Spațiul rural românesc

Între dezvoltarea proiectată de sus în jos și implicarea comunităților

Autor: Viorel Stănică | Categoria: Administraţie
03-02-2015

Dezvoltarea rurală necesită o atenție deosebită în cadrul mai larg al dezvoltării teritoriale, unde se constată o pronunțată asimetrie datorată faptului că timp de mai bine de un secol, societatea industrială a determinat dezvoltarea orașelor în detrimentul a numeroase zone rurale, în special a celor din ruralul intermediar și periferic.

În Europa, ruralul este definit[1] prin dimensiunea colectivităților, modul de utilizare a terenurilor, activitățile economice și culturale și amenajările specifice. La nivel european, clasificarea așezărilor drept rurale, după populație, se face diferit de la țară la țară, pragul variind de la 200 de locuitori (Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia), la 2000 (Franța, Luxemburg, Spania), sau chiar 10 000 de locuitori (Elveția, Portugalia). Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) consideră așezări rurale acele zone în care densitatea este inferioară valorii de 150 locuitori/km2. Conform acestui criteriu, țara noastră ar fi predominant rurală, doar capitala și câteva județe (Ilfov, Prahova, Iași) putându-se încadra în categoria spațiilor urbane.

În România, în anul 2014, populația rurală număra 9.195.250 de locuitori, adică 46,1% din populația totală a țării, în scădere cu 1,03% față de anul 2003. Echilibrul migratoriu este doar aparent, spațiul rural a pierdut și pierde în continuare cea mai importantă dintre resursele sale, resursa umană, în absența căreia punerea în valoare a bogățiilor naturale este dificilă. Migrația rural-urban înregistrată între 1990 și 2012 a fost de 2.240.183 de persoane, satele fiind expuse în continuare depopulării începute în timpul industrializării economiei din regimul comunist. Migrația inversă, urban-rural a fost în aceeași perioadă, de 1.890.807 persoane, dar remigrarea s-a făcut preponderent spre ruralul adiacent orașelor mari.

Astfel, zonele periurbane care au constituit oportunități facile de dezvoltări imobiliare (aproape de accesul rutier, de rețelele de utilități și de locurile de muncă oferite de oraș) au devenit practic prelungiri ale orașelor, cel mai adesea în contiguitate cu teritoriul acestora pierzând caracterul rural și stilul de viață generat de profilul agricol, urâțind teritoriul prin densitatea și calitatea construcțiilor. Ruralul intermediar este marcat de depopulare, de infrastructura deficitară și de o incoerență structurală la nivelul rețelei de localități. Așezările urbane mici care ar trebui să sprijine ruralul adiacent, sunt ele însele în declin. Scăderea populației unora dintre acestea sub pragul de 10000 de locuitori, le exclude de pe lista aşezărilor eligibile să primească finanţare prin Programul Operațional Regional (POR), iar satele care aparțin administrativ de acestea nu beneficiază de niciuna dintre liniile de finanţare ale Planului Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR). Ruralul periferic este zona cea mai afectată de actualele politici de dezvoltare. Acesta a devenit un spațiu fragil, expus celor 3 mari dezastre din Romînia contemporană (demografic, forestier și abandonarea agriculturii sistematice) și este practic deconectat de la procesul de dezvoltare.

La nivel declarativ[2], relațiile rural-urban trebuie să asigure accesul regiunilor rurale la funcţiunile urbane. Constituirea reţelelor de localități trebuie să aibă în vedere relațiile oraş-sat, pentru a crea un țesut echilibrat, diversificarea economei zonelor rurale, dezvoltarea spaţiilor de agrement, protecţia şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural. Încurajarea dezvoltării integrate în zone urbane, rurale și cu specific etno-cultural aparte, în scopul facilitării sinergiei dintre acestea și a unei mai bune exploatări a valorilor locale, este menționată și printre prioritățile Strategiei Europa 2020. În România, parteneriatul oraș-sat rămâne deocamdată, doar un deziderat. Ruralul reprezintă o categorie subordonată intereselor urbanului, acesta din urmă hrănindu-și bunăstarea pe seama resurselor din mediul rural. În ultimii 40 de ani, în România ruralul a constituit un important rezervor de salariați, asigurând aproximativ 50% din forța de muncă pentru dezvoltarea României (industrie, comerț, servicii). Transferul de populație, care continuă și în prezent, conduce la aglomerarea urbanului și la gestionarea tot mai dificilă și complicată a acestuia, și în același timp privează ruralul de resursa cea mai importantă pentru dezvoltare.

Politicile actuale pentru mediul rural în România

Agricultura, activitatea care definește practic mediul rural, se confruntă cu probleme deosebite. Numărul mare de exploatații agricole și ponderea covârșitoare a celor fără personalitate juridică[3] și care operează pe suprafețe de sub 5 hectare, sunt considerate a fi marile dezavantaje structurale ale agriculturii din România. În pofida unor programe europene și naționale menite să corecteze aceste dezavantaje, schimbările în timp sunt nesemnificative. Aceasta sugerează că, dincolo de eșecul unor programe de dezvoltare, trebuie să ne bazăm pe realități și să explorăm căi de dezvoltare proprii bazate pe modul de producție tradițional și pe relația specială pe care românul o are cu teritoriul. Mult dorita comasare a terenurilor, care în principiu asigură o productivitate sporită, are propriile limite, iar producțiile mari se fac în detrimentul calității produselor și a biodiversității.

Marile exploatații agricole din lume revin în prezent, din rațiuni economice, la soluții mai ecologice, prin parcelerea terenului și intercalarea de plantații arboricole în așa-numitele culturi agro-forestiere, care să asigure recompunerea necesară a ecosistemelor. În acest timp (în contratimp), politicile agricole din România visează la agricultura pe ogoarele înfrățite. Dificultățile pe care legile de restituire a terenurilor, normele de cadastru și lipsa unui sprijin real pentru proprietarii de pământ și agricultori din partea statului pentru realizarea cadastrului și fluidizarea circulației terenurilor creează adevăratele piedici în dezvoltarea ruralului. Realizarea cadastrului implică de cele mai multe ori costuri greu sau imposibil de suportat pentru proprietarii din mediul rural, deci nu se poate rezolva exclusiv în privat, fără intervenția statului.

Pe de altă parte, relația românilor cu teritoriul este una specială, majoritatea populației având ca spațiu mental (acasă) satul natal sau de proveniență a părinților. Simțul proprietății marcat de această relație uneori aproape mistică cu teritoriul, dar și de modul de dobândire în trecut a proprietății, care sporesc atașamentul afectiv față de pământ (dramatismul reformelor agrare, dobândirea în urma participării înaintașilor la război) fac dificile tranzacțiile de proprietăți în mediul rural. Desigur, comasarea terenurilor agricole pentru crearea de exploatații mai mari și mai rentabile este necesară și ar putea rezolva problema numeroaselor parcele mici și mai ales a celor neutilizate, dar o alternativă de luat în seamă ar fi cooperarea agricultorilor în valorificarea producției agricole.

PNDR a susținut prin subvenție financiară fermele de semisubzistență[4] ceea ce în principiu este un lucru bun, prin faptul că accentuează funcția economică a gospodăriilor țărănești, o orientează către piață. Dar acest proces presupune schimbarea sistemului de producţie şi implicit cheltuieli financiare suplimentare, pe care fermierii nu şi le pot permite. Fermele de semi-subzistenta beneficiază și de alte măsuri prin PNDR ca, de exemplu, plățile de agromediu, asistență tehnică, consultanță, formare profesională, etc. Încadrarea fermelor la categoria celor de subzistență sau de semisubzistență este însă discutabilă, pentru că simplitatea criteriilor (dimensiunea economică, participarea la piață și suprafața de teren) trădează o abordare superficială. Astfel, ferma de subzistență este cea care are cel mult o Unitate de Dimensiune Economica (UDE=1.200 euro), ferma de semi-subzistență are între 1 si 8 UDE, iar peste acest nivel, fermele intră în categoria celor comerciale.

În privința participării la piață – al doilea criteriu – ferma de subzistență este cea care produce doar pentru autoconsum, fermele de semi-subzistență sunt cele care realizează vânzarea a cel puțin 50% din producție, restul reprezentând autoconsum. Cel de-al treilea criteriu stabilește pragul de 5 hectare, sub care fermele ar fi de subzistență, iar peste 5 hectare – de semi-subzistență. Această încadrare trădează o blamare nejustificată a gospodăriei tradiționale, care produce, de regulă mai mult decât pentru autoconsum, dar valorificarea producției suplimentare (piețe locale, troc, sprijin familial) nu este fiscalizată. Impunerea unei suprafețe minime de teren nu ține cont de specializarea fermei (de exemplu un hectar de pomi fructiferi produce mai mult decât 5 hectare de cereale, și poate produce și pentru piață), de zona geografică, sau de specificul local.

Politicile agricole, ar putea îndepărta ruralul de modul de producție tradițional, prin favorizarea treptată la subvenții și finanțări a exploatațiilor mari, a utilizării unor soiuri de plante și animale omologate, care să asigure o productivitate sporită și producții mai mari și fiscalizate. Astfel, în ultimii ani a crescut suprafața terenului agricol pentru care se acordă subvenții și chiar se preconizează „premierea” transferurilor de ferme mici către deținătorii de suprafețe mai mari[5].

La prima vedere, sub aspectul eficienței, aceste măsuri sunt justificate, dar nu putem să nu întrevedem pericolul transformării ireversibile a ruralului tradițional și pierderea complexității și unicității sale. Comunitățile rurale ar putea înregistra creșteri ale unor indicatori economici, dar ar putea pierde resurse importante de dezvoltare, prin dispariția treptată a micii gospodării țărănești, a modului de producție tradițional, care asigură diversitatea produselor și o calitate superioară, dar și a esteticii sociale atât de căutate pentru turismul rural. De aceea cred că trebui să ne punem serios întrebarea: ce dorim să facem cu spațiul rural?

Satul, încotro?

Dezvoltarea bazată pe o agricultura modernă și din ce în ce mai tehnologizată s-a dovedit a fi în contradicție cu principiile dezvoltării durabile, cu nevoia de produse biologice, cu păstrarea culturii locale și a esteticii sociale specifice. Diversitatea spațiului rural din România necesită abordări mai concrete, mai aplecate spre realități. Evoluția în condiții geografice, istorice, sociale și culturale diferite, a determinat o mare diversitate de sate, peste care este nepotrivit să aplicăm un anumit (același) model de dezvoltare. Desigur, situația în care se află acum o bună parte din spațiul rural necesită intervenții de sus în jos, dar implicarea comunităților locale este esențială pentru a realiza o dezvoltare complexă și durabilă. Punerea în valoare a satelor tradiționale, prin turism rural și cultural, acolo unde există potențial, presupune tocmai păstrarea micii gospodării rurale, a modului de viață tradițional, pe care actualele programe de dezvoltare sunt pe cale să îl modifice structural. Transpunerea unui model pragmatic, în care prevalează eficiența economică, într-un spațiu rural fragilizat, secătuit continuu de resurse, și în special de cea mai importantă, cea umană, s-ar putea dovedi contraproductivă. De aceea, implicarea colectivităților locale în programele de dezvoltare pentru mediul rural (definirea problemelor, stabilirea priorităților, a soluțiilor) ar putea asigura adecvarea programelor la nevoile locale concrete și la o dezvoltare comunitară durabilă, cu condiția asigurării capacității lor administrative.

Marele obiectiv care transpare din programele de dezvoltare rurală, este fiscalizarea economiei rurale și în special a producției agricole. Este discutabil însă dacă fiscalizarea producției agricole ar însemna mai mult decât costurile induse de efectele acestor politici, de transformarea ireversibilă a ruralului într-o logică mai degrabă economică, ignorând funcțiile lui complexe. Funcția de locuire, de exemplu, care asigură stăpânirea teritoriului și apropierea oamenilor de resursele necesare vieții nu trebuie ignorată. Satul românesc ca spațiu de locuire necesită o nouă abordare. Un patrimoniu imobiliar impresionant prin diversitate arhitecturală și soluții constructive, prin modul de utilizare a resurselor locale, prin raportarea vetrelor de așezări și gospodăriilor la teritoriu, prin soluțiile prietenoase cu mediul înconjurător, este subutilizat, locuirea în centre urbane rămânând aspirația prioritară, datorită dotărilor edilitare superioare și locurilor de muncă.

Prezența și disponibilitatea acestui patrimoniu, care chiar dacă este privat face parte din patrimonial imobiliar national și implică o responsabilitate din partea autorităților, sugerează necesitatea unor politici de încurajare a utilizării pentru locuire, având în vedere  că gradul de motorizare în continuă creștere influențează pozitiv și mobilitatea populației. În plus, o serie de activități economice care se pot rezuma la munca de la domiciliu și sunt mai dependente de rețelele de comunicații (telefonie, internet, broadband) decât de drumuri, ar putea fi ușor delocalizate în mediul rural.

Încurajarea reamenajării pentru agrement a caselor nefolosite din satele românești, în detrimentul autorizării de construcții invazive de cabane în extravilan, ar putea întări relația rural-urban. Acestea sunt desigur, câteva idei, dar soluțiile trebuie să vină de la nivel local, lucru care necesită conștientizarea și formarea oamenilor, abilitarea comunităților, creșterea capacității administrative la nivel local și descentralizarea reală.

Uniunea Europeană este constituită pe principiul unitate în diversitate. Dacă viața urbană nivelează astăzi traiul oamenilor, diversitatea este dată mai ales de specificul vieții din mediul rural care, urmărind diversitatea naturii, generează spații socio-culturale și spirituale unice, inconfundabile și irepetabile, a căror păstrare reclamă o preocupare serioasă. Din această perspectivă, politicile pentru mediul rural trebuie să țină seama de contradicțiile care apar în aplicarea obiectivelor Politicii agricole commune a Uniunii Europene.

–––––––––––––––––––––––––––––––-

[1] Carta Europeană a Spațiului Rural

[2] Principii adoptate la Conferinţa de la Hanovra a Miniştrilor Responsabili pentru amenajarea teritoriului din statele membre ale Consiliului Europei – CEMAT, Hanovra, septembrie 2000

[3] Numărul total al exploataţiilor agricole în 2010 era de 3.859 mii, dintre care, 99,2% erau exploataţii fără personalitate juridică (exploataţii agricole individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale), care operau 53,5 % din totalul suprafaței agricole utilizate

[4] Acest obiectiv este inscris in Planul Național de Dezvoltare Rurală , prin Masura 1.4.1. prin care se alocă anual, din bugetul comunitar, cate 1.500 euro pe ferma, pe o perioada de 5 ani.

[5] Dacă un mic fermier care are până în 5 hectare cedează exploataţia prin vânzare sau arendare până la sfârşitul vieţii, cu condiţia să aibă peste 65 de ani, va primi 120% faţă de subvenţia pe care a primit-o anterior.

Etichetele atasate acestui articol:, , , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Spațiul rural românesc | Între dezvoltarea proiectată de sus în jos și implicarea comunităților

Autor: Viorel Stănică | Categoria: Administraţie

Dezvoltarea rurală necesită o atenție deosebită în cadrul mai larg al dezvoltării teritoriale, unde se constată o pronunțată asimetrie datorată faptului că timp de mai bine de un secol, societatea industrială a determinat dezvoltarea orașelor în detrimentul a numeroase zone rurale, în special a celor din ruralul intermediar și periferic.

În Europa, ruralul este definit[1] prin dimensiunea colectivităților, modul de utilizare a terenurilor, activitățile economice și culturale și amenajările specifice. La nivel european, clasificarea așezărilor drept rurale, după populație, se face diferit de la țară la țară, pragul variind de la 200 de locuitori (Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia), la 2000 (Franța, Luxemburg, Spania), sau chiar 10 000 de locuitori (Elveția, Portugalia). Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) consideră așezări rurale acele zone în care densitatea este inferioară valorii de 150 locuitori/km2. Conform acestui criteriu, țara noastră ar fi predominant rurală, doar capitala și câteva județe (Ilfov, Prahova, Iași) putându-se încadra în categoria spațiilor urbane.

În România, în anul 2014, populația rurală număra 9.195.250 de locuitori, adică 46,1% din populația totală a țării, în scădere cu 1,03% față de anul 2003. Echilibrul migratoriu este doar aparent, spațiul rural a pierdut și pierde în continuare cea mai importantă dintre resursele sale, resursa umană, în absența căreia punerea în valoare a bogățiilor naturale este dificilă. Migrația rural-urban înregistrată între 1990 și 2012 a fost de 2.240.183 de persoane, satele fiind expuse în continuare depopulării începute în timpul industrializării economiei din regimul comunist. Migrația inversă, urban-rural a fost în aceeași perioadă, de 1.890.807 persoane, dar remigrarea s-a făcut preponderent spre ruralul adiacent orașelor mari.

Astfel, zonele periurbane care au constituit oportunități facile de dezvoltări imobiliare (aproape de accesul rutier, de rețelele de utilități și de locurile de muncă oferite de oraș) au devenit practic prelungiri ale orașelor, cel mai adesea în contiguitate cu teritoriul acestora pierzând caracterul rural și stilul de viață generat de profilul agricol, urâțind teritoriul prin densitatea și calitatea construcțiilor. Ruralul intermediar este marcat de depopulare, de infrastructura deficitară și de o incoerență structurală la nivelul rețelei de localități. Așezările urbane mici care ar trebui să sprijine ruralul adiacent, sunt ele însele în declin. Scăderea populației unora dintre acestea sub pragul de 10000 de locuitori, le exclude de pe lista aşezărilor eligibile să primească finanţare prin Programul Operațional Regional (POR), iar satele care aparțin administrativ de acestea nu beneficiază de niciuna dintre liniile de finanţare ale Planului Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR). Ruralul periferic este zona cea mai afectată de actualele politici de dezvoltare. Acesta a devenit un spațiu fragil, expus celor 3 mari dezastre din Romînia contemporană (demografic, forestier și abandonarea agriculturii sistematice) și este practic deconectat de la procesul de dezvoltare.

La nivel declarativ[2], relațiile rural-urban trebuie să asigure accesul regiunilor rurale la funcţiunile urbane. Constituirea reţelelor de localități trebuie să aibă în vedere relațiile oraş-sat, pentru a crea un țesut echilibrat, diversificarea economei zonelor rurale, dezvoltarea spaţiilor de agrement, protecţia şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural. Încurajarea dezvoltării integrate în zone urbane, rurale și cu specific etno-cultural aparte, în scopul facilitării sinergiei dintre acestea și a unei mai bune exploatări a valorilor locale, este menționată și printre prioritățile Strategiei Europa 2020. În România, parteneriatul oraș-sat rămâne deocamdată, doar un deziderat. Ruralul reprezintă o categorie subordonată intereselor urbanului, acesta din urmă hrănindu-și bunăstarea pe seama resurselor din mediul rural. În ultimii 40 de ani, în România ruralul a constituit un important rezervor de salariați, asigurând aproximativ 50% din forța de muncă pentru dezvoltarea României (industrie, comerț, servicii). Transferul de populație, care continuă și în prezent, conduce la aglomerarea urbanului și la gestionarea tot mai dificilă și complicată a acestuia, și în același timp privează ruralul de resursa cea mai importantă pentru dezvoltare.

Politicile actuale pentru mediul rural în România

Agricultura, activitatea care definește practic mediul rural, se confruntă cu probleme deosebite. Numărul mare de exploatații agricole și ponderea covârșitoare a celor fără personalitate juridică[3] și care operează pe suprafețe de sub 5 hectare, sunt considerate a fi marile dezavantaje structurale ale agriculturii din România. În pofida unor programe europene și naționale menite să corecteze aceste dezavantaje, schimbările în timp sunt nesemnificative. Aceasta sugerează că, dincolo de eșecul unor programe de dezvoltare, trebuie să ne bazăm pe realități și să explorăm căi de dezvoltare proprii bazate pe modul de producție tradițional și pe relația specială pe care românul o are cu teritoriul. Mult dorita comasare a terenurilor, care în principiu asigură o productivitate sporită, are propriile limite, iar producțiile mari se fac în detrimentul calității produselor și a biodiversității.

Marile exploatații agricole din lume revin în prezent, din rațiuni economice, la soluții mai ecologice, prin parcelerea terenului și intercalarea de plantații arboricole în așa-numitele culturi agro-forestiere, care să asigure recompunerea necesară a ecosistemelor. În acest timp (în contratimp), politicile agricole din România visează la agricultura pe ogoarele înfrățite. Dificultățile pe care legile de restituire a terenurilor, normele de cadastru și lipsa unui sprijin real pentru proprietarii de pământ și agricultori din partea statului pentru realizarea cadastrului și fluidizarea circulației terenurilor creează adevăratele piedici în dezvoltarea ruralului. Realizarea cadastrului implică de cele mai multe ori costuri greu sau imposibil de suportat pentru proprietarii din mediul rural, deci nu se poate rezolva exclusiv în privat, fără intervenția statului.

Pe de altă parte, relația românilor cu teritoriul este una specială, majoritatea populației având ca spațiu mental (acasă) satul natal sau de proveniență a părinților. Simțul proprietății marcat de această relație uneori aproape mistică cu teritoriul, dar și de modul de dobândire în trecut a proprietății, care sporesc atașamentul afectiv față de pământ (dramatismul reformelor agrare, dobândirea în urma participării înaintașilor la război) fac dificile tranzacțiile de proprietăți în mediul rural. Desigur, comasarea terenurilor agricole pentru crearea de exploatații mai mari și mai rentabile este necesară și ar putea rezolva problema numeroaselor parcele mici și mai ales a celor neutilizate, dar o alternativă de luat în seamă ar fi cooperarea agricultorilor în valorificarea producției agricole.

PNDR a susținut prin subvenție financiară fermele de semisubzistență[4] ceea ce în principiu este un lucru bun, prin faptul că accentuează funcția economică a gospodăriilor țărănești, o orientează către piață. Dar acest proces presupune schimbarea sistemului de producţie şi implicit cheltuieli financiare suplimentare, pe care fermierii nu şi le pot permite. Fermele de semi-subzistenta beneficiază și de alte măsuri prin PNDR ca, de exemplu, plățile de agromediu, asistență tehnică, consultanță, formare profesională, etc. Încadrarea fermelor la categoria celor de subzistență sau de semisubzistență este însă discutabilă, pentru că simplitatea criteriilor (dimensiunea economică, participarea la piață și suprafața de teren) trădează o abordare superficială. Astfel, ferma de subzistență este cea care are cel mult o Unitate de Dimensiune Economica (UDE=1.200 euro), ferma de semi-subzistență are între 1 si 8 UDE, iar peste acest nivel, fermele intră în categoria celor comerciale.

În privința participării la piață – al doilea criteriu – ferma de subzistență este cea care produce doar pentru autoconsum, fermele de semi-subzistență sunt cele care realizează vânzarea a cel puțin 50% din producție, restul reprezentând autoconsum. Cel de-al treilea criteriu stabilește pragul de 5 hectare, sub care fermele ar fi de subzistență, iar peste 5 hectare – de semi-subzistență. Această încadrare trădează o blamare nejustificată a gospodăriei tradiționale, care produce, de regulă mai mult decât pentru autoconsum, dar valorificarea producției suplimentare (piețe locale, troc, sprijin familial) nu este fiscalizată. Impunerea unei suprafețe minime de teren nu ține cont de specializarea fermei (de exemplu un hectar de pomi fructiferi produce mai mult decât 5 hectare de cereale, și poate produce și pentru piață), de zona geografică, sau de specificul local.

Politicile agricole, ar putea îndepărta ruralul de modul de producție tradițional, prin favorizarea treptată la subvenții și finanțări a exploatațiilor mari, a utilizării unor soiuri de plante și animale omologate, care să asigure o productivitate sporită și producții mai mari și fiscalizate. Astfel, în ultimii ani a crescut suprafața terenului agricol pentru care se acordă subvenții și chiar se preconizează „premierea” transferurilor de ferme mici către deținătorii de suprafețe mai mari[5].

La prima vedere, sub aspectul eficienței, aceste măsuri sunt justificate, dar nu putem să nu întrevedem pericolul transformării ireversibile a ruralului tradițional și pierderea complexității și unicității sale. Comunitățile rurale ar putea înregistra creșteri ale unor indicatori economici, dar ar putea pierde resurse importante de dezvoltare, prin dispariția treptată a micii gospodării țărănești, a modului de producție tradițional, care asigură diversitatea produselor și o calitate superioară, dar și a esteticii sociale atât de căutate pentru turismul rural. De aceea cred că trebui să ne punem serios întrebarea: ce dorim să facem cu spațiul rural?

Satul, încotro?

Dezvoltarea bazată pe o agricultura modernă și din ce în ce mai tehnologizată s-a dovedit a fi în contradicție cu principiile dezvoltării durabile, cu nevoia de produse biologice, cu păstrarea culturii locale și a esteticii sociale specifice. Diversitatea spațiului rural din România necesită abordări mai concrete, mai aplecate spre realități. Evoluția în condiții geografice, istorice, sociale și culturale diferite, a determinat o mare diversitate de sate, peste care este nepotrivit să aplicăm un anumit (același) model de dezvoltare. Desigur, situația în care se află acum o bună parte din spațiul rural necesită intervenții de sus în jos, dar implicarea comunităților locale este esențială pentru a realiza o dezvoltare complexă și durabilă. Punerea în valoare a satelor tradiționale, prin turism rural și cultural, acolo unde există potențial, presupune tocmai păstrarea micii gospodării rurale, a modului de viață tradițional, pe care actualele programe de dezvoltare sunt pe cale să îl modifice structural. Transpunerea unui model pragmatic, în care prevalează eficiența economică, într-un spațiu rural fragilizat, secătuit continuu de resurse, și în special de cea mai importantă, cea umană, s-ar putea dovedi contraproductivă. De aceea, implicarea colectivităților locale în programele de dezvoltare pentru mediul rural (definirea problemelor, stabilirea priorităților, a soluțiilor) ar putea asigura adecvarea programelor la nevoile locale concrete și la o dezvoltare comunitară durabilă, cu condiția asigurării capacității lor administrative.

Marele obiectiv care transpare din programele de dezvoltare rurală, este fiscalizarea economiei rurale și în special a producției agricole. Este discutabil însă dacă fiscalizarea producției agricole ar însemna mai mult decât costurile induse de efectele acestor politici, de transformarea ireversibilă a ruralului într-o logică mai degrabă economică, ignorând funcțiile lui complexe. Funcția de locuire, de exemplu, care asigură stăpânirea teritoriului și apropierea oamenilor de resursele necesare vieții nu trebuie ignorată. Satul românesc ca spațiu de locuire necesită o nouă abordare. Un patrimoniu imobiliar impresionant prin diversitate arhitecturală și soluții constructive, prin modul de utilizare a resurselor locale, prin raportarea vetrelor de așezări și gospodăriilor la teritoriu, prin soluțiile prietenoase cu mediul înconjurător, este subutilizat, locuirea în centre urbane rămânând aspirația prioritară, datorită dotărilor edilitare superioare și locurilor de muncă.

Prezența și disponibilitatea acestui patrimoniu, care chiar dacă este privat face parte din patrimonial imobiliar national și implică o responsabilitate din partea autorităților, sugerează necesitatea unor politici de încurajare a utilizării pentru locuire, având în vedere  că gradul de motorizare în continuă creștere influențează pozitiv și mobilitatea populației. În plus, o serie de activități economice care se pot rezuma la munca de la domiciliu și sunt mai dependente de rețelele de comunicații (telefonie, internet, broadband) decât de drumuri, ar putea fi ușor delocalizate în mediul rural.

Încurajarea reamenajării pentru agrement a caselor nefolosite din satele românești, în detrimentul autorizării de construcții invazive de cabane în extravilan, ar putea întări relația rural-urban. Acestea sunt desigur, câteva idei, dar soluțiile trebuie să vină de la nivel local, lucru care necesită conștientizarea și formarea oamenilor, abilitarea comunităților, creșterea capacității administrative la nivel local și descentralizarea reală.

Uniunea Europeană este constituită pe principiul unitate în diversitate. Dacă viața urbană nivelează astăzi traiul oamenilor, diversitatea este dată mai ales de specificul vieții din mediul rural care, urmărind diversitatea naturii, generează spații socio-culturale și spirituale unice, inconfundabile și irepetabile, a căror păstrare reclamă o preocupare serioasă. Din această perspectivă, politicile pentru mediul rural trebuie să țină seama de contradicțiile care apar în aplicarea obiectivelor Politicii agricole commune a Uniunii Europene.

–––––––––––––––––––––––––––––––-

[1] Carta Europeană a Spațiului Rural

[2] Principii adoptate la Conferinţa de la Hanovra a Miniştrilor Responsabili pentru amenajarea teritoriului din statele membre ale Consiliului Europei – CEMAT, Hanovra, septembrie 2000

[3] Numărul total al exploataţiilor agricole în 2010 era de 3.859 mii, dintre care, 99,2% erau exploataţii fără personalitate juridică (exploataţii agricole individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale), care operau 53,5 % din totalul suprafaței agricole utilizate

[4] Acest obiectiv este inscris in Planul Național de Dezvoltare Rurală , prin Masura 1.4.1. prin care se alocă anual, din bugetul comunitar, cate 1.500 euro pe ferma, pe o perioada de 5 ani.

[5] Dacă un mic fermier care are până în 5 hectare cedează exploataţia prin vânzare sau arendare până la sfârşitul vieţii, cu condiţia să aibă peste 65 de ani, va primi 120% faţă de subvenţia pe care a primit-o anterior.




Etichetele atasate acestui articol: , , , ,