşit, costurile nu erau suportate de ei. Statul a fost cel care a achitat nota de plată şi băncile (în mare parte) au trăit să mai dea o bătălie. Este clar că un astfel de sistem nu va preveni niciodată situaţia de faţă, în cel mai bun caz reprezintă alegerea celui mai mic rău posibil.

Aşadar, cine e de vină şi ce e de făcut?

Cel mai simplu e să dăm vina pe bănci. Ele au asumat riscuri mult prea mari fără a ţine cont de costurile pe care le pot aduce societăţii. Mai mult decât atât, în unele situaţii au pariat tocmai împotriva produselor sau serviciilor pe care le ofereau – vezi cazul Goldman Sachs. Să scăpăm de bănci, ar putea suna glasul popular – într-o notă umoristică, în urma crizei, au fost iniţiative care îndemnau la boicotarea băncilor prin retragerea banilor şi închiderea tuturor conturilor personale. Uităm însă că acelaşi Adam Smith, sugerează că individul va încerca mereu să-şi urmărească doar propriul interes, fără a se sinchisi de cei din jur, maximizând pe cât posibil beneficiile personale. Ori băncile asta au făcut, aşadar, de ce ar fi vinovate acţionând tocmai conform naturii umane? (Smith greşeşte atunci când consideră că suma tuturor intereselor va fi mereu pozitivă).

Rămâne de pus la  zid statul, care avea datoria să controleze aceste „ieşiri riscante” şi să protejeze cetăţenii săi de posibilele externalităţi. Dar instituţiile publice sunt conduse tot de oameni, care tocmai am concluzionat că îşi urmăresc propriul interes – chiar şi atunci când legal ar trebui să urmărească interesul public mai întâi. E greu de demonstrat că cei care au ocupat poziţii decizionale cheie nu au urmărit interesul public. E uşor însă să vedem că unii s-au aflat pe statele de plată a unor companii de investiţii cu interes direct în această chestiune – spre exemplu Robert Rubin a ocupat o funcţie de conducere la Goldman Sachs înainte de a fi numit secretar al trezoreriei, iar apoi a fost luat consilier la CitiGroup.

Este aproape imposibil de răspuns simplu la întrebarea: cine e de vină. Responsabilitatea o împart băncile prin lăcomia arătată, statul incapabil să controleze această lăcomie şi în final cetăţeanul ignorant care tot din lăcomie sau visul unui trai mai uşor a consimţit la împrumuturi nesustenabile.

De văzut dacă „noile” măsuri (o reinterpretare a măsurilor de după Marea Criză) adoptate sau care urmează a fi adoptate vor avea un succes mai mare în a controla lăcomia.

Bibliografie

  1. Joseph Stiglitz, The Non-Existent Hand, london Review of Books, Vol. 32 No. 8,  22 April 2010, p. 17-18
  2. 2. Tyler Cowen, The Inequality That Matters, The American Interest Online, Januarry-Februarry issue 2011
  3. John L. Campbell, Neoliberalism in Crisis: Institutional Roots of The U.S. Financial Meltdown, Dartmouth College and International Center for Business and Politics Copenhagen Business School, 2009

[1] În esenţă derivatele sunt contracte financiare complexe realizate între două părţi, în care una dintre părţi o plăteşte pe cealaltă dacă un „anumit fenomen are loc” (mai multe informaţii despre derivate aici, p. 1299)

[2] Trebuie precizat că politicile începute în anii de după război au început să îşi arate limitele începând cu anii 70 când a apărut fenomenul de stagflaţie şi în multe state occidentale şomajul a urcat semnificativ însă este la fel de adevărat că odată ce statele ajung la un nivel de dezvoltare ridicat, menţinerea aceluiaş ritm de creştere este aproape imposibil. În prezent sunt voci care consideră creşterea economică a Chinei nesustenabilă pe termen mediu şi lung tocmai din acest motiv.

 

Etichetele atasate acestui articol:, , , , , , ,

Comentarii (7)

  1. petronius spune:

    fiindu-mi lene să argumentez în defavoarea statului, pariez pe altcineva.

    Fixing today’s financial and economic mess will not be easy. Some regulatory changes are no doubt in order. But governments, like generals, often fight the last war, and the greatest danger today is overregulation. For progress is driven by the market, not by governments. Like the future itself, market innovation can never be made completely safe. If we are unwilling to accept risks, we will end up with stagnation, until markets are “rediscovered.” So how far can the balance between government and market shift without causing long-term economic damage?

    Martin Feldstein, a former Chairman of the US President’s Council of Economic Advisors, President of America’s National Bureau of Economic Research, and currently Professor of Economics at Harvard University

    • Tudor Țiclau spune:

      Din câte înţeleg ar trebui să ne înclinăm în faţa lui Martin Feldstein datorită poziţiei ocupate. E o opinie corectă (a sa) dar nu inatacabilă. E adevărat că piaţa, prin competiţie, aduce inovaţie – valid. Derivatele financiare şi celelalte instrumente utilizate sunt inovaţii pe pieţele financiare. Şi tot aşa cum spune Feldstein, guvernele nu au intervenit, tocmai ca să nu „stagneze” progresul şi nu cumva să creeze „long term economic damage”. Am vazut unde am ajuns lăsând piaţa liberă.
      În plus, din poziţia ocupată, Feldstein nu se numără sigur printre cei care s-au bucurat de inovaţiile pieţei şi îi vine mult mai lesne să vorbească în favoarea sa.

  2. petronius spune:

    bănuiți sper că nu era vorba de a ne închina în fața nimănui.

    În ceea ce privește derivatele, domnule Țiclău, astea sunt probabil cel mai puțin relevante inovații. prin definiție un derivat nu e o inovație.

    desigur, domnul Feldstei vorbea de invenții, de creativitate și de riscul ca Guvernul, în onorabilele lui intenții, să le stârpească.

    totuși vă admir curajul de a vă lăsa destinul în mâinile unui Guvern care să decidă pentru dumneavoastră, fiind altfel luminat, după cum a arătat-o de atâtea ori în istorie. eu sunt mai laș. asta este.

    ultimul dumneavoastră argument, totuși, este puțin temeinic și bazat pe asumpții. sunt ferm convins că habar nu aveți (la momentul tastării) în ce constă averea stimabilului și cum a obținut-o, deci vă dați cu presupusul.

  3. Tudor Țiclau spune:

    Nu contest meritele lui Feldstein şi opiniile sale în domeniul economic. În plus nu exista nici o remarcă privind modul în care a obţinut Feldstein averea sa. Mă întrebam (retoric) dacă a fost afectat sau nu direct de acestă liberatet de care s-au bucurat băncile şi pe care o laudă.
    Tot despre meritele lui Feldstein precizez doar atât – a fost membru în board of directors AIG – Financial Products până în 2009, divizia care a îngropat AIG şi care a scăpat doar prin intervenţia guvernului american -aprox.180. mld bailout. Acelaşi AIG care după ce a primit banii cetăţenilor a oferit nişte bonusuri substanţiale celor care au trmis compania în situaţia respectivă – info. aici http://blogs.wsj.com/washwire/2009/03/26/obamas-tax-task-force-includes-an-aig-board-member/

    În privinţa creativităţii şi inovaţiei sunt perfect de acord, piaţa liberă stimulează creativitate, inovaţia – e adoua oară când scriu asta. Totuşi, piaţa liberă mai dă şi greş -uneori BIG TIME – şi aici trebuie să intervină guvernul. Asta era ideea de bază a întregului articol. Piaţa lăsată prea liberă dă greş – a fost şi am văzut ce s-a întâmplat

  4. petronius spune:

    după cum bine intuiți acel la momentul tastării din paranteză nu era pus accidental acolo.

    totuși mi se pare interesant că sunteți de părere că în cazul eșecului pieței, statul trebuie să intervină (și aici nu mă refer la clasicele eșecuri). aveți impresia că statul e populat de altcineva decât oameni? că statul e perfect?

    statul nu e o entitate providențială, e populat de oameni, mă scuzați, de politicieni iar dumneavoastră vreți ca noi să ne lăsăm pe mâna acestora presupunând și sperând că sunt mai apți și capabili decât cei angrenați în privat sau decât noi. ei bine eu nu cred că e cineva capabil să ia, în ceea ce mă privește, o decizie mai bună pentru mine decât eu sau cineva pe care EU am angajat.

    apare în mod repetat acest uneori, că piața uneori dă greș. eu bine, statul UNEORI NU DĂ GREȘ. corect!

  5. Tudor Țiclau spune:

    Ma bucur că am rezolvat problema domnului Feldstein.
    Ultimul comentariu îmi spune două lucruri:
    – nu credeţi în democraţia reprezentativă
    – ori alegem statul ori piaţa.
    Eu mă număr printre cei care cred în democraţia reprezentativă şi de asemenea cred că există şi alte culori între alb şi negru.

  6. petronius spune:

    interesant că sunteți de părere că există și alte culori decât alb și negru (care în fapt sunt nonculor, dar treacă meargă) și totuți ați evidențiat DOAR două interpretări ale spuselor mele.

    din spusele dumneavoastră reiese că ar trebui să nu existe participare cetățenească întrucât avem democrație reprezentativă, spre exemplu.

    opțiunea mea este simplă: vreau să decid cât mai mult eu, și altul pentru mine cât mai puțin. înțeleg că dumneavoastră doriți reversul.

    în plus, am subliniat în intervenția anterioară că acele clasice eșecuri ale pieței justifică intervenția statului (deși este discutabil în ce proporții și prin ce instrumente)

    statul trebuie să intervină (și aici nu mă refer la clasicele eșecuri)

    deci e nevoie de stat, deci asumpția dumneavoastră că aș fi lăsat să se înțeleagă că nu există decât doar două alternative este eronată.

    să auzim de bine!

» » tipareste acest articol

Cine e de vină pentru criză? | Piaţa privată înseamnă eficienţă – o afirmaţie care nu este întotdeauna adevărată

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Economie

Criza financiară din 2008 şi apoi recesiunea economică care a urmat au fost subiectul numărul unu în ultimii doi ani. Nenumărate articole despre criză au fost scrise. De la economişti prestigioşi, premianţi Nobel, oameni politici sau jurnalişti de toate felurile, cu toţii au încercat să ofere răspunsuri la întrebări de felul:  Cum a apărut? Care au fost cauzele? Cum s-a manifestat? Când se termină? Cine e vinovat? Opiniile au fost la fel de variate precum opinenţii, în urmă a rămas un fapt: nu este prima (şi probabil nici ultima) criză prin care trece economia mondială. Dealtfel, soluţiile par să ne eludeze de mai bine de 80 de ani, prima mare criză economică din istoria modernă fiind urmată constant de replici cu magnitudini mai mari sau mai mici, încheind cu actuala.

Istoricul crizei

Povestea crizei începe cu aproximativ 10 ani înainte de manifestarea primelor efecte, în perioada administraţiei Clinton. Politica americană în domeniul financiar a fost laxă şi mai mulţi oficiali de top (printre care Robert Rubin, Larry Summers şi Allen Greenspan) au militat constant pentru non-reglementarea pieţelor financiare,  mai ales a instrumentelor financiare complexe precum – derivatele financiare, sau credit-default swaps[1], principalul argument fiind că orice intervenţie a statului va conduce la haos şi la o scădere a posibilelor câştiguri care pot fi obţinute prin utilizarea liberă a acestor instrumente financiare complexe (Campbell, 2009, p. 13). În perioada cât cei trei au ocupat poziţii cheie în administraţia americană – Robert Rubin secretar de stat al trezorerie 1995-1999, Allen Greenspan şef al FED 1987-2006 şi Larry Summers secretar de stat al trezoreriei 1999-2001 – politica oficială în domeniul economic a fost una de opoziţie faţă de orice fel de control sau reglementare a acestor instrumente financiare. În 1997, au refuzat propunerea venită din partea directorului CFTC – Commodity Futures Trading Commission/Comisia de Comerţ a Mărfurilor – de a reglementa şi supraveghea instrumentele financiare complexe denumite Over-the-counter derivates (OTC derivates) utilizate de diverse fonduri/bănci de investiţii. În 1999, sub administraţia Clinton a fost abrogat The Glass-Steagall Act, act legislativ adoptat în 1933 sub preşedintele Roosevelt, ca măsură de reglementare a sectorului financiar. Acesta viza reducerea riscurilor asumate de bănci prin separarea serviciilor bancare comerciale de cele de asigurare şi investiţii.

Astfel, băncile au avut cale liberă să își asume riscuri din ce în ce mai mari fără existenţa unor costuri ataşate acestor riscuri, fapt care a degenerat în criza financiară din 2008 transformată apoi în criză economică şi în final în intervenţia guvernelor prin utilizarea banilor cetăţenilor pentru a salva o parte din bănci şi a reduce pe cât posibil efectele asupra întregii societăţi.

Privind tabloul evenimentelor, avem în faţă o situaţie clasică de incapacitate a pieţei de a se auto-corecta şi implicit un eşec în a rămâne eficientă aşa cum sugera Adam Smith cu mai bine de 200 de ani în urmă.

De ce eşuează pieţele

Într-un articol recent, Joseph Stiglitz afirma că mâna invizibilă a lui Adam Smith, care ar trebui să regleze permanent piaţa şi să o menţină eficientă, pur şi simplu nu există, exemplu oferit fiind situaţia prezentă; conform teoriei clasice o piaţă liberă va valorifica resursele de care dispune în cel mai eficient mod posibil, fiecare resursă va fi utilizată astfel încât să producă maximum de profit. Dar atunci când pieţele au fost lăsate să ia decizii singure au arătat că de multe ori greşesc şi iau decizii proaste, care aduc costuri imense asupra societăţii. Tyler Cowen, într-un articol despre inegalitate, referindu-se la marii jucători de pe pieţele financiare, rezumă foarte bine acest lucru:

Smart people have greater reach than ever before, and nothing really can go so wrong for them. As a broad-based portrait of the new world, that sounds pretty good, and usually it is. Just keep in mind that every now and then those smart people will be making—collectively—some pretty big mistakes.

Se poate desigur argumenta că jucătorii financiari au luat cea mai bună decizie posibilă – au riscat mult, în cazul unui câştig obţineau beneficii uriaşe, în cazul unui eşec, costurile nu erau suportate de ei. Din această perspectivă,  teoria clasică funcţionează, jucătorii financiari au ales cea mai convenabilă situaţie – în cel mai rău caz lucrurile rămâneau exact la fel. Trebuie făcută însă o menţiune: jucătorii trăiesc în societate, iar deciziile pe care le iau au efecte nu doar asupra lor. Deciziile trebuie evaluate nu doar din perspectiva decidentului ci din perspectiva celor care pot fi afectaţi de ele – în cazul de faţă întreaga societate.

Care e problema?

Criza actuală nu este prima şi nu va fi probabil nici ultima, deşi de mai bine de 80 de ani de la economişti până la politicieni, cu toţii se luptă să găsească soluţii pentru a prevenii astfel de situaţii.  Omul, atât de inventiv, cu capacităţi nelimitate, nu e în stare să rezolve această problemă?

Răspunsul este nu, în opinia mea, din 3 motive:

  1. La nivel teoretic, modelul economic clasic, bazat pe o piaţă raţională guvernată de mâna invizibilă, stă la baza previziunilor marilor jucători financiari atunci când decid dacă o investiţie este sigură sau riscantă. Încăpăţânarea de a crede în eficienţa pieţei libere neasistate conduce, aşa cum vedem, spre eşecuri semnificative, şi va conduce în continuare atâta timp cât nu acceptăm că modelul economic clasic este perimat
  2. La nivel de policy, guvernele acţionează de multe ori reactiv şi tind să uite în timp învăţămintele aduse de situaţiile anterioare similare. Să luăm exemplul prezent: în anii 30 Keynes revoluţionează gândirea economică, politicile keynesianiste sunt aplicate şi scot SUA împreună cu restul statelor occidentale din recesiune, conduc la cea mai mare creştere economică cunoscută vreodată, în următorii 20 de ani (epoca de aur a creşterii economice între anii 50-70)[2], până în anii 70 când începe o politică de dereglementare şi „liberalizare” iar Keynes nu mai e actual, politici care conduc în final la situaţia actuală. În prezent, atât administraţia Obama, cât şi liderii UE, propun diverse măsuri de control şi reglementare a sectorului financiar – Keynes e din nou şters de praf şi scos în faţă.
  3. Dar probabil cel mai semnificativ neajuns rămâne la nivelul costurilor, sau mai specific, posibilitatea de distribuire echitabilă a costurilor. Reglementările existente pur şi simplu încurajează băncile să îşi asume riscuri mult peste cât pot acoperi în caz că pierd „pariurile” făcute. Politica de bail-out actuală confirmă asta: băncile au profitat de faptul că piaţa instrumentelor financiare complexe a scăpat de sub vizorul statului şi şi-au asumat riscuri uriaşe fără a ţine cont de costurile implicate de situaţia unui eşec.  De ce? Mai întâi cei care asumau aceste decizii nu erau direct afectaţi, dimpotrivă, erau stimulaţi prin bonusuri uriaşe în caz de câştig. Când totuşi au greşit, costurile nu erau suportate de ei. Statul a fost cel care a achitat nota de plată şi băncile (în mare parte) au trăit să mai dea o bătălie. Este clar că un astfel de sistem nu va preveni niciodată situaţia de faţă, în cel mai bun caz reprezintă alegerea celui mai mic rău posibil.

Aşadar, cine e de vină şi ce e de făcut?

Cel mai simplu e să dăm vina pe bănci. Ele au asumat riscuri mult prea mari fără a ţine cont de costurile pe care le pot aduce societăţii. Mai mult decât atât, în unele situaţii au pariat tocmai împotriva produselor sau serviciilor pe care le ofereau – vezi cazul Goldman Sachs. Să scăpăm de bănci, ar putea suna glasul popular – într-o notă umoristică, în urma crizei, au fost iniţiative care îndemnau la boicotarea băncilor prin retragerea banilor şi închiderea tuturor conturilor personale. Uităm însă că acelaşi Adam Smith, sugerează că individul va încerca mereu să-şi urmărească doar propriul interes, fără a se sinchisi de cei din jur, maximizând pe cât posibil beneficiile personale. Ori băncile asta au făcut, aşadar, de ce ar fi vinovate acţionând tocmai conform naturii umane? (Smith greşeşte atunci când consideră că suma tuturor intereselor va fi mereu pozitivă).

Rămâne de pus la  zid statul, care avea datoria să controleze aceste „ieşiri riscante” şi să protejeze cetăţenii săi de posibilele externalităţi. Dar instituţiile publice sunt conduse tot de oameni, care tocmai am concluzionat că îşi urmăresc propriul interes – chiar şi atunci când legal ar trebui să urmărească interesul public mai întâi. E greu de demonstrat că cei care au ocupat poziţii decizionale cheie nu au urmărit interesul public. E uşor însă să vedem că unii s-au aflat pe statele de plată a unor companii de investiţii cu interes direct în această chestiune – spre exemplu Robert Rubin a ocupat o funcţie de conducere la Goldman Sachs înainte de a fi numit secretar al trezoreriei, iar apoi a fost luat consilier la CitiGroup.

Este aproape imposibil de răspuns simplu la întrebarea: cine e de vină. Responsabilitatea o împart băncile prin lăcomia arătată, statul incapabil să controleze această lăcomie şi în final cetăţeanul ignorant care tot din lăcomie sau visul unui trai mai uşor a consimţit la împrumuturi nesustenabile.

De văzut dacă „noile” măsuri (o reinterpretare a măsurilor de după Marea Criză) adoptate sau care urmează a fi adoptate vor avea un succes mai mare în a controla lăcomia.

Bibliografie

  1. Joseph Stiglitz, The Non-Existent Hand, london Review of Books, Vol. 32 No. 8,  22 April 2010, p. 17-18
  2. 2. Tyler Cowen, The Inequality That Matters, The American Interest Online, Januarry-Februarry issue 2011
  3. John L. Campbell, Neoliberalism in Crisis: Institutional Roots of The U.S. Financial Meltdown, Dartmouth College and International Center for Business and Politics Copenhagen Business School, 2009

[1] În esenţă derivatele sunt contracte financiare complexe realizate între două părţi, în care una dintre părţi o plăteşte pe cealaltă dacă un „anumit fenomen are loc” (mai multe informaţii despre derivate aici, p. 1299)

[2] Trebuie precizat că politicile începute în anii de după război au început să îşi arate limitele începând cu anii 70 când a apărut fenomenul de stagflaţie şi în multe state occidentale şomajul a urcat semnificativ însă este la fel de adevărat că odată ce statele ajung la un nivel de dezvoltare ridicat, menţinerea aceluiaş ritm de creştere este aproape imposibil. În prezent sunt voci care consideră creşterea economică a Chinei nesustenabilă pe termen mediu şi lung tocmai din acest motiv.

 




Etichetele atasate acestui articol: , , , , , , ,