Etatism sau regionalism?

Construirea politicilor de dezvoltare regională

Autor: József Benedek | Categoria: Administraţie
31-10-2011

Conferinţa „Open Days” organizată de Comisia Europeană, în perioada 10-13 octombrie 2011, la Bruxelles, dedicată dezbaterii priorităţilor europene în materie de politică regională,  oferă prilejul relansării pe scena dezbaterilor interne a unor teme ca cea legată de modul în care se construiesc politicile regionale. Tema revine în actualitatea românească, nu numai datorită calităţii de stat membru UE, ci şi datorită unor tensiuni şi dezbateri controversate din ultima vreme, legate de statutul judeţelor şi regiunilor.

În general, regiunea este privită ca o sursă importantă de avantaje comparative, care rezultă din combinarea unor factori de producţie. Regiunea a devenit baza fundamentală a vieţii economice şi sociale, scara de bază a dezvoltării economice. În condiţiile globalizării relaţiilor economice şi a creşterii mobilităţii capitalului, s-a ajuns la o situaţie de concurenţă internaţională acerbă între regiunile şi localităţile diferitelor state în vederea atragerii unui volum cât mai mare de capital. Aşa cum ilustrează şi rezultatele celui de-al cincilea Raport asupra coeziunii economice, sociale şi teritoriale, regiunile inovatoare s-au adaptat mai bine la această situaţie, în timp ce regiunile periferice ale statelor s-au confruntat cu probleme serioase de ajustare a structurii regionale. Un exemplu concludent este oferit de situaţia din România: regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov a reuşit să ajungă din urmă nivelul de dezvoltare al UE, cu un PIB/locuitor de 96% faţă de media UE, spre deosebire de regiunea Nord-Est, rămasă aproximativ la aceeaşi distanţă, adică 27% faţă de media UE. În această situaţie priorităţile de dezvoltare a statelor moderne, inclusiv a României, se concentrează în egală măsură pe asistarea regiunilor-problemă şi pe protecţia şi susţinerea acelor regiuni şi localităţi, care sunt competitive la scară globală.

Esenţa acestei reorientări este exprimată în termeni teoretici de noul regionalism, ai căror reprezentanţi consideră că regiunea îşi poate organiza singură propria traiectorie de dezvoltare. Aceste tendinţe, precum şi introducerea spaţialităţii în unele teorii sociologice (Giddens) sau economice (Krugman), lansarea unor procese politice de de-regularizare şi descentralizare au condus, cel puţin în statele moderne, la creşterea importanţei nivelului regional. De asemenea, principiul asigurării echilibrului interregional trece pe planul secund, în mai multe state se impune o politică regională neoliberală, cu scopul înlăturării obstacolelor din calea mobilităţii factorilor de producţie (îndeosebi a capitalului).

Concurenţa dintre regiuni este potenţată de avantajele atragerii unor funcţii de management şi de control, de instalarea unor structuri de producţie din sfera industriei de tehnologie înaltă şi a serviciilor, de atragere a grupurilor sociale dinamice şi cu putere de cumpărare ridicată, de posibilitatea atragerii unor subvenţii şi investiţii de stat sau internaţionale. De importanţă maximă devine problema integrării diferitelor regiuni sau localizări în infrastructura de comunicaţii, care măreşte capacitatea de concurenţă a acestora la nivel global. În consecinţă, strategiile de dezvoltare regională şi-au extins sferele de acţiune de la factorii tari şi clasici ai dezvoltării (capital, muncă, tehnologie, infrastructură de transport), care aparţin sferei economice, spre cei slabi ca, de exemplu, capitalul uman, imaginea regiunii, calitatea vieţii etc..

Logica şi orientarea ierarhică a dezvoltării se modifică, conceptele şi strategiile se elaborează de jos în sus, prin parteneriate încheiate între diverşi actori ai dezvoltării: administraţii publice centrale, regionale şi locale, firme, organizaţii publice etc. Un exemplu este conferit de regiunile Emilia-Romagna şi Veneto din Italia, unde dezvoltarea economică din ultimele decenii a avut loc în condiţiile unei intervenţii minime a statului, pe baza inovaţiilor locale şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, ceea ce a dus la o reorientare a politicii regionale de la programe costisitoare de dezvoltare dirijate de stat (ca în cazul regiunii Mezzogiorno) spre dezvoltarea spiritului inovator, utilizarea mai raţională a potenţialului local şi regional, dezvoltarea structurilor locale şi regionale de luare a deciziei şi de dezvoltare descentralizată.

Cu toate acestea, nu putem face abstracţie de faptul că dezvoltarea regională şi locală rămâne puternic corelată cu evenimentele care au loc la nivel naţional sau internaţional. Astfel, modificările din organizarea producţiei globale pot avea efecte de restructurare spaţială cu noi câştigători şi perdanţi. Competiţia globală pentru atragerea resurselor limitate de capital determină orientarea permanentă a acestuia din urmă spre localizările cele mai favorabile, precum şi reorganizarea procesului productiv, mai precis diviziunea spaţială a diferitelor funcţii economice: funcţiile de control, funcţia de cercetare-dezvoltare se concentrează în regiunile urbane majore, cele de execuţie (producţie) în regiuni periferice. Redistribuirea funcţiilor, accederea unor regiuni la funcţii de control, şi/sau de cercetare-dezvoltare are loc în cadrul unor runde noi de acumulare (formaţiuni istorice noi, ca post-fordismul), care redirecţionează relaţiile inter-regionale, creând noi inegalităţi. Astfel, fiecărei formaţiuni istorice, fiecărui regim de acumulare îi sunt caracteristice anumite modele spaţiale de inegalitate inter-regională, situaţia economică a unei regiuni sau a unei localităţi fiind determinată de rolul succesiv deţinut de aceasta în diviziunea spaţială a muncii din diferite perioade. Cu alte cuvinte, pe parcursul evoluţiei istorice a unei regiuni se formează diferite straturi de dezvoltare, care determină, în prezent, poziţia economică naţională şi internaţională a acesteia. În acest proces, relaţiile regiunii cu puterea centrală, cu statul, respectiv modul ei de integrare în sistemul global rămân forţe structurale importante.

Există două aspecte importante în jurul cărora se structurează relaţiile dintre stat şi regiune.În primul rând, trebuie avut în vedere modul de utilizare a instrumentelor politicii regionale în regiunile cele mai defavorizate. Dacă toate regiunile ar promova aceleaşi politici, ar fi imposibilă reducerea disparităţilor regionale. Există trei căi eficiente prin care se poate asigura concentrarea fondurilor publice în regiunile cele mai defavorizate (este un principiu aplicat şi de UE): prin elaborarea unei politici regionale proprii, prin acordarea unor competenţe de politică regională autorităţilor regionale şi locale, dar menţinând controlul cheltuielilor prin elaborarea unor programe de granturi acordate regiunilor şi localităţilor și, în sfârşit prin controlul guvernamental asupra cheltuielilor efectuate de regiuni. Din păcate, România a ales o altă cale, puţin eficientă în această privinţă: în loc să dezvolte o politică regională proprie, adaptată la realităţile teritoriale, care să fie, în acelaşi timp, compatibilă şi adiţională la cea europeană, a ales calea mimării şi implementării directivelor de politică regională formulate la nivelul UE.

În al doilea rând, s-a modificat modul de coordonare a politicii regionale. De-regularizarea puterilor economice, politice şi legislative este o problemă-cheie. Devoluţia unor puteri economice este realizabilă, dar devoluţia accentuată a acestora nu rezolvă problemele regionale. Politicile fiscale pot fi descentralizate într-o anumită măsură, dar de-regularizarea completă a acestora ar însemna formarea unor bugete deficitare şi acumularea unor datorii publice mari în regiunile-problemă, întrucât acestea înregistrează venituri reduse, au competivitate scăzută și nu sunt atractive pentru investitori, având nevoie de transfer de resurse din regiunile prospere. Desigur, regiunile cele mai dezvoltate ar fi într-o situaţie mai bună, dar efectele politicii regionale nu se manifestă numai în regiunile asistate, datorită caracteristicii acestora de economii deschise, aşadar se vor manifesta o serie de influenţe indirecte, precum cea amintită anterior: scurgerea unei părţi importante din creşterea cererii şi a veniturilor din regiunile-problemă spre cele dezvoltate. În consecinţă, este necesară coordonarea politicilor regionale elaborate şi promovate de diverşi actori ai dezvoltării regionale: stat, organizaţii internaţionale (UE, de exemplu), diferite nivele ale administraţiei publice (centrală şi locală) etc. De asemenea, în vederea eficientizării politicii regionale, este necesară coordonarea instrumentelor micro-politice şi macro-politice ale politicii regionale. Credem că aceasta este calea de urmat şi în România: statul nu mai poate asuma singur responsabilitatea elaborării şi implementării politicii regionale, dar poate asigura coordonarea acestei activităţi, care trebuie să fie de tip participativ şi bazat pe parteneriat. Aspectul cel mai important în acest sens nu este cel legat de numărul regiunilor de dezvoltare ci de atribuţiile pe care le va avea nivelul regional, inclusiv în domeniul politicii regionale.

Profesorul József Benedek predă la Facultatea de Geografie din cadrul Universității „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.

Etichetele atasate acestui articol:, ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Etatism sau regionalism? | Construirea politicilor de dezvoltare regională

Autor: József Benedek | Categoria: Administraţie

Conferinţa „Open Days” organizată de Comisia Europeană, în perioada 10-13 octombrie 2011, la Bruxelles, dedicată dezbaterii priorităţilor europene în materie de politică regională,  oferă prilejul relansării pe scena dezbaterilor interne a unor teme ca cea legată de modul în care se construiesc politicile regionale. Tema revine în actualitatea românească, nu numai datorită calităţii de stat membru UE, ci şi datorită unor tensiuni şi dezbateri controversate din ultima vreme, legate de statutul judeţelor şi regiunilor.

În general, regiunea este privită ca o sursă importantă de avantaje comparative, care rezultă din combinarea unor factori de producţie. Regiunea a devenit baza fundamentală a vieţii economice şi sociale, scara de bază a dezvoltării economice. În condiţiile globalizării relaţiilor economice şi a creşterii mobilităţii capitalului, s-a ajuns la o situaţie de concurenţă internaţională acerbă între regiunile şi localităţile diferitelor state în vederea atragerii unui volum cât mai mare de capital. Aşa cum ilustrează şi rezultatele celui de-al cincilea Raport asupra coeziunii economice, sociale şi teritoriale, regiunile inovatoare s-au adaptat mai bine la această situaţie, în timp ce regiunile periferice ale statelor s-au confruntat cu probleme serioase de ajustare a structurii regionale. Un exemplu concludent este oferit de situaţia din România: regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov a reuşit să ajungă din urmă nivelul de dezvoltare al UE, cu un PIB/locuitor de 96% faţă de media UE, spre deosebire de regiunea Nord-Est, rămasă aproximativ la aceeaşi distanţă, adică 27% faţă de media UE. În această situaţie priorităţile de dezvoltare a statelor moderne, inclusiv a României, se concentrează în egală măsură pe asistarea regiunilor-problemă şi pe protecţia şi susţinerea acelor regiuni şi localităţi, care sunt competitive la scară globală.

Esenţa acestei reorientări este exprimată în termeni teoretici de noul regionalism, ai căror reprezentanţi consideră că regiunea îşi poate organiza singură propria traiectorie de dezvoltare. Aceste tendinţe, precum şi introducerea spaţialităţii în unele teorii sociologice (Giddens) sau economice (Krugman), lansarea unor procese politice de de-regularizare şi descentralizare au condus, cel puţin în statele moderne, la creşterea importanţei nivelului regional. De asemenea, principiul asigurării echilibrului interregional trece pe planul secund, în mai multe state se impune o politică regională neoliberală, cu scopul înlăturării obstacolelor din calea mobilităţii factorilor de producţie (îndeosebi a capitalului).

Concurenţa dintre regiuni este potenţată de avantajele atragerii unor funcţii de management şi de control, de instalarea unor structuri de producţie din sfera industriei de tehnologie înaltă şi a serviciilor, de atragere a grupurilor sociale dinamice şi cu putere de cumpărare ridicată, de posibilitatea atragerii unor subvenţii şi investiţii de stat sau internaţionale. De importanţă maximă devine problema integrării diferitelor regiuni sau localizări în infrastructura de comunicaţii, care măreşte capacitatea de concurenţă a acestora la nivel global. În consecinţă, strategiile de dezvoltare regională şi-au extins sferele de acţiune de la factorii tari şi clasici ai dezvoltării (capital, muncă, tehnologie, infrastructură de transport), care aparţin sferei economice, spre cei slabi ca, de exemplu, capitalul uman, imaginea regiunii, calitatea vieţii etc..

Logica şi orientarea ierarhică a dezvoltării se modifică, conceptele şi strategiile se elaborează de jos în sus, prin parteneriate încheiate între diverşi actori ai dezvoltării: administraţii publice centrale, regionale şi locale, firme, organizaţii publice etc. Un exemplu este conferit de regiunile Emilia-Romagna şi Veneto din Italia, unde dezvoltarea economică din ultimele decenii a avut loc în condiţiile unei intervenţii minime a statului, pe baza inovaţiilor locale şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, ceea ce a dus la o reorientare a politicii regionale de la programe costisitoare de dezvoltare dirijate de stat (ca în cazul regiunii Mezzogiorno) spre dezvoltarea spiritului inovator, utilizarea mai raţională a potenţialului local şi regional, dezvoltarea structurilor locale şi regionale de luare a deciziei şi de dezvoltare descentralizată.

Cu toate acestea, nu putem face abstracţie de faptul că dezvoltarea regională şi locală rămâne puternic corelată cu evenimentele care au loc la nivel naţional sau internaţional. Astfel, modificările din organizarea producţiei globale pot avea efecte de restructurare spaţială cu noi câştigători şi perdanţi. Competiţia globală pentru atragerea resurselor limitate de capital determină orientarea permanentă a acestuia din urmă spre localizările cele mai favorabile, precum şi reorganizarea procesului productiv, mai precis diviziunea spaţială a diferitelor funcţii economice: funcţiile de control, funcţia de cercetare-dezvoltare se concentrează în regiunile urbane majore, cele de execuţie (producţie) în regiuni periferice. Redistribuirea funcţiilor, accederea unor regiuni la funcţii de control, şi/sau de cercetare-dezvoltare are loc în cadrul unor runde noi de acumulare (formaţiuni istorice noi, ca post-fordismul), care redirecţionează relaţiile inter-regionale, creând noi inegalităţi. Astfel, fiecărei formaţiuni istorice, fiecărui regim de acumulare îi sunt caracteristice anumite modele spaţiale de inegalitate inter-regională, situaţia economică a unei regiuni sau a unei localităţi fiind determinată de rolul succesiv deţinut de aceasta în diviziunea spaţială a muncii din diferite perioade. Cu alte cuvinte, pe parcursul evoluţiei istorice a unei regiuni se formează diferite straturi de dezvoltare, care determină, în prezent, poziţia economică naţională şi internaţională a acesteia. În acest proces, relaţiile regiunii cu puterea centrală, cu statul, respectiv modul ei de integrare în sistemul global rămân forţe structurale importante.

Există două aspecte importante în jurul cărora se structurează relaţiile dintre stat şi regiune.În primul rând, trebuie avut în vedere modul de utilizare a instrumentelor politicii regionale în regiunile cele mai defavorizate. Dacă toate regiunile ar promova aceleaşi politici, ar fi imposibilă reducerea disparităţilor regionale. Există trei căi eficiente prin care se poate asigura concentrarea fondurilor publice în regiunile cele mai defavorizate (este un principiu aplicat şi de UE): prin elaborarea unei politici regionale proprii, prin acordarea unor competenţe de politică regională autorităţilor regionale şi locale, dar menţinând controlul cheltuielilor prin elaborarea unor programe de granturi acordate regiunilor şi localităţilor și, în sfârşit prin controlul guvernamental asupra cheltuielilor efectuate de regiuni. Din păcate, România a ales o altă cale, puţin eficientă în această privinţă: în loc să dezvolte o politică regională proprie, adaptată la realităţile teritoriale, care să fie, în acelaşi timp, compatibilă şi adiţională la cea europeană, a ales calea mimării şi implementării directivelor de politică regională formulate la nivelul UE.

În al doilea rând, s-a modificat modul de coordonare a politicii regionale. De-regularizarea puterilor economice, politice şi legislative este o problemă-cheie. Devoluţia unor puteri economice este realizabilă, dar devoluţia accentuată a acestora nu rezolvă problemele regionale. Politicile fiscale pot fi descentralizate într-o anumită măsură, dar de-regularizarea completă a acestora ar însemna formarea unor bugete deficitare şi acumularea unor datorii publice mari în regiunile-problemă, întrucât acestea înregistrează venituri reduse, au competivitate scăzută și nu sunt atractive pentru investitori, având nevoie de transfer de resurse din regiunile prospere. Desigur, regiunile cele mai dezvoltate ar fi într-o situaţie mai bună, dar efectele politicii regionale nu se manifestă numai în regiunile asistate, datorită caracteristicii acestora de economii deschise, aşadar se vor manifesta o serie de influenţe indirecte, precum cea amintită anterior: scurgerea unei părţi importante din creşterea cererii şi a veniturilor din regiunile-problemă spre cele dezvoltate. În consecinţă, este necesară coordonarea politicilor regionale elaborate şi promovate de diverşi actori ai dezvoltării regionale: stat, organizaţii internaţionale (UE, de exemplu), diferite nivele ale administraţiei publice (centrală şi locală) etc. De asemenea, în vederea eficientizării politicii regionale, este necesară coordonarea instrumentelor micro-politice şi macro-politice ale politicii regionale. Credem că aceasta este calea de urmat şi în România: statul nu mai poate asuma singur responsabilitatea elaborării şi implementării politicii regionale, dar poate asigura coordonarea acestei activităţi, care trebuie să fie de tip participativ şi bazat pe parteneriat. Aspectul cel mai important în acest sens nu este cel legat de numărul regiunilor de dezvoltare ci de atribuţiile pe care le va avea nivelul regional, inclusiv în domeniul politicii regionale.

Profesorul József Benedek predă la Facultatea de Geografie din cadrul Universității „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.




Etichetele atasate acestui articol: , ,