România de mâine: între tiparul autohton şi modele externe

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Administraţie
19-02-2011

Modernizarea statului a fost tema principală a campaniei preşedintelui Traian Băsescu la alegerile din 2009, alegeri pe care le-a câştigat într-un final, e adevărat, la un scor extrem de strâns. Acest fapt nu diminuează cu nimic importanţa subiectului „modernizării statului”. Înt-un astfel de demers, există în principiu două mari alternative: crearea unui model propriu[1], autohton sau adoptarea (ori adaptarea) unui model din exterior care s-a dovedit productiv. România a ales mai des varianta a doua. Crearea statului a fost posibilă prin aducerea unui monarh străin. Mai mult, organizarea şi funcţionarea structurilor statului a fost realizată urmând modele externe[2].  Revenind în prezent, problema modelelor, a rămas la fel de relevantă. În primii ani de după revoluţie opiniile extreme împotriva preluării unor elemente externe luau forma unor slogane precum „nu ne vindem ţara”,  deschiderea economiei către străini fiind catalogată aproape de trădare naţională. Aceste emoţii au trecut şi România şi-a reluat parcursul european începând cu 1995 prin solicitarea de aderare la comunitatea europeană şi începerea efectivă a negocierilor privind aderarea în 2000. Argumentul acestui text este că un demers de modernizare trebuie să fie pe cât posibil raţional şi obiectiv, detaşat de discursul fatalist privind situaţia prezentă și acceptând în acelaşi timp că nu există un model european ready made iar  sintagma „standarde europene” ascunde o serie de capcane.

Standardele europene

„Am luat aceste măsuri datorită angajamentelor asumate faţă de Uniunea Europeană.” „Suntem nevoiţi să adoptăm aceste decizii pentru a ne alinia la standardele europene”, „În majoritatea statelor din Uniunea Europeană lucrurile se prezintă astfel”, „Toate statele dezvoltate din UE au astfel de prevederi”. Acestea sunt doar câteva din expresiile pe care le întâlnim foarte des în discursul public al ultimului deceniu.

Ce se ascunde în spatele unor astfel de expresii? Există un model european şi standarde europene?

Utilizarea acestui argument este facilă datorită generalităţii „standardelor europene”. Odată deveniţi membri UE, nu trebuie decât să aplicăm standardele europene şi lucrurile merg de la sine. România se modernizează. Retorica de acest fel oferă decidenţilor o oportunitate ușoară de evitare a explicațiilor privind semnificaţia „standardelor”, ele reprezentând din start garanţia succesului.  Realitatea demonstrează însă că nu există un model european omogen, iar aceste „standarde” sunt de cele mai multe ori doar direcţii generale de urmat care sunt aplicate diferenţiat de statele membre. Despre UE se poate spune cel mult că e o construcţie politică în spaţiul geografic european (deşi ultima parte e discutabilă din perspectiva candidaturii Turciei), restul fiind completat în funcţie de naţionalitatea respondenţilor şi de modul în care fiecare stat membru se poziţionează faţă de această construcţie politică (euroscepticism sau eurooptimism). Însăşi simbolul UE – unitate în diversitate – atestă acest lucru. Faptul că Europa are probleme cu propria identitate nu este o noutate,  recesiunea economică globală a evidenţiat şi mai puternic acest lucru. Criza euro este într-o oarecare măsură o criză a identităţii europene şi implicit a „standardelor europene” care au fost interpretate diferit de statele membre. Grecia e un exemplu în acest sens – în mod sigur „standardele europene” greceşti au fost înţelese şi aplicate diferit de „standardele europene” nemţeşti (măcar la nivel economic). UE prezintă un grad ridicat de eterogenitate în aplicarea politicilor sale (din acesată realitate izvorăște și sintagma „Europa cu geometrie variabilă”). Mecanismul de opt-out utilizat de Marea Britanie pentru a evita adoptarea EURO e un exemplu elocvent. Gradul mare de diferenţiere determină unii euroscepticii să numească modelul european o mare minciună. De partea cealaltă se admite existenţa unui model european general (cu diferenţe interne notabile) dar structurat în 4 categorii în funcţie de tiparul socio-economic: statele nordice, statele anglo-saxone, statele mediteraniene şi statele central-continentale.

De remarcat însă că această categorizare se referă la statele din „primul eşalon” european (nu sunt incluşi noii membri din centrul şi estul Europei). România încotro ar trebui să se îndrepte?

Irlanda: standardele europene de ieri

Irlanda ar putea reprezenta un exemplu  potrivit pentru România, mai ales că absorbţia fondurilor europene e identificată mereu ca piatra de încercare pentru modernizare. Irlanda s-a bucurat de admiraţie, a fost dată mereu exemplu de „bună practică europeană”, cotată printre cele mai deschise şi atractive economii pentru investtori până în 2009 când lucrurile au început să scârţâie serios. A cunoscut o creştere economică spectaculoasă între 1998 şi 2007, cu o medie anuală de 6,5% (printre cele mai ridicate la nivel UE). Aceasta a  fost suţinută de către politicile fiscale ale guvernului care, a trecut la începutul anilor 90 de la un sistem fiscal bazat pe impozitul pe venit, TVA şi accize, la un sistem de taxe şi impozite sensibil la ciclurile economice, având ca fundament impozitul pe profit, taxele de timbru şi impozitul pe câştigurile de capital.  Schimbarea a condus la creşetrea ponderii ultimelor de la 8% din totalul veniturilor la buget în 1987 la 30% în 2007. Coroborat cu un nivel redus al impozitului pe profit (12,5%) şi deregularizarea sistemului bancar – aceste măsuri au atras întradevăr un număr semnificativ de corporaţii, au creat un număr semnificativ de locuri de muncă, au crescut nivelul general de bunăstare. Pe scurt, Irlanda şi-a scris porpiul model de succes bazat pe „standarde europene”.

Această deschidere a economie a adus în acelaşi timp şi o vulnerabilitate: sensibilitatea la ciclurile economiei mondiale şi mai precis la modul în care marile corporaţii îşi plasează investiţiile în căutarea permanentă de a-şi creşte profitul. Guvernul irlandez nu a reuşit să controleze aspectul negativ al unui sistem fiscal relaxat – libertatea exagerată a pieţei, şi în special a băncilor, care, la rândul lor şi-au asumat riscuri tot mai mari, îndatorându-se în exces. Împrumuturile externe ale băncilor irlandeze au atins 60% din PIB în 2006 de la 10% cât reprezentau în 2003. În 2008 cele mai mari 3 bănci din Irlanda aveau împrumuturi şi investiţii care totalizau aproximativ 2,5 ori PIB-ul ţării. Chiar dacă Irlanda, până în 2008 reprezenta un model de guvernanţă fiscală pentru statele occidentale, cu o datorie publică de 25% din PIB, una dintre cele mai reduse din Europa de vest, a fost prima ţară care a intrat în recesiune la începutul lui 2008 dintre cele 16 state care au adoptat moneda euro. Motivul principal a fost tocmai gradul ridicat de libertate acordat pieţei; un control mult prea redus asupra sectorului bancar, a reuşit în doar câţiva ani să doboare „tigrul celtic”. În prezent, Parlamentul irlandez a aprobat un împrumut de 85 de miliarde de euro de la UE şi FMI necesar pentru acoperirea datoriei publice uriaşe (aprox. 98% din PIB). Irlanda, exemplul de succes al „standardelor europene” a devenit un pacient la terapie intensivă, cel puţin economic. (Pentru o analiză mai aprofundatăa situației economice a Irlandei, puteți citi articolul lui Bogdan Moldovan)

O privire la vecini: Bulgaria un model?

Dacă Irlanda pare prea departe şi poate reprezenta un model doar din perspectiva absorbţiei fondurilor europene încotro am putea să ne îndreptăm atenţia?

După ce în 2002 UE a decis că doar 10 state din Europa Centrală şi de Est ECE (printre care nu se regăsea România) vor adera în 2004, Bulgaria a devenit un punct constant de comparaţie –oarecum automat datorită cuplării celor două în procesul de aderare. În perioada de pre-aderare şi chiar și după, lamentațiile cotidiene privind dezastrul din România, depăşită până şi de Bulgaria, au invadat canalele media. Un exemplu recent este cel al exodului firmelor autohtone spre vecinii de la sud datorită condiţiilor nefavorabile din România. Ziarele titrează catastrofa: „ne mutăm la bulgari” sau „mii de firme din România se mută în Bulgaria” menţionând că peste 2500 de firme româneşti şi-au mutat sediul  la vecinii de peste Dunăre în acest an. Cele 2500 sunt defapt 1500, conform declaraţiilor ministrului de finaţe bulgar. Dacă comparăm acest număr cu numărul total de firme înregistrate într-un an situaţia nu este tocmai dezastruoasă. Spre exemplu,, în România au fost înregistrate 103,733 de firme noi în 2007 (în Bulgaria 49,328), “fugarii” reprezentând aproximativ 1% din numărul total de firme noi înregistrate într-un singur an, iar din numărul total de societăţi comerciale înregistrate până în 2007 (870.150) aproximativ 0,15%. Deci exodul firmelor româneşti către statul vecin nu este altceva decât o ajustare relativ minoră la condiţiile economice aspre din ultimii doi ani.

Rămâne însă întrebarea: cum ar putea atunci să fie Bulgaria un model?

Mai întâi comparaţia la modul general este în sine pernicioasă, deoarece diferenţele dintre cele două state la nivel socio-economic sunt mult prea mai mari. Bulgaria are o populaţie de aproximativ 7,5 milioane (conform datelor BM din 2009) în timp ce România are o populaţie de aproape 3 ori mai mare (21,5 milioane), lucru care se transpune la nivel economic în primul rând într-un PIB de 161 de miliarde de dolari (2009, România) comparativ cu 48 de miliarde în cazul Bulgariei (diferenţele sunt relativ mai mici dacă comparăm veniturile pe cap de locuitor dar şi aici România stă ceva mai bine cu un venit de 15.000 de dolari în 2008 vs. 13.000 în cazul Bulgariei). Acest fapt se traduce și în nivelul veniturilor bugetare, de două ori mai mari în cazul României. La distribuţia forţei de muncă apar din nou diferenţe, în România, 30% din angajaţi se regăsesc în sectorul agricol (față de aproximativ 7% în țara vecină), în Bulgaria procentul cel mai mare fiind ocupat de cei angajaţi în sfera serviciilor – peste 55% din totalul angajaţiilor. Aşadar, comparaţiile generale nu sunt de mare folos.

Dacă ne concentrăm atenţia pe anumite sectoare informaţiile ne pot fi utile. În ultimii ani spre exemplu guvernul de la Sofia a adoptat o politică puternică de sprijinire şi dezvoltare a turismului. Nivelul de fiscalitate a fost redus, cu un impozit pe venit de 10% comparativ cu 16% în România, şi un TVA mai scăzut începând din iulie 2010 când TVA în România a ajuns la 24% – 20% în Bulgaria dar cu o excepţie notabilă – produsele şi serviciilor turistice sunt taxate cu doar 7%, ( 9% din 2011 ). Trebuie să ţinem cont că presiunea deficitului bugetar a fost mult mai redusă în cazul Bulgariei fapt care le-a permis o politcă fiscală diferită.

Mergând mai departe cu analiza, chiar dacă investiţiile străine (în 2008) per total au fost mai reduse decât în România, specific în turism acestea au reprezentat 2,5% din totalul investţiilor – 487 mil. EURO – în timp ce în România acestea au fost de 0,5% -181 mil. EURO. Acest fapt s-a tradus în diferenţe semnificative la numărul de turişti străini atraşi – in 2008- 2,2 milioane de turişti străini au vizitat Bulgaria în timp ce doar 1,4 milioane au vizitat România. Mai mult, între 2007-2009, turiştii stăini au cheltuit în Bulgaria cu 4 mld. EURO mai mult decât turiştii bulgari în străinătate, contul curent având o valoare pozitivă – România a înregistrat un deficit de 238 de mil. EURO. Aşadar, în domeniul turismului, politica bulgară ar putea reprezenta un model pentru România, un model în special privind abordarea de politică publică pentru un anumit domeniu -o abordare comprehensivă care cuprinde nu doar declaraţii politice ci şi un set de măsuri clare care să susţină acea voinţă.

Desigur, am putea continua comparaţia pentru a răspunde unor astfel de argumente găsind o serie de indicatori (indicele preţurilor de consum, preţul chiriei, preţul bunurilor alimentare sau puterea de cumpărare, valoarea exporturilor în PIB) care plasează România peste Bulgaria, şi atunci la ce bun să privim către ei. Dar nu acesta este scopul.

În loc de concluzie

Întrebarea este la ce ne servesc astfel de comparaţii? Vrem să creem o imagine coerentă care poate fi utilizată ca punct de plecare pentru rezolvarea unor probleme reale sau ne interesează mai degrabă acele date care susţin mai departe ideea viitorului naţional mereu sumbru?

Modernizarea statului este un proiect complex, anevoios care presupune mai întâi o analiză obiectivă a situaţiei actuale şi abia apoi propunerea unui model.Un astfel de demers reprezintă o provocare nu doar pentru partidele politice ci pentru societatea românească per amsamblu. Ce trebuie reţinut este faptul că nu putem porni de la ideea aplicării unor modele ready-made doar pentru că acestea vin de la „UE”. De asemenea, persistenţa unui discurs fatalist – de tipul ca la noi la nimenea –nu poate reprezenta un punct de plecare. Modernizarea ar trebui să fie un exerciţiu al echilibrului atât în auto-analiză cât şi în creionarea viziunii viitorului României şi în acest sens exemplele anglo-saxone indicate la început pot fi un punct de pornire.

Menţinerea discursului public în zona ambiguă a „standardelor europene” pe care nu le înţelegem prea bine şi perpetuarea blestemului propriei soarte va apropia demersul mai mult de utopie decât de realitate.

.


[1] Pentu prima variantă se pot lua exemplele recente anglo-saxone – Reinventing Government din administraţia Clinton şi Modernizing Governmentdin perioada Tony Blair.

[2] Constituţia din 1866 a fost creată pe baza constituţiei belgiene din 1831. Apoi după câştigarea independenţei a fost preluat „modelul francez” în toate aspectele sociale (nu doar în privinţa administraţiei şi dreptului) ajungându-se în primul război mondial chiar la formule de genul „să cadă România dar să reziste Franţa”. Pentru mai multe informaţii despre formarea conştiinţei naţionale un interviu cu Victor Neumann. Constituţia din 1948 a fost de asemenea realizată pe baza unui model extern (URSS). În plus majoritatea actelor legislative din perioada interbelică care reglementau domeniile majore precum educaţia, sănătatea, justiţia, au avut o inspiraţie franceză.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Comentarii (2)

  1. vasilache spune:

    Succesul bulgarilor in turism sta mai degraba intr-o politica privata sanatoasa, decat politica publica. Tva-ul pentru servicii turistice este de 9% si in Romania – si efectele sunt total diferite.
    La noi politicile publice in turism au murit inainte de a se naste, odata cu privatizarea unitatilor turistice in anii 90 cand acestea au fost acaparate de catre persoane fara posibilitati financiare sau dorinta de investire astfel incat sa le faca atractive.

    • Tudor Țiclau spune:

      Intradevar cota de TVa este de 9% şi în România dar numai pentru următoarele servicii în turism:
      a) dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectura si arheologice, gradini zoologice si botanice, targuri, expozitii, cinematografe;
      Restul serviciilor oferite sutn taxate cu TVA de 24%.
      Cazul turismului Bulgariei era defapt un exmplu prin care putem învăţa ceva de la vecini fără a continua discursul fatalist (chiar dacă la unele capitole suntem printre ultimii din Europa) şi mai mult decât atât am încercat să subliniez importanţa obiectivităţii şi echilibrului atunci când vorbim de modele. nu putem vorbi de un model bulgar al statului dar putem vorbi de o politică bulgară de dezvoltare a turismului.

» » tipareste acest articol

România de mâine: între tiparul autohton şi modele externe

Autor: Tudor Țiclău | Categoria: Administraţie

Modernizarea statului a fost tema principală a campaniei preşedintelui Traian Băsescu la alegerile din 2009, alegeri pe care le-a câştigat într-un final, e adevărat, la un scor extrem de strâns. Acest fapt nu diminuează cu nimic importanţa subiectului „modernizării statului”. Înt-un astfel de demers, există în principiu două mari alternative: crearea unui model propriu[1], autohton sau adoptarea (ori adaptarea) unui model din exterior care s-a dovedit productiv. România a ales mai des varianta a doua. Crearea statului a fost posibilă prin aducerea unui monarh străin. Mai mult, organizarea şi funcţionarea structurilor statului a fost realizată urmând modele externe[2].  Revenind în prezent, problema modelelor, a rămas la fel de relevantă. În primii ani de după revoluţie opiniile extreme împotriva preluării unor elemente externe luau forma unor slogane precum „nu ne vindem ţara”,  deschiderea economiei către străini fiind catalogată aproape de trădare naţională. Aceste emoţii au trecut şi România şi-a reluat parcursul european începând cu 1995 prin solicitarea de aderare la comunitatea europeană şi începerea efectivă a negocierilor privind aderarea în 2000. Argumentul acestui text este că un demers de modernizare trebuie să fie pe cât posibil raţional şi obiectiv, detaşat de discursul fatalist privind situaţia prezentă și acceptând în acelaşi timp că nu există un model european ready made iar  sintagma „standarde europene” ascunde o serie de capcane.

Standardele europene

„Am luat aceste măsuri datorită angajamentelor asumate faţă de Uniunea Europeană.” „Suntem nevoiţi să adoptăm aceste decizii pentru a ne alinia la standardele europene”, „În majoritatea statelor din Uniunea Europeană lucrurile se prezintă astfel”, „Toate statele dezvoltate din UE au astfel de prevederi”. Acestea sunt doar câteva din expresiile pe care le întâlnim foarte des în discursul public al ultimului deceniu.

Ce se ascunde în spatele unor astfel de expresii? Există un model european şi standarde europene?

Utilizarea acestui argument este facilă datorită generalităţii „standardelor europene”. Odată deveniţi membri UE, nu trebuie decât să aplicăm standardele europene şi lucrurile merg de la sine. România se modernizează. Retorica de acest fel oferă decidenţilor o oportunitate ușoară de evitare a explicațiilor privind semnificaţia „standardelor”, ele reprezentând din start garanţia succesului.  Realitatea demonstrează însă că nu există un model european omogen, iar aceste „standarde” sunt de cele mai multe ori doar direcţii generale de urmat care sunt aplicate diferenţiat de statele membre. Despre UE se poate spune cel mult că e o construcţie politică în spaţiul geografic european (deşi ultima parte e discutabilă din perspectiva candidaturii Turciei), restul fiind completat în funcţie de naţionalitatea respondenţilor şi de modul în care fiecare stat membru se poziţionează faţă de această construcţie politică (euroscepticism sau eurooptimism). Însăşi simbolul UE – unitate în diversitate – atestă acest lucru. Faptul că Europa are probleme cu propria identitate nu este o noutate,  recesiunea economică globală a evidenţiat şi mai puternic acest lucru. Criza euro este într-o oarecare măsură o criză a identităţii europene şi implicit a „standardelor europene” care au fost interpretate diferit de statele membre. Grecia e un exemplu în acest sens – în mod sigur „standardele europene” greceşti au fost înţelese şi aplicate diferit de „standardele europene” nemţeşti (măcar la nivel economic). UE prezintă un grad ridicat de eterogenitate în aplicarea politicilor sale (din acesată realitate izvorăște și sintagma „Europa cu geometrie variabilă”). Mecanismul de opt-out utilizat de Marea Britanie pentru a evita adoptarea EURO e un exemplu elocvent. Gradul mare de diferenţiere determină unii euroscepticii să numească modelul european o mare minciună. De partea cealaltă se admite existenţa unui model european general (cu diferenţe interne notabile) dar structurat în 4 categorii în funcţie de tiparul socio-economic: statele nordice, statele anglo-saxone, statele mediteraniene şi statele central-continentale.

De remarcat însă că această categorizare se referă la statele din „primul eşalon” european (nu sunt incluşi noii membri din centrul şi estul Europei). România încotro ar trebui să se îndrepte?

Irlanda: standardele europene de ieri

Irlanda ar putea reprezenta un exemplu  potrivit pentru România, mai ales că absorbţia fondurilor europene e identificată mereu ca piatra de încercare pentru modernizare. Irlanda s-a bucurat de admiraţie, a fost dată mereu exemplu de „bună practică europeană”, cotată printre cele mai deschise şi atractive economii pentru investtori până în 2009 când lucrurile au început să scârţâie serios. A cunoscut o creştere economică spectaculoasă între 1998 şi 2007, cu o medie anuală de 6,5% (printre cele mai ridicate la nivel UE). Aceasta a  fost suţinută de către politicile fiscale ale guvernului care, a trecut la începutul anilor 90 de la un sistem fiscal bazat pe impozitul pe venit, TVA şi accize, la un sistem de taxe şi impozite sensibil la ciclurile economice, având ca fundament impozitul pe profit, taxele de timbru şi impozitul pe câştigurile de capital.  Schimbarea a condus la creşetrea ponderii ultimelor de la 8% din totalul veniturilor la buget în 1987 la 30% în 2007. Coroborat cu un nivel redus al impozitului pe profit (12,5%) şi deregularizarea sistemului bancar – aceste măsuri au atras întradevăr un număr semnificativ de corporaţii, au creat un număr semnificativ de locuri de muncă, au crescut nivelul general de bunăstare. Pe scurt, Irlanda şi-a scris porpiul model de succes bazat pe „standarde europene”.

Această deschidere a economie a adus în acelaşi timp şi o vulnerabilitate: sensibilitatea la ciclurile economiei mondiale şi mai precis la modul în care marile corporaţii îşi plasează investiţiile în căutarea permanentă de a-şi creşte profitul. Guvernul irlandez nu a reuşit să controleze aspectul negativ al unui sistem fiscal relaxat – libertatea exagerată a pieţei, şi în special a băncilor, care, la rândul lor şi-au asumat riscuri tot mai mari, îndatorându-se în exces. Împrumuturile externe ale băncilor irlandeze au atins 60% din PIB în 2006 de la 10% cât reprezentau în 2003. În 2008 cele mai mari 3 bănci din Irlanda aveau împrumuturi şi investiţii care totalizau aproximativ 2,5 ori PIB-ul ţării. Chiar dacă Irlanda, până în 2008 reprezenta un model de guvernanţă fiscală pentru statele occidentale, cu o datorie publică de 25% din PIB, una dintre cele mai reduse din Europa de vest, a fost prima ţară care a intrat în recesiune la începutul lui 2008 dintre cele 16 state care au adoptat moneda euro. Motivul principal a fost tocmai gradul ridicat de libertate acordat pieţei; un control mult prea redus asupra sectorului bancar, a reuşit în doar câţiva ani să doboare „tigrul celtic”. În prezent, Parlamentul irlandez a aprobat un împrumut de 85 de miliarde de euro de la UE şi FMI necesar pentru acoperirea datoriei publice uriaşe (aprox. 98% din PIB). Irlanda, exemplul de succes al „standardelor europene” a devenit un pacient la terapie intensivă, cel puţin economic. (Pentru o analiză mai aprofundatăa situației economice a Irlandei, puteți citi articolul lui Bogdan Moldovan)

O privire la vecini: Bulgaria un model?

Dacă Irlanda pare prea departe şi poate reprezenta un model doar din perspectiva absorbţiei fondurilor europene încotro am putea să ne îndreptăm atenţia?

După ce în 2002 UE a decis că doar 10 state din Europa Centrală şi de Est ECE (printre care nu se regăsea România) vor adera în 2004, Bulgaria a devenit un punct constant de comparaţie –oarecum automat datorită cuplării celor două în procesul de aderare. În perioada de pre-aderare şi chiar și după, lamentațiile cotidiene privind dezastrul din România, depăşită până şi de Bulgaria, au invadat canalele media. Un exemplu recent este cel al exodului firmelor autohtone spre vecinii de la sud datorită condiţiilor nefavorabile din România. Ziarele titrează catastrofa: „ne mutăm la bulgari” sau „mii de firme din România se mută în Bulgaria” menţionând că peste 2500 de firme româneşti şi-au mutat sediul  la vecinii de peste Dunăre în acest an. Cele 2500 sunt defapt 1500, conform declaraţiilor ministrului de finaţe bulgar. Dacă comparăm acest număr cu numărul total de firme înregistrate într-un an situaţia nu este tocmai dezastruoasă. Spre exemplu,, în România au fost înregistrate 103,733 de firme noi în 2007 (în Bulgaria 49,328), “fugarii” reprezentând aproximativ 1% din numărul total de firme noi înregistrate într-un singur an, iar din numărul total de societăţi comerciale înregistrate până în 2007 (870.150) aproximativ 0,15%. Deci exodul firmelor româneşti către statul vecin nu este altceva decât o ajustare relativ minoră la condiţiile economice aspre din ultimii doi ani.

Rămâne însă întrebarea: cum ar putea atunci să fie Bulgaria un model?

Mai întâi comparaţia la modul general este în sine pernicioasă, deoarece diferenţele dintre cele două state la nivel socio-economic sunt mult prea mai mari. Bulgaria are o populaţie de aproximativ 7,5 milioane (conform datelor BM din 2009) în timp ce România are o populaţie de aproape 3 ori mai mare (21,5 milioane), lucru care se transpune la nivel economic în primul rând într-un PIB de 161 de miliarde de dolari (2009, România) comparativ cu 48 de miliarde în cazul Bulgariei (diferenţele sunt relativ mai mici dacă comparăm veniturile pe cap de locuitor dar şi aici România stă ceva mai bine cu un venit de 15.000 de dolari în 2008 vs. 13.000 în cazul Bulgariei). Acest fapt se traduce și în nivelul veniturilor bugetare, de două ori mai mari în cazul României. La distribuţia forţei de muncă apar din nou diferenţe, în România, 30% din angajaţi se regăsesc în sectorul agricol (față de aproximativ 7% în țara vecină), în Bulgaria procentul cel mai mare fiind ocupat de cei angajaţi în sfera serviciilor – peste 55% din totalul angajaţiilor. Aşadar, comparaţiile generale nu sunt de mare folos.

Dacă ne concentrăm atenţia pe anumite sectoare informaţiile ne pot fi utile. În ultimii ani spre exemplu guvernul de la Sofia a adoptat o politică puternică de sprijinire şi dezvoltare a turismului. Nivelul de fiscalitate a fost redus, cu un impozit pe venit de 10% comparativ cu 16% în România, şi un TVA mai scăzut începând din iulie 2010 când TVA în România a ajuns la 24% – 20% în Bulgaria dar cu o excepţie notabilă – produsele şi serviciilor turistice sunt taxate cu doar 7%, ( 9% din 2011 ). Trebuie să ţinem cont că presiunea deficitului bugetar a fost mult mai redusă în cazul Bulgariei fapt care le-a permis o politcă fiscală diferită.

Mergând mai departe cu analiza, chiar dacă investiţiile străine (în 2008) per total au fost mai reduse decât în România, specific în turism acestea au reprezentat 2,5% din totalul investţiilor – 487 mil. EURO – în timp ce în România acestea au fost de 0,5% -181 mil. EURO. Acest fapt s-a tradus în diferenţe semnificative la numărul de turişti străini atraşi – in 2008- 2,2 milioane de turişti străini au vizitat Bulgaria în timp ce doar 1,4 milioane au vizitat România. Mai mult, între 2007-2009, turiştii stăini au cheltuit în Bulgaria cu 4 mld. EURO mai mult decât turiştii bulgari în străinătate, contul curent având o valoare pozitivă – România a înregistrat un deficit de 238 de mil. EURO. Aşadar, în domeniul turismului, politica bulgară ar putea reprezenta un model pentru România, un model în special privind abordarea de politică publică pentru un anumit domeniu -o abordare comprehensivă care cuprinde nu doar declaraţii politice ci şi un set de măsuri clare care să susţină acea voinţă.

Desigur, am putea continua comparaţia pentru a răspunde unor astfel de argumente găsind o serie de indicatori (indicele preţurilor de consum, preţul chiriei, preţul bunurilor alimentare sau puterea de cumpărare, valoarea exporturilor în PIB) care plasează România peste Bulgaria, şi atunci la ce bun să privim către ei. Dar nu acesta este scopul.

În loc de concluzie

Întrebarea este la ce ne servesc astfel de comparaţii? Vrem să creem o imagine coerentă care poate fi utilizată ca punct de plecare pentru rezolvarea unor probleme reale sau ne interesează mai degrabă acele date care susţin mai departe ideea viitorului naţional mereu sumbru?

Modernizarea statului este un proiect complex, anevoios care presupune mai întâi o analiză obiectivă a situaţiei actuale şi abia apoi propunerea unui model.Un astfel de demers reprezintă o provocare nu doar pentru partidele politice ci pentru societatea românească per amsamblu. Ce trebuie reţinut este faptul că nu putem porni de la ideea aplicării unor modele ready-made doar pentru că acestea vin de la „UE”. De asemenea, persistenţa unui discurs fatalist – de tipul ca la noi la nimenea –nu poate reprezenta un punct de plecare. Modernizarea ar trebui să fie un exerciţiu al echilibrului atât în auto-analiză cât şi în creionarea viziunii viitorului României şi în acest sens exemplele anglo-saxone indicate la început pot fi un punct de pornire.

Menţinerea discursului public în zona ambiguă a „standardelor europene” pe care nu le înţelegem prea bine şi perpetuarea blestemului propriei soarte va apropia demersul mai mult de utopie decât de realitate.

.


[1] Pentu prima variantă se pot lua exemplele recente anglo-saxone – Reinventing Government din administraţia Clinton şi Modernizing Governmentdin perioada Tony Blair.

[2] Constituţia din 1866 a fost creată pe baza constituţiei belgiene din 1831. Apoi după câştigarea independenţei a fost preluat „modelul francez” în toate aspectele sociale (nu doar în privinţa administraţiei şi dreptului) ajungându-se în primul război mondial chiar la formule de genul „să cadă România dar să reziste Franţa”. Pentru mai multe informaţii despre formarea conştiinţei naţionale un interviu cu Victor Neumann. Constituţia din 1948 a fost de asemenea realizată pe baza unui model extern (URSS). În plus majoritatea actelor legislative din perioada interbelică care reglementau domeniile majore precum educaţia, sănătatea, justiţia, au avut o inspiraţie franceză.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,