Populaţia României, încotro?

-3.8 milioane în 20 de ani

Autor: Anatolie Cosciug, Victor Cepoi, Marius Mosoreanu | Categoria: Administraţie
16-12-2011

Confirmând așteptările, datele preliminare ale recensământului arată că, într-adevăr, suntem mult mai puţini. Populaţia României a scăzut, conform datelor preliminare, aceasta numărând aproximativ 19.6 de persoane prezente, temporar plecate sau plecate pentru o perioadă mai mare faţă de 21.8 milioane înregistrate la recensământul din 2002. O diferenţă de aproximativ 2.6 milioane locuitori în 10 ani, în timp ce diferenţa dintre populaţia înregistrată la nivel anului 1992 și cea înregistrată în 2002 este de aproximativ 1.2 milioane locuitori.

În total, într-o perioadă de 20 de ani populația României a scăzut cu aproximativ 3.8 milioane ceea ce înseamnă aproximativ 17 % din populația României conform recensământului din 1992 (19 % din populația actuală), o populație mai mare decât a vecinei Republica Moldova (sau aproximativ de mărimea Croației) sau cât populația actuală a celei mai populate regiuni de dezvoltare, cea de Nord – Est. O scădere puternică, de departe una dintre cele mai puternice din Uniunea Europeană, mult mai accentuată decât previziunile Eurostat-ului de exemplu care prevedea o scădere a populației la 19.8 milioane până în 2035 (peste 24 de ani) sau previziunile oferite de INS conform cărora în noiembrie 2011 ar trebui să fie peste 21 de milioane de români.

Sporul negativ al populaţiei, migraţia externă precum și posibilele erori apărute în cadrul ultimului recensământ (vezi cazul municipiului București sau cel al judeţului Iași) sunt doar câţiva dintre posibilii factori ce explică această evoluţie deloc îmbucurătoare. Pentru a avea o imagine puţin mai detaliată asupra stării de fapt, în graficul de mai jos este reprezentată evoluţia populaţiei la nivelul judeţelor, coordonatele pe axele OX si OY fiind date de către evoluţia procentuală a populaţiei de la un recensământ la celălalt.

Pentru facilitarea interpretării graficului, am plasat în același grafic diagonala  – linia roșie – astfel încât cu cât evoluţiile pe cele două perioade de timp sunt mai apropiate ca valoare (pozitivă sau negativă), cu atât judeţele se situează mai aproape de aceasta. În cazul în care evoluţia populaţiei în perioada 1992 – 2002 a cunoscut schimbări mai mari decât cea din perioada 2002 – 2011, judeţele respective se vor situat sub diagonală, respectiv deasupra acesteia în care situaţia este opusă, schimbările fiind mai mari în cea de-a doua perioadă de timp. De asemenea, în ceea ce privește direcţia evoluţiei – creșterea sau scăderea populaţiei – am plasat in același plan originile acestuia, liniile verzi indicând originile graficului, iar intersecţia lor împărţind planul în 4 cadrane: dacă un judeţ este situat în cadranul stânga-sus, atunci acesta a cunoscut o creștere a populaţiei în ambele perioade de timp; în cadranul stânga-jos – o creștere a populaţiei în perioada 1992-2002 urmată de o scădere în perioada următoare; în cadranul dreapta-sus – o creștere a populaţiei în perioada 2002-2011, precedată de o scădere în perioada 1992-2002, respectiv cadranul stânga-jos, o scădere a populaţiei în ambele perioade.

Graficul 1. Evoluţia populaţiei la nivelul județelor 1992-2002 vs. 2002 – 2011

Așadar, – 20.00 după cum se poate observa, aproape toate judeţele României au înregistrat scăderi ale populaţiei în ambele perioade de timp, excepţiile fiind judeţul Ilfov care a înregistrat o creștere a populaţiei în ambele perioade, mai accentuată însă în perioada 2002-2011 (o creștere de aproape 18%) și judeţul Iași, a cărui populaţie a crescut în perioada `92-`02, scăzând însă între `02-`11.

Totodată, conform graficului, procentual, cea mai accentuată scădere a populaţiei a avut loc în perioada 2002-2011, cel mai afectat judeţ fiind Tulcea, iar cele mai puţin afectate fiind Covasna, Cluj și Timișoara (exceptând bineînțeles, Ilfovul care a înregistrat o evoluţie pozitivă).

Graficul II este conceput similar graficului precedent, de aceasta data unitățile fiind municipiile reședinţă de judeţ și nu judeţele.

Graficul II. Evoluția populației orașelor reședință de județ 1992 – 2002 vs. 2002 – 2011

O privire succintă asupra acestui grafic scoate la lumină câteva elemente destul de interesante, cel mai evident fiind probabil faptul că evoluția populației este negativă și în cazul principalelor orașe din România. De la recensământul din 1992 la cel din 2002, doar un singur municipiu reședință de județ, înregistrează mici creșteri ale populației – Focșani (cu 3 – 4 %), câteva au scăderi mici – Craiova, Târgu Jiu, Cluj-Napoca (cu – 3, – 4 %), în timp ce majoritatea orașelor au scăderi semnificative, de până la 15 % din populație.

În al doilea rând, datele ultimului recensământ arată faptul că nu există orașe importante în România în care să existe creșteri ale numărului de locuitori sau măcar menținerea la cotele recensământului din 2002. Cele mai mici modificări le au Cluj – Napoca, Timișoara, Constanța și Bistrița (de până la 5 % scăderi) iar cele mai mari modificări le are Focșani, Tulcea și Giurgiu (între 25 și 30 %).

În al treilea rând, este interesant faptul că acele orașe care în perioada 1992 – 2002 au avut creșteri pozitive ale numărului de locuitori sau au păstrat proporții asemănătoare, au înregistrat în perioada 2002 – 2011 evoluții negative accentuate. Pe lângă acest lucru, cele mai mari 3 orașe de după București – Cluj – Napoca, Timișoara și Iași au avut evoluții ale populației negative mai accentuate în perioada 1992 – 2002 decât în perioada 2002 – 2011, această ultimă perioadă fiind caracterizată și de un fenomen de „urbanizarea” a ruralului adiacent respectivelor municipii: populaţia din anumite clase socio-economice s-a deplasat din mediul urban spre mediul rural din vecinătatea marilor centre urbane. Un exemplu concludent în acest sens este cazul comunei Florești din imediata apropiere a municipiului Cluj-Napoca care, conform datelor parţiale de la ultimul recensământ, a ajuns la o populaţie de 22189 (în 2002 erau 7504).

În al patrulea rând, scăderile de populație în orașele analizate pentru perioada 2002 – 2011 sunt mai accentuate comparativ cu perioada 1992 – 2002 (în cifre brute cât și procente), majoritatea orașelor reprezentate în grafic înregistrând evoluții negative mai puternice în perioada 2002 – 2011 față de perioada 1992 – 2002 (sunt situate peste linia roșie din grafic). În continuarea acestei idei, cele mai importante scăderi din perioada 2002 – 2011 sunt situate în jurul valorii de – 30 % în timp ce pentru perioada 1992 – 2002 cele mai importante schimbări au loc la nivelul de – 15 %.

Fie că e vorba de estimările cu erori ale INS și Eurostat amintite mai sus, sau de rezultatele recensământului, modificările în evoluția populației este de ordinul milioanelor de cetățeni  și ar trebui privite cu mai multă atenție de către factorii decidenți. Un lucru este cert – clasa politică pare să nu observe faptul că în 20 de ani, populația României s-a redus cu 3.8 milioane de persoane. Fie că e vorba de politicile publice sau chiar de ubicuul discurs public, această problemă este tratată marginal, ceea ce duce la apariţia unor situaţii neobișnuite: într-un municipiu reședinţă de judeţ s-a decis prelungirea recensământului în speranţa obţinerii unui număr mai mare de locuitori astfel încât să se atingă cifra de 300.000 de locuitori, „prag” necesar posibilităţii accesării de finanţări europene adresate comunităţilor din această categorie.

În condiţiile în care costurile recensământului s-au ridicat la 193 milioane RON  – aproximativ 8-9 kilometri de autostrada despre care, de obicei, nu se știe câte persoane vor beneficia – și, date fiind implicaţiile și importanţa unui recensământ pentru formularea politicilor publice (de la estimarea bugetelor anuale pentru anumite domenii, stabilirea numărului de parlamentari, formularea, implementarea și evaluarea măsurilor administraţiilor publice locale până la delimitarea colegiilor electorale sau chiar şi prognozarea numărului beneficiarilor autostrăzilor), devine evident faptul că respectivul cost este unul mai mult decât justificat. Deşi aparent nerealistă în ceea ce priveşte România, o posibilă organizare a recensămintelor la intervale mai scurte de 10 ani, nu este într-atât de fantezistă pe cât pare: Irlanda organizează un recensământ general o dată la 5 ani, reglementările europene în materie stabilind efectuarea unui recensământ o dată la 10 ani (“în fiecare an de început al unei decade”, conform formulării din legislaţie) ca fiind o obligaţie minimală. Un caz interesant este reprezentat de Elveţia care, începând din 2010, prin implementarea unei metode mixte de recenzare  – date colectate din registrele populaţiei suplimentate prin aplicarea chestionarelor unor eşantioane de aproximativ 5% din populaţie – efectuează o recenzare anuală a populaţiei.

Pe de altă parte, dificultăţile organizatorice de la recensământul din acest an puteau fi rezolvate și prin alte metode de recenzare, mult mai puţin costisitoare, precum auto-recenzarea – „testată” in ultimele zile ale recensământului – în ciuda faptului că, probabil, cel mai evident impediment și critică a respectivei metode o reprezintă slaba penetrare a accesului la internet în mediul rural. Totuși, ideea poate ar merita explorată, existând posibilitatea de a utiliza în paralel diverse instrumente de recenzare astfel încât să se asigure un raport avantajos costuri-beneficii, un exemplu în acest sens fiind recenzarea prin corespondenţă, metodă utilizată în Statele Unite.

În privinţa efortului administrativ necesar organizării recensământului, o performanţă cu adevărat impresionantă o înregistrează Turcia: în cadrul recensământului, colectarea datelor cu ajutorul operatorilor de teren, are loc într-o singură zi. Chiar dacă în România durata medie de colectare a datelor este de 2 săptămâni, calitatea datelor depinde foarte mult și de sumele cu care este plătit personalul implicat în activitatea de recenzare. În cazul Recensământului din 2011, sumele primite de un simplu recenzor care aplică chestionare pentru aproximativ 80 locuințe și 120 de persoane (media pentru România) se ridica la aproximativ 170 euro (inclusiv taxe și impozite, costuri telefonice, deplasări, etc.), fără a se diferenția între numărul de locuințe, persoane recenzate sau gradul de dificultate. Spre comparație, în Bulgaria un simplu recenzor primește inițial aproximativ o sumă de bani puțin mai mare, suma se modifică odată cu creșterea gradului de dificultate (cei care recenzează case primesc sume adiționale față de cei care recenzează apartamente; cei care recenzează cartiere rezidențiale primesc o sumă mai mare; la fel cei care recenzează în două cartiere diferite, etc.) dar și în funcție de performanțe.

Etichetele atasate acestui articol:,

Comentarii (1)

  1. Pingback: Populaţia României, încotro? | Critic Atac

» » tipareste acest articol

Populaţia României, încotro? | -3.8 milioane în 20 de ani

Autor: Anatolie Cosciug, Victor Cepoi, Marius Mosoreanu | Categoria: Administraţie

Confirmând așteptările, datele preliminare ale recensământului arată că, într-adevăr, suntem mult mai puţini. Populaţia României a scăzut, conform datelor preliminare, aceasta numărând aproximativ 19.6 de persoane prezente, temporar plecate sau plecate pentru o perioadă mai mare faţă de 21.8 milioane înregistrate la recensământul din 2002. O diferenţă de aproximativ 2.6 milioane locuitori în 10 ani, în timp ce diferenţa dintre populaţia înregistrată la nivel anului 1992 și cea înregistrată în 2002 este de aproximativ 1.2 milioane locuitori.

În total, într-o perioadă de 20 de ani populația României a scăzut cu aproximativ 3.8 milioane ceea ce înseamnă aproximativ 17 % din populația României conform recensământului din 1992 (19 % din populația actuală), o populație mai mare decât a vecinei Republica Moldova (sau aproximativ de mărimea Croației) sau cât populația actuală a celei mai populate regiuni de dezvoltare, cea de Nord – Est. O scădere puternică, de departe una dintre cele mai puternice din Uniunea Europeană, mult mai accentuată decât previziunile Eurostat-ului de exemplu care prevedea o scădere a populației la 19.8 milioane până în 2035 (peste 24 de ani) sau previziunile oferite de INS conform cărora în noiembrie 2011 ar trebui să fie peste 21 de milioane de români.

Sporul negativ al populaţiei, migraţia externă precum și posibilele erori apărute în cadrul ultimului recensământ (vezi cazul municipiului București sau cel al judeţului Iași) sunt doar câţiva dintre posibilii factori ce explică această evoluţie deloc îmbucurătoare. Pentru a avea o imagine puţin mai detaliată asupra stării de fapt, în graficul de mai jos este reprezentată evoluţia populaţiei la nivelul judeţelor, coordonatele pe axele OX si OY fiind date de către evoluţia procentuală a populaţiei de la un recensământ la celălalt.

Pentru facilitarea interpretării graficului, am plasat în același grafic diagonala  – linia roșie – astfel încât cu cât evoluţiile pe cele două perioade de timp sunt mai apropiate ca valoare (pozitivă sau negativă), cu atât judeţele se situează mai aproape de aceasta. În cazul în care evoluţia populaţiei în perioada 1992 – 2002 a cunoscut schimbări mai mari decât cea din perioada 2002 – 2011, judeţele respective se vor situat sub diagonală, respectiv deasupra acesteia în care situaţia este opusă, schimbările fiind mai mari în cea de-a doua perioadă de timp. De asemenea, în ceea ce privește direcţia evoluţiei – creșterea sau scăderea populaţiei – am plasat in același plan originile acestuia, liniile verzi indicând originile graficului, iar intersecţia lor împărţind planul în 4 cadrane: dacă un judeţ este situat în cadranul stânga-sus, atunci acesta a cunoscut o creștere a populaţiei în ambele perioade de timp; în cadranul stânga-jos – o creștere a populaţiei în perioada 1992-2002 urmată de o scădere în perioada următoare; în cadranul dreapta-sus – o creștere a populaţiei în perioada 2002-2011, precedată de o scădere în perioada 1992-2002, respectiv cadranul stânga-jos, o scădere a populaţiei în ambele perioade.

Graficul 1. Evoluţia populaţiei la nivelul județelor 1992-2002 vs. 2002 – 2011

Așadar, – 20.00 după cum se poate observa, aproape toate judeţele României au înregistrat scăderi ale populaţiei în ambele perioade de timp, excepţiile fiind judeţul Ilfov care a înregistrat o creștere a populaţiei în ambele perioade, mai accentuată însă în perioada 2002-2011 (o creștere de aproape 18%) și judeţul Iași, a cărui populaţie a crescut în perioada `92-`02, scăzând însă între `02-`11.

Totodată, conform graficului, procentual, cea mai accentuată scădere a populaţiei a avut loc în perioada 2002-2011, cel mai afectat judeţ fiind Tulcea, iar cele mai puţin afectate fiind Covasna, Cluj și Timișoara (exceptând bineînțeles, Ilfovul care a înregistrat o evoluţie pozitivă).

Graficul II este conceput similar graficului precedent, de aceasta data unitățile fiind municipiile reședinţă de judeţ și nu judeţele.

Graficul II. Evoluția populației orașelor reședință de județ 1992 – 2002 vs. 2002 – 2011

O privire succintă asupra acestui grafic scoate la lumină câteva elemente destul de interesante, cel mai evident fiind probabil faptul că evoluția populației este negativă și în cazul principalelor orașe din România. De la recensământul din 1992 la cel din 2002, doar un singur municipiu reședință de județ, înregistrează mici creșteri ale populației – Focșani (cu 3 – 4 %), câteva au scăderi mici – Craiova, Târgu Jiu, Cluj-Napoca (cu – 3, – 4 %), în timp ce majoritatea orașelor au scăderi semnificative, de până la 15 % din populație.

În al doilea rând, datele ultimului recensământ arată faptul că nu există orașe importante în România în care să existe creșteri ale numărului de locuitori sau măcar menținerea la cotele recensământului din 2002. Cele mai mici modificări le au Cluj – Napoca, Timișoara, Constanța și Bistrița (de până la 5 % scăderi) iar cele mai mari modificări le are Focșani, Tulcea și Giurgiu (între 25 și 30 %).

În al treilea rând, este interesant faptul că acele orașe care în perioada 1992 – 2002 au avut creșteri pozitive ale numărului de locuitori sau au păstrat proporții asemănătoare, au înregistrat în perioada 2002 – 2011 evoluții negative accentuate. Pe lângă acest lucru, cele mai mari 3 orașe de după București – Cluj – Napoca, Timișoara și Iași au avut evoluții ale populației negative mai accentuate în perioada 1992 – 2002 decât în perioada 2002 – 2011, această ultimă perioadă fiind caracterizată și de un fenomen de „urbanizarea” a ruralului adiacent respectivelor municipii: populaţia din anumite clase socio-economice s-a deplasat din mediul urban spre mediul rural din vecinătatea marilor centre urbane. Un exemplu concludent în acest sens este cazul comunei Florești din imediata apropiere a municipiului Cluj-Napoca care, conform datelor parţiale de la ultimul recensământ, a ajuns la o populaţie de 22189 (în 2002 erau 7504).

În al patrulea rând, scăderile de populație în orașele analizate pentru perioada 2002 – 2011 sunt mai accentuate comparativ cu perioada 1992 – 2002 (în cifre brute cât și procente), majoritatea orașelor reprezentate în grafic înregistrând evoluții negative mai puternice în perioada 2002 – 2011 față de perioada 1992 – 2002 (sunt situate peste linia roșie din grafic). În continuarea acestei idei, cele mai importante scăderi din perioada 2002 – 2011 sunt situate în jurul valorii de – 30 % în timp ce pentru perioada 1992 – 2002 cele mai importante schimbări au loc la nivelul de – 15 %.

Fie că e vorba de estimările cu erori ale INS și Eurostat amintite mai sus, sau de rezultatele recensământului, modificările în evoluția populației este de ordinul milioanelor de cetățeni  și ar trebui privite cu mai multă atenție de către factorii decidenți. Un lucru este cert – clasa politică pare să nu observe faptul că în 20 de ani, populația României s-a redus cu 3.8 milioane de persoane. Fie că e vorba de politicile publice sau chiar de ubicuul discurs public, această problemă este tratată marginal, ceea ce duce la apariţia unor situaţii neobișnuite: într-un municipiu reședinţă de judeţ s-a decis prelungirea recensământului în speranţa obţinerii unui număr mai mare de locuitori astfel încât să se atingă cifra de 300.000 de locuitori, „prag” necesar posibilităţii accesării de finanţări europene adresate comunităţilor din această categorie.

În condiţiile în care costurile recensământului s-au ridicat la 193 milioane RON  – aproximativ 8-9 kilometri de autostrada despre care, de obicei, nu se știe câte persoane vor beneficia – și, date fiind implicaţiile și importanţa unui recensământ pentru formularea politicilor publice (de la estimarea bugetelor anuale pentru anumite domenii, stabilirea numărului de parlamentari, formularea, implementarea și evaluarea măsurilor administraţiilor publice locale până la delimitarea colegiilor electorale sau chiar şi prognozarea numărului beneficiarilor autostrăzilor), devine evident faptul că respectivul cost este unul mai mult decât justificat. Deşi aparent nerealistă în ceea ce priveşte România, o posibilă organizare a recensămintelor la intervale mai scurte de 10 ani, nu este într-atât de fantezistă pe cât pare: Irlanda organizează un recensământ general o dată la 5 ani, reglementările europene în materie stabilind efectuarea unui recensământ o dată la 10 ani (“în fiecare an de început al unei decade”, conform formulării din legislaţie) ca fiind o obligaţie minimală. Un caz interesant este reprezentat de Elveţia care, începând din 2010, prin implementarea unei metode mixte de recenzare  – date colectate din registrele populaţiei suplimentate prin aplicarea chestionarelor unor eşantioane de aproximativ 5% din populaţie – efectuează o recenzare anuală a populaţiei.

Pe de altă parte, dificultăţile organizatorice de la recensământul din acest an puteau fi rezolvate și prin alte metode de recenzare, mult mai puţin costisitoare, precum auto-recenzarea – „testată” in ultimele zile ale recensământului – în ciuda faptului că, probabil, cel mai evident impediment și critică a respectivei metode o reprezintă slaba penetrare a accesului la internet în mediul rural. Totuși, ideea poate ar merita explorată, existând posibilitatea de a utiliza în paralel diverse instrumente de recenzare astfel încât să se asigure un raport avantajos costuri-beneficii, un exemplu în acest sens fiind recenzarea prin corespondenţă, metodă utilizată în Statele Unite.

În privinţa efortului administrativ necesar organizării recensământului, o performanţă cu adevărat impresionantă o înregistrează Turcia: în cadrul recensământului, colectarea datelor cu ajutorul operatorilor de teren, are loc într-o singură zi. Chiar dacă în România durata medie de colectare a datelor este de 2 săptămâni, calitatea datelor depinde foarte mult și de sumele cu care este plătit personalul implicat în activitatea de recenzare. În cazul Recensământului din 2011, sumele primite de un simplu recenzor care aplică chestionare pentru aproximativ 80 locuințe și 120 de persoane (media pentru România) se ridica la aproximativ 170 euro (inclusiv taxe și impozite, costuri telefonice, deplasări, etc.), fără a se diferenția între numărul de locuințe, persoane recenzate sau gradul de dificultate. Spre comparație, în Bulgaria un simplu recenzor primește inițial aproximativ o sumă de bani puțin mai mare, suma se modifică odată cu creșterea gradului de dificultate (cei care recenzează case primesc sume adiționale față de cei care recenzează apartamente; cei care recenzează cartiere rezidențiale primesc o sumă mai mare; la fel cei care recenzează în două cartiere diferite, etc.) dar și în funcție de performanțe.




Etichetele atasate acestui articol: ,