Viața între două lumi. De ce este necesară adaptarea politicilor publice la migrație

Autor: Remus Anghel | Categoria: Administraţie
07-12-2010

În contextul est-european la care facem mai tot timpul referire, România este țara cu cel mai mare număr de migranți către vestul Europei, așa după cum arată Vasileva într-o cercetare recentă. Studiile de migrație din România arată dimensiunile de masă ale migrației românești (ex. Dumitru Sandu și colaboratorii săi, Remus Anghel), fapt întărit și de o estimare recentă a Băncii Mondiale din care reiese că în 2010 13,1% dintre români au fost migranți.

Când conștientizată ca o problemă publică, când o binefacere pentru finanțele țării, migrația românească nu a beneficiat și nu beneficiază încă de o atenție suficientă din partea autorităților. Dincolo de această indolență structurală, migrația este principalul proces de schimbare socială a societății românești. De aceea, politicile publice guvernamentale trebuie să țină cont de mobilitatea crescută a populației României.

Această aserțiune se fundamentează și pe faptul că migranții trăiesc de fapt între două lumi: între societatea de origine și cea de destinație. Deși cei mai mulți dintre migranți rămân în societățile de destinație, rămân profund interesați de ceea ce se întâmplă în societatea lor de origine. Acest lucru este certificat de numeroase studii, printre care amintesc aici studiile teoretice clasice ale Ninei Glick Schiller, Lindei Basch și Irinei Szanton-Blanc sau ale lui Peggy Levitt și Nina Nyberg-Sørensen.

Politicile publice trebuie să țină cont de schimbarea contextului economic din România și Europa care impune din partea autorităților românești politici sociale și economice care să plece de la premisa mobilității teritoriale a populației din România. Planurile de dezvoltare zonală, înregistrarea la evidența populației, la finanțe, etc., trebuie să pornească de la faptul că există un stoc de populație care poate să plece sau să vină în localitățile din România.

Ce se întâmplă în localitățile de origine, atunci când cea mai mare parte a tineretului a plecat? O scuză facilă a autorităților locale este aceea că proiectul românilor este unul temporar. Dar cât de temporară este această temporalitate, atunci când migranții își dau copii la școli, trimit din ce în ce mai puțini bani acasă (sumele trimise în 2009 și 2010 luate împreună sunt egale cu cele trimise în 2008) sau își cumpără case în străinătate? Ce s-a întâmplat cu sute de mii de copii rămași acasă este revelator pentru modul cum autoritățile au asistat impasibile la desfășurarea unui fenomen care nu ar fi trebuit să îi lase indiferenți. Și totuși…

O a doua implicație a acestei propoziții este că autoritățile pot să încerce cooptarea migranților în diferite activități și proiecte comune. Autoritățile din țările de origine încearcă să își atragă migranții în proiecte colaborative. În cazul României a existat un vizibil rol economic, atâta timp cât remiterile au balansat puternicul deficit comercial și au dus la stabilitate financiară, iar taxele din consumul mult crescut al românilor au alimentat bugetul de stat, așa cum argumentează Horváth și Anghel într-un studiu recent.

Uneori, mai puțin vizibilă, dar esențială, este cooptarea migranților în proiecte profesionale. Literatura de specialitate a abandonat deja conceptul de brain-drain (migrația creierelor) către unul de brain-circulation (circulația creierelor) iar statele (locus classicus Mexic) încearcă să catalizeze remiterile și acțiunile migranților către activități productive. Pe de altă parte însă, migranții români sunt adesea destul de reticenți și critici față de politicile autorităților române, pe care le consideră inerte și corupte. De aceea, pe lângă existența unor politici publice pentru gestionarea migrației și a efectelor migrației, la fel de important este cum se vor aplica, dacă va fi cazul, aceste politici.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Viața între două lumi. De ce este necesară adaptarea politicilor publice la migrație

Autor: Remus Anghel | Categoria: Administraţie

În contextul est-european la care facem mai tot timpul referire, România este țara cu cel mai mare număr de migranți către vestul Europei, așa după cum arată Vasileva într-o cercetare recentă. Studiile de migrație din România arată dimensiunile de masă ale migrației românești (ex. Dumitru Sandu și colaboratorii săi, Remus Anghel), fapt întărit și de o estimare recentă a Băncii Mondiale din care reiese că în 2010 13,1% dintre români au fost migranți.

Când conștientizată ca o problemă publică, când o binefacere pentru finanțele țării, migrația românească nu a beneficiat și nu beneficiază încă de o atenție suficientă din partea autorităților. Dincolo de această indolență structurală, migrația este principalul proces de schimbare socială a societății românești. De aceea, politicile publice guvernamentale trebuie să țină cont de mobilitatea crescută a populației României.

Această aserțiune se fundamentează și pe faptul că migranții trăiesc de fapt între două lumi: între societatea de origine și cea de destinație. Deși cei mai mulți dintre migranți rămân în societățile de destinație, rămân profund interesați de ceea ce se întâmplă în societatea lor de origine. Acest lucru este certificat de numeroase studii, printre care amintesc aici studiile teoretice clasice ale Ninei Glick Schiller, Lindei Basch și Irinei Szanton-Blanc sau ale lui Peggy Levitt și Nina Nyberg-Sørensen.

Politicile publice trebuie să țină cont de schimbarea contextului economic din România și Europa care impune din partea autorităților românești politici sociale și economice care să plece de la premisa mobilității teritoriale a populației din România. Planurile de dezvoltare zonală, înregistrarea la evidența populației, la finanțe, etc., trebuie să pornească de la faptul că există un stoc de populație care poate să plece sau să vină în localitățile din România.

Ce se întâmplă în localitățile de origine, atunci când cea mai mare parte a tineretului a plecat? O scuză facilă a autorităților locale este aceea că proiectul românilor este unul temporar. Dar cât de temporară este această temporalitate, atunci când migranții își dau copii la școli, trimit din ce în ce mai puțini bani acasă (sumele trimise în 2009 și 2010 luate împreună sunt egale cu cele trimise în 2008) sau își cumpără case în străinătate? Ce s-a întâmplat cu sute de mii de copii rămași acasă este revelator pentru modul cum autoritățile au asistat impasibile la desfășurarea unui fenomen care nu ar fi trebuit să îi lase indiferenți. Și totuși…

O a doua implicație a acestei propoziții este că autoritățile pot să încerce cooptarea migranților în diferite activități și proiecte comune. Autoritățile din țările de origine încearcă să își atragă migranții în proiecte colaborative. În cazul României a existat un vizibil rol economic, atâta timp cât remiterile au balansat puternicul deficit comercial și au dus la stabilitate financiară, iar taxele din consumul mult crescut al românilor au alimentat bugetul de stat, așa cum argumentează Horváth și Anghel într-un studiu recent.

Uneori, mai puțin vizibilă, dar esențială, este cooptarea migranților în proiecte profesionale. Literatura de specialitate a abandonat deja conceptul de brain-drain (migrația creierelor) către unul de brain-circulation (circulația creierelor) iar statele (locus classicus Mexic) încearcă să catalizeze remiterile și acțiunile migranților către activități productive. Pe de altă parte însă, migranții români sunt adesea destul de reticenți și critici față de politicile autorităților române, pe care le consideră inerte și corupte. De aceea, pe lângă existența unor politici publice pentru gestionarea migrației și a efectelor migrației, la fel de important este cum se vor aplica, dacă va fi cazul, aceste politici.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,