Prea multe ordonanțe?

Numărul inițiativelor legislative ale guvernelor din ultimii 10 ani

Autor: C. C. | Categoria: Administraţie
20-01-2011

Deşi delegarea legislativă constituţională – împuternicirea Guvernului de a interveni în sfera legiferării prin intermediul ordonanţelor de urgenţă – este expresia colaborării între executiv şi legislativ, mai mereu executivul – în toate legislaturile – a fost criticat pentru numărul excesiv de ordonanţe de urgenţă adoptate. În acest sens, s-a afirmat că “România a fost condusă şi în 2010 prin ordonanţe de urgenţă” ori că “s-au deturnat regulile constituţionale privind legiferarea în România”, aşa cum declara Avocatul Poporului, la 31 martie 2010.

Dacă afirmaţiile de mai sus sunt validate ne răspunde cu acurateţe doar analiza datelor concrete.

Comparând numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate de guverne începând cu anul 2001 se poate constata că în guvernarea Năstase s-au adoptat 673 de ordonanţe de urgenţă, în guvernarea Tăriceanu – 730, iar în primii doi ani ai guvernării Boc au fost adoptate 243 de ordonanţe de urgenţă, adică o treime din numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în cursul guvernării Tăriceanu şi aproximativ cu 100 mai puţin decât în doi dintre cei mai “slabi” ani ai guvernării Năstase. Asta se întâmplă în condiţiile în care ultimii doi ani de criză economică ar fi creat premisele justificării unui număr mai mare de ordonanţe de urgenţă, ceea ce nu s-a realizat.

Aşadar, atât de controversata “legiferare prin ordonanţe de urgenţă” nu constituie nicidecum un subiect nou în sistemul politic românesc. Trebuie menţionat, de asemenea, şi faptul că delegarea legislativă se realizează doar în condiţiile expres prevăzute de prevederile constituţionale, mai rigide după revizuirea legii fundamentale din 2003 şi, mai mult, în limitele stricte impuse prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a manifestat un interes aparte, cu precădere doar în ultimii doi ani, faţă de sfera ordonanţelor de urgenţă, în condiţiile în care, apogeul lor s-a înregistrat în 2005 şi 2008.

Astfel, potrivit art. 115 din Constituţia României, “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.” Mai mult, ordonanţele de urgenţă nu pot interveni în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Din perspectiva raporturilor constituţionale de colaborare între Parlament şi Guvern, dar mai ales sub aspectul exercitării controlului parlamentar, Parlamentul este obligat să intervină imediat, în procedură de urgenţă asupra textului ordonanţei.

Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare “numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.” Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, prima Cameră nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide, de asemenea, tot în procedură de urgenţă. Mai mult, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, acesta se convoacă de drept în cel mult 5 zile, de cele mai multe ori Guvernul evitând să adopte ordonanţe de urgenţă în afara sesiunilor parlamentare. Aşadar, sunt create premisele constituţionale ca Parlamentul, “unica autoritate legiuitoare a ţării” (aşa cum îl defineşte textul constituţional atât de des invocat), să intervină într-un termen rezonabil pentru a corecta eventualele neajunsuri aduse prin manifestările potenţial “abuzive”ale Guvernului.

Să se fi deturnat recent regulile privind legiferarea, aşa cum se susţine?

Din analiza activităţii de legiferare a Parlamentului între anii 2001 – 2010, rezultă că intervenţia Guvernului în sfera de legiferare, nu doar prin adoptarea de ordonanţe de urgenţă, dar şi prin promovarea iniţiativelor legislative guvernamentale face din Executiv un partener în activitatea de legiferare a Parlamentului. Este lesne de observat că numărul legilor adoptate în această perioadă şi care sunt produsul exclusiv al iniţiativei parlamentare este mult redus faţă de cele provenite din iniţiativa guvernamentală (care le include şi pe cele de aprobare/respingere a ordonanţelor de urgenţă). Aşadar, intervenţia exclusivă a Parlamentului asupra domeniilor supuse legiferării este scăzută. Parlamentul ar putea “deturna” în sens pozitiv regulile privind legiferarea asumându-şi şi comportându-se ca o veritabilă unică putere legiuitoare şi atunci criticile relative la intervenţia Guvernului prin ordonanţe de urgenţă ar putea fi justificată. Până atunci însă, explicaţiile privind numărul mare de ordonanţe de urgenţă, le-am putea găsi, dincolo de sfera discuţiilor legate de creşterea rolului executivului în democraţiile constituţionale actuale, în cea – mai restrânsă – a raţionalizării bicameralismului românesc recent.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Comentarii (4)

  1. mark spune:

    SE pare ca problema este mai mult a Parlamentului- e o anumita relaxare istorica in ceea ce priveste legiferarea..de aceea ajung guvernele sa aiba mai multe intiative

  2. Adrian spune:

    E vina Guvernului, nu a Parlamentului. Folosesc abuziv Ordonantele de Urgenta, in special in perioade pre-electorale. Si au facut-o toate guvernele, unele probabil mai mult ca altele. Problema trebuie rezolvata prin Constitutie.

  3. Dan spune:

    Parlamentul ar putea “deturna” în sens pozitiv regulile privind legiferarea asumându-şi şi comportându-se ca o veritabilă unică putere legiuitoare

    aici avem o problema: cum ar trebui ca Guvernul sa isi duca la indeplinire programul de guvernare, pe baza caruia a fost investit de Parlament, daca are de a face cu un Legislativ hiper activ, sa zicecum cu initiative mai degraba variate?

    m-ar interesa sa stiu cate din legile adoptate ca urmare a initiativei parlamentare apartin carui partid. logica e urmatoarea: daca avem un guvern cu majoritate parlamentara, se poate ca parlamentarii din arcul de guvernare sa nu aiba atatea initiative intrucat acest rol e indeplinit de guvern, care, fiind de aceeasi ideologie si coloratura, va propune oricum proiecte in linie cu viziunea parlamentarilor.

    in al doilea rand, daca guvernul are majoritate, probabil ca va bloca initiativele venite din partea opozitiei, care cel mai probabil nu vor nu vor fi in linie cu programul de guvernare. ar fi interesant de stiut cate propuneri legislative or fost. asa putem sa vedem in fapt cat de activi or fost parlamentarii. numarul de legi adoptate din initiativa parlamentara nu vad ca reflectand cu adevarat starea de fapt.

    in alta ordine de idei, probabil ca e corect sa raportam nr de ordonante la nr total de legi adoptate intr-un an sa vedem daca is sau nu multe. spre ex in 2008 raportul ar fi de vreo 67% iar in 2010 de vreo 45%. mult? putin?

    plus ca e relevant si domeniul in care guvernul si-a asumar cu precadere rolul de legiuitorȘ daca sa spune la nivel de fiscalitate guvernul a emis mai multe ordonante decat parlamentul legi, se poate spune ca avem o problema. cifrepe absolute si agregate, din punctul meu de vedere, nu ne spun mare lucru.

  4. anca spune:

    As fi curioasa sa vad si o perspectiva comparata intre tari. Stiti vreun studiu in acest sens?

» » tipareste acest articol

Prea multe ordonanțe? | Numărul inițiativelor legislative ale guvernelor din ultimii 10 ani

Autor: C. C. | Categoria: Administraţie

Deşi delegarea legislativă constituţională – împuternicirea Guvernului de a interveni în sfera legiferării prin intermediul ordonanţelor de urgenţă – este expresia colaborării între executiv şi legislativ, mai mereu executivul – în toate legislaturile – a fost criticat pentru numărul excesiv de ordonanţe de urgenţă adoptate. În acest sens, s-a afirmat că “România a fost condusă şi în 2010 prin ordonanţe de urgenţă” ori că “s-au deturnat regulile constituţionale privind legiferarea în România”, aşa cum declara Avocatul Poporului, la 31 martie 2010.

Dacă afirmaţiile de mai sus sunt validate ne răspunde cu acurateţe doar analiza datelor concrete.

Comparând numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate de guverne începând cu anul 2001 se poate constata că în guvernarea Năstase s-au adoptat 673 de ordonanţe de urgenţă, în guvernarea Tăriceanu – 730, iar în primii doi ani ai guvernării Boc au fost adoptate 243 de ordonanţe de urgenţă, adică o treime din numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în cursul guvernării Tăriceanu şi aproximativ cu 100 mai puţin decât în doi dintre cei mai “slabi” ani ai guvernării Năstase. Asta se întâmplă în condiţiile în care ultimii doi ani de criză economică ar fi creat premisele justificării unui număr mai mare de ordonanţe de urgenţă, ceea ce nu s-a realizat.

Aşadar, atât de controversata “legiferare prin ordonanţe de urgenţă” nu constituie nicidecum un subiect nou în sistemul politic românesc. Trebuie menţionat, de asemenea, şi faptul că delegarea legislativă se realizează doar în condiţiile expres prevăzute de prevederile constituţionale, mai rigide după revizuirea legii fundamentale din 2003 şi, mai mult, în limitele stricte impuse prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a manifestat un interes aparte, cu precădere doar în ultimii doi ani, faţă de sfera ordonanţelor de urgenţă, în condiţiile în care, apogeul lor s-a înregistrat în 2005 şi 2008.

Astfel, potrivit art. 115 din Constituţia României, “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.” Mai mult, ordonanţele de urgenţă nu pot interveni în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Din perspectiva raporturilor constituţionale de colaborare între Parlament şi Guvern, dar mai ales sub aspectul exercitării controlului parlamentar, Parlamentul este obligat să intervină imediat, în procedură de urgenţă asupra textului ordonanţei.

Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare “numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.” Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, prima Cameră nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide, de asemenea, tot în procedură de urgenţă. Mai mult, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, acesta se convoacă de drept în cel mult 5 zile, de cele mai multe ori Guvernul evitând să adopte ordonanţe de urgenţă în afara sesiunilor parlamentare. Aşadar, sunt create premisele constituţionale ca Parlamentul, “unica autoritate legiuitoare a ţării” (aşa cum îl defineşte textul constituţional atât de des invocat), să intervină într-un termen rezonabil pentru a corecta eventualele neajunsuri aduse prin manifestările potenţial “abuzive”ale Guvernului.

Să se fi deturnat recent regulile privind legiferarea, aşa cum se susţine?

Din analiza activităţii de legiferare a Parlamentului între anii 2001 – 2010, rezultă că intervenţia Guvernului în sfera de legiferare, nu doar prin adoptarea de ordonanţe de urgenţă, dar şi prin promovarea iniţiativelor legislative guvernamentale face din Executiv un partener în activitatea de legiferare a Parlamentului. Este lesne de observat că numărul legilor adoptate în această perioadă şi care sunt produsul exclusiv al iniţiativei parlamentare este mult redus faţă de cele provenite din iniţiativa guvernamentală (care le include şi pe cele de aprobare/respingere a ordonanţelor de urgenţă). Aşadar, intervenţia exclusivă a Parlamentului asupra domeniilor supuse legiferării este scăzută. Parlamentul ar putea “deturna” în sens pozitiv regulile privind legiferarea asumându-şi şi comportându-se ca o veritabilă unică putere legiuitoare şi atunci criticile relative la intervenţia Guvernului prin ordonanţe de urgenţă ar putea fi justificată. Până atunci însă, explicaţiile privind numărul mare de ordonanţe de urgenţă, le-am putea găsi, dincolo de sfera discuţiilor legate de creşterea rolului executivului în democraţiile constituţionale actuale, în cea – mai restrânsă – a raţionalizării bicameralismului românesc recent.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,