România regională – încotro?

Optiuni de reforma administrativă și politici regionale

Autor: Bakk Miklós | Categoria: Administraţie
22-02-2011

Chestiunea politicilor regionale şi a reformei administrative printr-o regionalizare curajoasă a fost, în România, mult timp un subiect sensibil şi, din această cauză, prea puţin discutat. În ultimele două decenii am asistat la articularea a două poziţii extreme. Pe de o parte, începând chiar cu primii ani ai tranziţiei, ca o reacţie la iminenţa proceselor politice de deregulare şi descentralizare, noţiunea de regiune a condus, în discursul public, la reacţii politice vehemente din partea multor actori politici, reacţii care asociau regionalismul unui atac subversiv împotriva integrităţii teritoriului naţional. Pe de altă parte, după începerea integrării europene a României, „regiunea” (instituţionalizată ca regiune de dezvoltare începând din 1998) a fost privită aproape exclusiv drept un instrument aspirator de fonduri europene, devenite disponibile.

Pe fundalul crizei fordismului şi a reorganizării producţiei, regiunea apare în ultimele decenii drept o entitate fundamentală a vieţii economice şi sociale din ţările dezvoltate, punând în evidenţă scara teritorială a dezvoltării economice. Este contextul în care regiunile au devenit participanţi direcţi ai competiţiei globale, situaţie ce şi-a găsit o formulare teoretică prin noul regionalism, ai cărui reprezentanţi consideră că regiunea îşi poate stabili şi organiza singură traiectoria de dezvoltare. Importante lucrări teoretice care au premizele acestei viziuni au fost scrise de Anthony Giddens (introducând spaţialitatea în unele teorii sociologice[1]) sau de Paul Krugman care a considerat spaţiul geografic ca element care structurează producţia şi piaţa[2].

Într-o serie de state (Spania, Italia, parţial şi Marea Britanie) consolidarea nivelului regional a introdus guvernanţa multinivel, aducând o schimbare fundamentală a modului de guvernare democratică. A fost un proces politic mai lung, de acomodare reciprocă între regiunile vechi şi noi, regiunile vechi fiind entităţi teritoriale legate de istoria construcţiei statale şi de istoria administraţiei publice cu un rol economic mai redus, iar cele noi fiind, cum a pus în evidenţă noul regionalism, actori constituiţi într-o economie globală.

În acest proces regiunile au dobândit o relevanţă politică crescută, tinzând spre un rol dublu, de actor economic (competitor) şi de actor politic, eventual cu identitate cultural-istorică proprie sau cu perspectiva de a-şi dobândi o identitate politică. Construcţia socială a avut, de obicei, ca punct de plecare un „tip iniţial” de regiune. Aceste tipuri „iniţiale” sunt: 1) regiunile naturale (geografice); 2) regiunile (etno)culturale; 3) regiunile funcţionale; 4) regiunile administrative. Dintre ele, tipul natural, (etno)cultural şi cel administrativ se încadrează, mai degrabă, în categoria regiunilor vechi, iar cel funcţional celor noi.

România se află în faţa unor alegeri. Pornind de la această tipologie, delimitarea entităţilor teritoriale din România, în vederea unei regionalizări politico-administrative, poate urmări patru principii:

–     principiul istoric-cultural, cel al identităţilor existente, principiu care relevă şi regiunile etnoculturale unde ele există;

–     principiul economic-funcţional care ţine cont de factorul pieţei, de legăturile centru-periferie în cadrul unei regiuni, în jurul unui mare centru urban;

–     principul raţionalităţii administrative, care are în vedere descentralizarea optimă a competenţelor administrative, incluzând şi o armonizare cu sistemul NUTS,

–     principiul democratic-corectiv care este utilizat în situaţii unde aplicarea principiilor de mai sus crează situaţii de conflict, respectiv unde conflictul dintre aceste principii poate genera criză de legitimitate şi se pune în aplicare prin referendumuri locale.

În general, aplicarea acestor principii este dificilă şi este un proces eminamente conflictual ce trebuie gestionat politic. Fiecare dintre aceste principii poate conduce şi la adoptarea unor soluţii asimetrice, la regiuni cu grad de autonomie şi set de competenţe diferite, asimetria luându-se în calcul mai ales pentru regiuni etnoculturale.

În ceea ce priveşte România, regionalizare poate avea mai mult decât o ţintă economică, prin stimularea unui policentrism care atribuie un rol şi o vocaţie regională-istorică unor centre urbane din România. Raţionalitatea administrativă intervine în primul rând prin categoriile nomenclatorului NUTS al UE. Este de preferat ca aceste teritorii să se încadreze în categoria de NUTS2, ca regiuni având între 800.000 şi 3 milioane de locuitori, întrucât dezvoltarea spaţiului european confirmă cu claritate importanţa nivelului subregional constituit din unităţi teritoriale de 1-3 milioane locuitori având autorităţi alese cu competenţe politico-administrative[3].

Guvernele ţărilor membre ale UE şi-au creat un cadru instituţional propriu pentru implementarea politicilor regionale ale Uniunii. Acest cadru derulează planurile multi-anuale ale UE, de diminuare a dezechilibrelor regionale din spaţiului european. Micşorarea disparităţilor are loc în cooperare cu autorităţile regionale, cooperare în care controlul guvernamental al statului are un rol mai mic sau mai mare, în funcţie de tradiţiile administrative şi de cadrul instituţional adoptat. Este important ca guvernele centrale să aibă politici economice clare în raport cu autorităţile regionale şi să delimiteze precis atribuţiile acestora în aşa fel încât actorii politici regionali să poată adopta politici de dezvoltare pe termen lung ale regiunilor.

Obiectivul strategic de reechilibrare a disparităţilor teritoriale ale spaţiului UE oferă şanse atât zonele metropolitane, regiunile economice asociative sau de tip reţea, cât şi regiunile politico-administrative cu identităţi culturale şi lingvistice proprii. Această dinamică este o caracteristică unică a geografiei politice şi economice europene.

România trebuie să decidă dacă doreşte să fie un participant cu capacitate strategică al acestei dinamici. Miza reformei regionale are şi o dimensiune istorică: este capabilă, oare, România să treacă la un nou model statal prin depăşirea modelului de stat cu structura unitară, model al modernităţii politice adoptat în tradiţia paşoptistă şi în baza constituţiei din 1866? Acest nou model ar oferi o nouă dimensiune solidarităţii dintre cetăţenii României, un câştig obţinut prin gestionarea publică a relaţiilor dintre comunităţile teritorial-politice.

.


[1] vezi A. Giddens: The Constitution of Society. Outline of the Theory of Structuration. Cambridge, Polity Press, 1984

[2] vezi Krugman: Geography and Trade, Cambridge, The MIT Press, 1991

[3] vezi M. Bakk – C. Marian: Construcţia regională în Europa în volumul Politicile regionale în România, Editura Polirom, 2010, volum coordonat de M. Bakk şi J. Benedek

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

România regională – încotro? | Optiuni de reforma administrativă și politici regionale

Autor: Bakk Miklós | Categoria: Administraţie

Chestiunea politicilor regionale şi a reformei administrative printr-o regionalizare curajoasă a fost, în România, mult timp un subiect sensibil şi, din această cauză, prea puţin discutat. În ultimele două decenii am asistat la articularea a două poziţii extreme. Pe de o parte, începând chiar cu primii ani ai tranziţiei, ca o reacţie la iminenţa proceselor politice de deregulare şi descentralizare, noţiunea de regiune a condus, în discursul public, la reacţii politice vehemente din partea multor actori politici, reacţii care asociau regionalismul unui atac subversiv împotriva integrităţii teritoriului naţional. Pe de altă parte, după începerea integrării europene a României, „regiunea” (instituţionalizată ca regiune de dezvoltare începând din 1998) a fost privită aproape exclusiv drept un instrument aspirator de fonduri europene, devenite disponibile.

Pe fundalul crizei fordismului şi a reorganizării producţiei, regiunea apare în ultimele decenii drept o entitate fundamentală a vieţii economice şi sociale din ţările dezvoltate, punând în evidenţă scara teritorială a dezvoltării economice. Este contextul în care regiunile au devenit participanţi direcţi ai competiţiei globale, situaţie ce şi-a găsit o formulare teoretică prin noul regionalism, ai cărui reprezentanţi consideră că regiunea îşi poate stabili şi organiza singură traiectoria de dezvoltare. Importante lucrări teoretice care au premizele acestei viziuni au fost scrise de Anthony Giddens (introducând spaţialitatea în unele teorii sociologice[1]) sau de Paul Krugman care a considerat spaţiul geografic ca element care structurează producţia şi piaţa[2].

Într-o serie de state (Spania, Italia, parţial şi Marea Britanie) consolidarea nivelului regional a introdus guvernanţa multinivel, aducând o schimbare fundamentală a modului de guvernare democratică. A fost un proces politic mai lung, de acomodare reciprocă între regiunile vechi şi noi, regiunile vechi fiind entităţi teritoriale legate de istoria construcţiei statale şi de istoria administraţiei publice cu un rol economic mai redus, iar cele noi fiind, cum a pus în evidenţă noul regionalism, actori constituiţi într-o economie globală.

În acest proces regiunile au dobândit o relevanţă politică crescută, tinzând spre un rol dublu, de actor economic (competitor) şi de actor politic, eventual cu identitate cultural-istorică proprie sau cu perspectiva de a-şi dobândi o identitate politică. Construcţia socială a avut, de obicei, ca punct de plecare un „tip iniţial” de regiune. Aceste tipuri „iniţiale” sunt: 1) regiunile naturale (geografice); 2) regiunile (etno)culturale; 3) regiunile funcţionale; 4) regiunile administrative. Dintre ele, tipul natural, (etno)cultural şi cel administrativ se încadrează, mai degrabă, în categoria regiunilor vechi, iar cel funcţional celor noi.

România se află în faţa unor alegeri. Pornind de la această tipologie, delimitarea entităţilor teritoriale din România, în vederea unei regionalizări politico-administrative, poate urmări patru principii:

–     principiul istoric-cultural, cel al identităţilor existente, principiu care relevă şi regiunile etnoculturale unde ele există;

–     principiul economic-funcţional care ţine cont de factorul pieţei, de legăturile centru-periferie în cadrul unei regiuni, în jurul unui mare centru urban;

–     principul raţionalităţii administrative, care are în vedere descentralizarea optimă a competenţelor administrative, incluzând şi o armonizare cu sistemul NUTS,

–     principiul democratic-corectiv care este utilizat în situaţii unde aplicarea principiilor de mai sus crează situaţii de conflict, respectiv unde conflictul dintre aceste principii poate genera criză de legitimitate şi se pune în aplicare prin referendumuri locale.

În general, aplicarea acestor principii este dificilă şi este un proces eminamente conflictual ce trebuie gestionat politic. Fiecare dintre aceste principii poate conduce şi la adoptarea unor soluţii asimetrice, la regiuni cu grad de autonomie şi set de competenţe diferite, asimetria luându-se în calcul mai ales pentru regiuni etnoculturale.

În ceea ce priveşte România, regionalizare poate avea mai mult decât o ţintă economică, prin stimularea unui policentrism care atribuie un rol şi o vocaţie regională-istorică unor centre urbane din România. Raţionalitatea administrativă intervine în primul rând prin categoriile nomenclatorului NUTS al UE. Este de preferat ca aceste teritorii să se încadreze în categoria de NUTS2, ca regiuni având între 800.000 şi 3 milioane de locuitori, întrucât dezvoltarea spaţiului european confirmă cu claritate importanţa nivelului subregional constituit din unităţi teritoriale de 1-3 milioane locuitori având autorităţi alese cu competenţe politico-administrative[3].

Guvernele ţărilor membre ale UE şi-au creat un cadru instituţional propriu pentru implementarea politicilor regionale ale Uniunii. Acest cadru derulează planurile multi-anuale ale UE, de diminuare a dezechilibrelor regionale din spaţiului european. Micşorarea disparităţilor are loc în cooperare cu autorităţile regionale, cooperare în care controlul guvernamental al statului are un rol mai mic sau mai mare, în funcţie de tradiţiile administrative şi de cadrul instituţional adoptat. Este important ca guvernele centrale să aibă politici economice clare în raport cu autorităţile regionale şi să delimiteze precis atribuţiile acestora în aşa fel încât actorii politici regionali să poată adopta politici de dezvoltare pe termen lung ale regiunilor.

Obiectivul strategic de reechilibrare a disparităţilor teritoriale ale spaţiului UE oferă şanse atât zonele metropolitane, regiunile economice asociative sau de tip reţea, cât şi regiunile politico-administrative cu identităţi culturale şi lingvistice proprii. Această dinamică este o caracteristică unică a geografiei politice şi economice europene.

România trebuie să decidă dacă doreşte să fie un participant cu capacitate strategică al acestei dinamici. Miza reformei regionale are şi o dimensiune istorică: este capabilă, oare, România să treacă la un nou model statal prin depăşirea modelului de stat cu structura unitară, model al modernităţii politice adoptat în tradiţia paşoptistă şi în baza constituţiei din 1866? Acest nou model ar oferi o nouă dimensiune solidarităţii dintre cetăţenii României, un câştig obţinut prin gestionarea publică a relaţiilor dintre comunităţile teritorial-politice.

.


[1] vezi A. Giddens: The Constitution of Society. Outline of the Theory of Structuration. Cambridge, Polity Press, 1984

[2] vezi Krugman: Geography and Trade, Cambridge, The MIT Press, 1991

[3] vezi M. Bakk – C. Marian: Construcţia regională în Europa în volumul Politicile regionale în România, Editura Polirom, 2010, volum coordonat de M. Bakk şi J. Benedek




Etichetele atasate acestui articol: , , ,