Despre (in)echitate și (lipsa de) priorități în România

Autor: Marian Preda | Categoria: Administraţie
05-04-2011

Într-o lucrare mai veche publicată la editura Polirom abordam problema redistribuirii în sistemul de protecție socială din perspectiva echității. Exemplificam prin variantele de distribuție echitabilă formulate de Deborah Stone (1988), pentru împărțirea unei prăjituri într-o clasă de studenți, care sunt similare cu împărțirea echitabilă a oricăror resurse către orice populație de beneficiari și prin exemple concrete din politicile sociale.

Iată, ca bază a discuției, cele 8 variante:

„1. Distribuţii egale pentru beneficiari, dar drept de a fi beneficiari inegal. În practică, dreptul de a fi membru/ beneficiar este conferit de criterii precum cetăţenia sau de diverse criterii asociate cu meritul (de exemplu, dreptul de a fi student-bursier pentru studenţii unei universităţi este egal, dar nu toţi tinerii de vârsta lor ajung studenţi deci nu toţi au dreptul la o bursă).

2. Beneficii diferite pentru ranguri/ categorii diferite, dar beneficii egale pentru ranguri/ categorii egale. Este ceea ce se mai cheamă echitate verticală. Distribuţia clasică bazată pe rang este cea a salariilor din instituţiile bugetare pentru diverse niveluri de instruire şi de vechime.

3. Beneficii diferite pentru indivizi, dar egale pentru grupuri (echitate orizontală). În realitate sistemul de repartizare bazat pe cote este solicitat de grupurile care se considerã defavorizate (femei, minorităţi etnice sau rasiale etc.) şi modalitatea clasică de aplicare a lui se cheamă discriminare pozitivă sau ”acţiune afirmativă”.

De reţinut că primele 3 variante se referă toate la criterii de stabilire a beneficiarilor, iar variantele 2 şi 3 se referă la modul în care o societate este divizată în interior.

Următoarele două variante se referă la definirea beneficiului, a ”feliei” obţinută de fiecare beneficiar.

4. Beneficii specifice inegale, dar venituri totale egale. Aici beneficiul este privit ca o parte din venitul total al unui beneficiar, egalitatea fiind a întregului şi nu a părţii. Exemplul cel mai bun este cel al ajutorului social, care la noi este gândit (teoretic) ca o completare în cuantum diferit a veniturilor unei familii până la un anumit nivel minim pe membru de familie, egal pentru toţi beneficiarii.

5. Beneficii inegale, dar importanţa/ valoarea lor pentru beneficiari egală. Este cazul în special al serviciilor (de sănătate, servicii de asistenţă socială etc.) care trebuie adaptate la nevoile specifice ale fiecărui individ.

Variantele 6, 7 şi 8 se referă la natura proceselor de distribuire: competiţie, loterie sau alegeri/ vot. Spre deosebire de primele 5 variante pentru care ”corectitudinea” se referă la rezultatul final, la aceste ultime 3 variante corectitudinea se referă la procesul prin care se ajunge la rezultatul final.

6. Beneficii inegale, dar egalitate a resurselor la începerea competiţiei. Admiterea în învăţământul superior de stat (care este gratuit) sau acordarea burselor de merit sunt cele mai bune exemple.

7. Beneficii inegale, dar egalitate statistică a şanselor. Principiul loteriei nu este folosit de stat în politicile sociale, dar el rămâne o variantă teoretică utilizată, de exemplu, de posturile de televiziune particulare în acordarea/ redistribuirea unor premii/ resurse.

8. Beneficii inegale, dar drept de vot egal. Principiul este utilizat atunci când resursele pot acoperi doar o parte din cereri, de exemplu la repartizarea fondurilor pe proiecte/ priorităţi, în interiorul unei organizaţii neguvernamentale sau în comunităţi locale dacă se respectă condiţia participării la vot a tuturor beneficiarilor potenţiali. „

Preda M, 2002 pp. 66-69 – (cu trimitere la Deborah Stone, 1988)

După cum se vede în mai sus, procedurile de distribuţie includ şi elemente de egalitate şi elemente de inegalitate care, în combinaţie şi în anumite contexte sunt acceptate ca fiind corecte, echitabile, deşi nu presupun doar egalitate în sensul de identitate a tuturor elementelor.

Sursa de acceptare a unor combinaţii de elemente egale cu cele inegale ca fiind corecte este tocmai diversitatea, diferenţierea între nevoile, meritele şi alte caracteristici ale beneficiarilor. Iar încercarea de a avea beneficiari „identici” nu poate fi decât aberantă, exemplele unor asemenea încercări fiind, toate, tragedii ale mitologiei sau istoriei; aşa a fost mitul lui Procust, cel care îşi aducea oaspeţii la aceeaşi lungime întinzându-i sau retezandu-i până la dimensiunea patului în care îi culca, aşa au fost principiul eugeniei naziste sau încercarea comunismului de a crea un o societate egalitară cu „oameni noi”.

Nefiind identici beneficiarii, o distribuţie complet egalitară a feliilor către ei este, din start, inechitabilă pentru că va conduce la rezultate post-redistribuire non-identice, inegale. Este, poate, semnificativ să menţionez că în zecile de cazuri în care am repetat exerciţiul împărţirii (imaginare a) unei prăjituri într-un grup de studenţi români, prima variantă propusă de cineva din grup ca fiind „echitabilă” era tocmai cea în care fiecare membru al grupului avea drept egal la o felie identică. După aceea veneau chestionările, discuţiile şi variantele cu adevărat echitabile bazate pe merit, pe nevoi, pe egalitate de şansă etc.

Variantă simplă, „să se dea tuturor şi să se dea părţi egale” nefiind acceptabilă, tocmai sarcina identificării unor variante corecte, echitabile, descrise şi acceptate de populaţie ca fiind aşa este marea provocare pentru decidenţi. Pentru a putea decide „echitabil” este nevoie de criterii şi de priorităţi.

Pentru orice sistem democratic, două dintre criteriile fundamentale pentru distribuirea şi redistribuirea bunăstării sunt meritul şi nevoile. Pentru partea de salarizare şi de asigurări sociale (legate direct de salarizarea anterioară) „meritul” este esenţial şi el se măsoară prin contribuţiile plătite care sunt proporţionale cu salariul şi cu perioada de contribuţie. Pentru cei care nu au lucrat (sau nu au lucrat destul) şi care nu se pot ajuta singuri, asistenţa socială presupune în special măsurarea nevoilor şi sprijinul în funcţie de acestea. Copiii, tinerii, nu au avut ocazia să muncească şi să contribuie aşa că sunt ajutaţi până vor intra pe piaţa muncii şi vor putea să-şi acopere singuri nevoile şi să contribuie la buget şi la fondurile de asigurări. Copiii şi tinerii sunt priorităţi în toate sistemele democratice pentru că ei reprezintă sursele viitoare de venituri, viitorii contributori şi viitorii decidenţi. Şi în România ei reprezintă, la nivel declarativ, priorităţi.

În realitate nu este deloc așa. Iată câteva date statistice dintr-un articol pe care l-am publicat recent împreuna cu un coleg.

Tabelul 1 - Rata sărăciei absolute în 2009 după statutul ocupațional, pe medii de rezidență, (%)
Sursa: Preda și Grigoraș, 2011, Date, Ancheta Bugetelor de Familie, INS. Calculele autorilor
urbanrural
Angajat0,61,9
Angajator00
Lucrator pe cont propriu in domenii non-agricole6,112,4
Lucrator pe cont propriu în agricultură7,312,2
Șomer7,614,2
Pensionar0,93,1
Elev, student2,57,2
Casnică6,311,4
Alte categorii410,4
Total2,17,2

Tabelul 2 - Rata sărăciei absolute în 2009 pe grupe de vârstã, (%)
Sursa: Preda și Grigoraș, 2011, Date Ancheta Bugetelor de Familie, INS. Calculele autorilor.
%
0-14 ani5,8
15-24 ani7,2
25-34 ani4,1
35-44 ani4
45-54 ani4,1
55-64 ani2,8
65+ ani2,5

Datele sunt evidente: prioritari în România nu sunt copiii sau tinerii (cei mai saraci dintre români), ci persoanele în vârstă. Riscul de saracie este invers-proporțional cu varsta!! Ce mi se pare și mai interesant este că persoanele de 65+ sunt mai puțin sărace chiar în comparație cu categoriile de vârsta din care face parte populația activă care nu mai este tânără.

Veți spune că este o situație moștenită, că așa au stat lucrurile dintotdeauna. Nu este însă așa; o analiză a indicatorilor în varianta longitudinală ne indică o scădere a sărăciei mult mai mare în rândul pensionarilor decât la persoanele cu alt status ocupațional.

Tabelul 3 - Indicatori privind sărăcia absolută după statutul ocupațional, pe ani, (%)
Sursa: Preda M., Grigoraș V., 2011 calcule pe baza datelor INS
Rata sărăciei după statutul ocupațional2000200120022003200420052006200720082009
Angajat18,512,611,296,34,33,5210,9
Angajator3,13,72,51,6110,6000
Lucrător pe cont propriu în domenii non-agricole50,1414135,627,725,423,42413,79,8
Lucrător pe cont propriu în agricultura57,358,755,350,936,930,632,423,315,811,9
Șomer51,343,344,939,333,828,627,319,813,19,8
Pensionar31,125,924,220,714,210,99,86,631,9
Elev, student36,73029,224,619,415,214,310,46,34,7
Casnică47,443,239,634,830,526,523,217,110,18,9
Alte categorii47,841,739,635,828,82421,414,98,97
Total35,930,628,925,118,815,113,89,85,74,4

Dacă în anul 2000 rata sărăciei absolute în rândul pensionarilor era de 31%, aceasta a scăzut la doar 1,9% în 2009, în același timp pe total eșantion rata sărăciei reducându-se de la 36% la 4,4%. Dacă în anul 2000, 20,5% dintre săraci erau pensionari, în 2009 pensionarii reprezentau doar 10,5% dintre săraci.

Veți spune că acestă situație se bazează pe merit, că pensionarii au muncit și banii reprezintă dreptul lor „câștigat”. Da, așa este pentru o parte dintre pensionari și pentru o parte din bani. În realitate deficitul fondului de pensii este uriaș și este finanțat de la bugetul de stat, adică din banii care puteau merge la protecția sociala a copiilor, a tinerilor, a persoanelor cu dizabilități sau puteau merge la investiții. Numai cu deficitul pe 2010 al fondului de pensii se puteau construi aproximativ 300 km de autostradă în zone de deal sau se putea finanța complet o autostradă Pitești-Sibiu sau Comarnic-Brașov.

Cele mai importante cheltuieli publice din România sunt cele cu pensiile, care au ajuns în 2009 și 2010 la aproape 25% din cheltuielile publice și la aproape 10% din PIB (vezi Figura 1) fără pensionarii din sistemele de aparare (MAPN, MI, SRI) care intră în sistemul public de la începutul anului 2011.

Se va spune că pensionării merită, că ei sunt cei care au muncit o viaţă şi beneficiază de pensie doar câţiva ani. Iată date care contrazic aceste mituri (Preda și Grigoras, 2011):

  • În unele judeţe dintre toţi pensionării cei cu vârste mai mici de 60 de ani ajung chiar la 41%
  • Dintre persoanele pensionate în anul 2009, 54,6% dintre bărbaţi şi 93,8% dintre femei au ieşit înainte de 60 de ani la pensie.
  • Speranţa de viaţă la vârsta de pensionare, deci perioada în care cei pensionaţi în 2009 vor beneficia de pensie, este de cel puţin 19 ani la bărbaţi şi 24 de ani la femei după estimări solide metodologic (Ghetau,  2010).
  • Nivelul pensiei medii nete raportat la salariul mediu net ajunge la 62% pentru cei care au stagiul complet şi au atins vârsta legală de pensionare.

Toate argumentele de mai sus sunt surse de chestionare a echităţii redistribuirii în România.

Copiii şi tinerii sunt priorităţi doar la nivel declarativ, în realitate persoanele de peste 55 şi în special cele de peste 65 de ani beneficiază în mult mai mare măsură de pe urma redistribuirii. În ţările Occidentale clasa mijlocie este câştigătoarea netă a sistemului, cea care produce şi care, implicit, susţine sistemul de protecţie socială dar şi sistemul politic ce garantează acest sistem. În România, „clasa” combinată a pensionarilor şi vârstnicilor (doar 49,9% dintre pensionari fiind şi vârstnici, adică având 65 de ani sau mai mult în 2010) este cea favorizată de sistem, cea care ia deciziile (prin participare la vot şi prin reprezentare în funcţiile de decizie) şi care beneficiază de pe urma sistemului.

Ceilalţi, cei de vârstă activă şi (mai ales) tinerii şi copiii, sunt marginali în sistemul de vot şi în cel de decizie şi, drept urmare, cei mai mulţi dintre ei sunt lăsaţi să se descurce cum pot (de exemplu să câştige din sistemul privat, pe bază de efort propriu şi de competiţie) sau să aştepte uneori „firimituri” din sistemul public dominat de persoanele de peste 55 de ani, în bună parte pensionari, uneori părinţii sau bunicii lor. Desigur, nu vreau nici să generalizez şi nici să exagerea semnificaţia statisticilor: există mulţi vârstnici sau/şi pensionari săraci aşa cum există mulţi tineri sau copii care trăiesc în familii cu nivel de trăi ridicat. Există mulţi tineri care îşi ajută părinţii pensionari cu bani pentru că nu le ajung resursele dar la fel de bine există multe familii în care părinţii sau bunicii (pensionari) îşi ajută cu bani din pensie copiii sau nepoţii care lucrează şi au salarii de mizerie, mai mici sensibil decât unele pensii. Dincolo de diversitate şi de cazuri particulare, în „ferma animalelor” numită România, în medie, vârstnicii şi/sau pensionării sunt „mai egali” decât copiii şi tinerii, sunt prioritari pentru sistem şi asta nu este deloc echitabil.

_________

Bibliografie

Gheţău, Vasile. 2007. Declinul demografic şi viitorul populaţiei României, Editura Alpha MDN, Buzău.

Ghetau Vasile (2010) .21. O analiza demografica: speranta de viata a persoanelor pensionate in anul 2009,  in Vlasceanu, Lazăr (Coord). Sociologie Editura Polirom, Iasi, pp. 876-899

Preda, M., Pop, L.M., Bocioc, F. 2006, Gender Aspects of Social Security Reform in Romania – in Elaine Fultz (editor) „The Gender Dimention of Social Security Reform in Central and Eastern Europe: case studies of Romania and Slovenia” 2006,  International Labour Organization – Budapesta, (pp.11-73)

Preda, Marian, 2001, Politica Socială Românească între sărăcie şi globalizare, Polirom, Iaşi

Preda M., Grigoras V., 2011 „The public pension system in Romania: myths and facts”, in Transilvanian Review of Administrative Sciences, 1/2011

**** Casa Nationala de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale – www.cnpas.org

**** Legea 19/2000 privind Sistemul de Pensii si alte drepturi de asigurari sociale

**** EUROSTAT – epp.eurostat.ec.europa.eu

**** Anuarul statistic. 2009. INNSE

Etichetele atasate acestui articol:, , , ,

Comentarii (2)

  1. Pingback: Inechitate si agenda prioritatilor in Romania | CRISTIAN PATRASCONIU

  2. Dan Sandor spune:

    „Daca ne uitam la situatia din SUA (http://en.wikipedia.org/wiki/File:US_poverty_rate_by_age._Timeline.gif) vedem ca din anii ’70 avem si acolo o „ferma a animalelor” – cei de peste 65 de ani fiind si acolo castigatori. Persoanele in varsta sunt alegatori pe care te poti baza.
    Un factor omis in analiza, dar important, este ca in familiile sarace se nasc cei mai multi copii (in Romania, dar si in alte tari) si ca persoanele sarace traiesc mai putin.

» » tipareste acest articol

Despre (in)echitate și (lipsa de) priorități în România

Autor: Marian Preda | Categoria: Administraţie

Într-o lucrare mai veche publicată la editura Polirom abordam problema redistribuirii în sistemul de protecție socială din perspectiva echității. Exemplificam prin variantele de distribuție echitabilă formulate de Deborah Stone (1988), pentru împărțirea unei prăjituri într-o clasă de studenți, care sunt similare cu împărțirea echitabilă a oricăror resurse către orice populație de beneficiari și prin exemple concrete din politicile sociale.

Iată, ca bază a discuției, cele 8 variante:

„1. Distribuţii egale pentru beneficiari, dar drept de a fi beneficiari inegal. În practică, dreptul de a fi membru/ beneficiar este conferit de criterii precum cetăţenia sau de diverse criterii asociate cu meritul (de exemplu, dreptul de a fi student-bursier pentru studenţii unei universităţi este egal, dar nu toţi tinerii de vârsta lor ajung studenţi deci nu toţi au dreptul la o bursă).

2. Beneficii diferite pentru ranguri/ categorii diferite, dar beneficii egale pentru ranguri/ categorii egale. Este ceea ce se mai cheamă echitate verticală. Distribuţia clasică bazată pe rang este cea a salariilor din instituţiile bugetare pentru diverse niveluri de instruire şi de vechime.

3. Beneficii diferite pentru indivizi, dar egale pentru grupuri (echitate orizontală). În realitate sistemul de repartizare bazat pe cote este solicitat de grupurile care se considerã defavorizate (femei, minorităţi etnice sau rasiale etc.) şi modalitatea clasică de aplicare a lui se cheamă discriminare pozitivă sau ”acţiune afirmativă”.

De reţinut că primele 3 variante se referă toate la criterii de stabilire a beneficiarilor, iar variantele 2 şi 3 se referă la modul în care o societate este divizată în interior.

Următoarele două variante se referă la definirea beneficiului, a ”feliei” obţinută de fiecare beneficiar.

4. Beneficii specifice inegale, dar venituri totale egale. Aici beneficiul este privit ca o parte din venitul total al unui beneficiar, egalitatea fiind a întregului şi nu a părţii. Exemplul cel mai bun este cel al ajutorului social, care la noi este gândit (teoretic) ca o completare în cuantum diferit a veniturilor unei familii până la un anumit nivel minim pe membru de familie, egal pentru toţi beneficiarii.

5. Beneficii inegale, dar importanţa/ valoarea lor pentru beneficiari egală. Este cazul în special al serviciilor (de sănătate, servicii de asistenţă socială etc.) care trebuie adaptate la nevoile specifice ale fiecărui individ.

Variantele 6, 7 şi 8 se referă la natura proceselor de distribuire: competiţie, loterie sau alegeri/ vot. Spre deosebire de primele 5 variante pentru care ”corectitudinea” se referă la rezultatul final, la aceste ultime 3 variante corectitudinea se referă la procesul prin care se ajunge la rezultatul final.

6. Beneficii inegale, dar egalitate a resurselor la începerea competiţiei. Admiterea în învăţământul superior de stat (care este gratuit) sau acordarea burselor de merit sunt cele mai bune exemple.

7. Beneficii inegale, dar egalitate statistică a şanselor. Principiul loteriei nu este folosit de stat în politicile sociale, dar el rămâne o variantă teoretică utilizată, de exemplu, de posturile de televiziune particulare în acordarea/ redistribuirea unor premii/ resurse.

8. Beneficii inegale, dar drept de vot egal. Principiul este utilizat atunci când resursele pot acoperi doar o parte din cereri, de exemplu la repartizarea fondurilor pe proiecte/ priorităţi, în interiorul unei organizaţii neguvernamentale sau în comunităţi locale dacă se respectă condiţia participării la vot a tuturor beneficiarilor potenţiali. „

Preda M, 2002 pp. 66-69 – (cu trimitere la Deborah Stone, 1988)

După cum se vede în mai sus, procedurile de distribuţie includ şi elemente de egalitate şi elemente de inegalitate care, în combinaţie şi în anumite contexte sunt acceptate ca fiind corecte, echitabile, deşi nu presupun doar egalitate în sensul de identitate a tuturor elementelor.

Sursa de acceptare a unor combinaţii de elemente egale cu cele inegale ca fiind corecte este tocmai diversitatea, diferenţierea între nevoile, meritele şi alte caracteristici ale beneficiarilor. Iar încercarea de a avea beneficiari „identici” nu poate fi decât aberantă, exemplele unor asemenea încercări fiind, toate, tragedii ale mitologiei sau istoriei; aşa a fost mitul lui Procust, cel care îşi aducea oaspeţii la aceeaşi lungime întinzându-i sau retezandu-i până la dimensiunea patului în care îi culca, aşa au fost principiul eugeniei naziste sau încercarea comunismului de a crea un o societate egalitară cu „oameni noi”.

Nefiind identici beneficiarii, o distribuţie complet egalitară a feliilor către ei este, din start, inechitabilă pentru că va conduce la rezultate post-redistribuire non-identice, inegale. Este, poate, semnificativ să menţionez că în zecile de cazuri în care am repetat exerciţiul împărţirii (imaginare a) unei prăjituri într-un grup de studenţi români, prima variantă propusă de cineva din grup ca fiind „echitabilă” era tocmai cea în care fiecare membru al grupului avea drept egal la o felie identică. După aceea veneau chestionările, discuţiile şi variantele cu adevărat echitabile bazate pe merit, pe nevoi, pe egalitate de şansă etc.

Variantă simplă, „să se dea tuturor şi să se dea părţi egale” nefiind acceptabilă, tocmai sarcina identificării unor variante corecte, echitabile, descrise şi acceptate de populaţie ca fiind aşa este marea provocare pentru decidenţi. Pentru a putea decide „echitabil” este nevoie de criterii şi de priorităţi.

Pentru orice sistem democratic, două dintre criteriile fundamentale pentru distribuirea şi redistribuirea bunăstării sunt meritul şi nevoile. Pentru partea de salarizare şi de asigurări sociale (legate direct de salarizarea anterioară) „meritul” este esenţial şi el se măsoară prin contribuţiile plătite care sunt proporţionale cu salariul şi cu perioada de contribuţie. Pentru cei care nu au lucrat (sau nu au lucrat destul) şi care nu se pot ajuta singuri, asistenţa socială presupune în special măsurarea nevoilor şi sprijinul în funcţie de acestea. Copiii, tinerii, nu au avut ocazia să muncească şi să contribuie aşa că sunt ajutaţi până vor intra pe piaţa muncii şi vor putea să-şi acopere singuri nevoile şi să contribuie la buget şi la fondurile de asigurări. Copiii şi tinerii sunt priorităţi în toate sistemele democratice pentru că ei reprezintă sursele viitoare de venituri, viitorii contributori şi viitorii decidenţi. Şi în România ei reprezintă, la nivel declarativ, priorităţi.

În realitate nu este deloc așa. Iată câteva date statistice dintr-un articol pe care l-am publicat recent împreuna cu un coleg.

Tabelul 1 - Rata sărăciei absolute în 2009 după statutul ocupațional, pe medii de rezidență, (%)
Sursa: Preda și Grigoraș, 2011, Date, Ancheta Bugetelor de Familie, INS. Calculele autorilor
urbanrural
Angajat0,61,9
Angajator00
Lucrator pe cont propriu in domenii non-agricole6,112,4
Lucrator pe cont propriu în agricultură7,312,2
Șomer7,614,2
Pensionar0,93,1
Elev, student2,57,2
Casnică6,311,4
Alte categorii410,4
Total2,17,2

Tabelul 2 - Rata sărăciei absolute în 2009 pe grupe de vârstã, (%)
Sursa: Preda și Grigoraș, 2011, Date Ancheta Bugetelor de Familie, INS. Calculele autorilor.
%
0-14 ani5,8
15-24 ani7,2
25-34 ani4,1
35-44 ani4
45-54 ani4,1
55-64 ani2,8
65+ ani2,5

Datele sunt evidente: prioritari în România nu sunt copiii sau tinerii (cei mai saraci dintre români), ci persoanele în vârstă. Riscul de saracie este invers-proporțional cu varsta!! Ce mi se pare și mai interesant este că persoanele de 65+ sunt mai puțin sărace chiar în comparație cu categoriile de vârsta din care face parte populația activă care nu mai este tânără.

Veți spune că este o situație moștenită, că așa au stat lucrurile dintotdeauna. Nu este însă așa; o analiză a indicatorilor în varianta longitudinală ne indică o scădere a sărăciei mult mai mare în rândul pensionarilor decât la persoanele cu alt status ocupațional.

Tabelul 3 - Indicatori privind sărăcia absolută după statutul ocupațional, pe ani, (%)
Sursa: Preda M., Grigoraș V., 2011 calcule pe baza datelor INS
Rata sărăciei după statutul ocupațional2000200120022003200420052006200720082009
Angajat18,512,611,296,34,33,5210,9
Angajator3,13,72,51,6110,6000
Lucrător pe cont propriu în domenii non-agricole50,1414135,627,725,423,42413,79,8
Lucrător pe cont propriu în agricultura57,358,755,350,936,930,632,423,315,811,9
Șomer51,343,344,939,333,828,627,319,813,19,8
Pensionar31,125,924,220,714,210,99,86,631,9
Elev, student36,73029,224,619,415,214,310,46,34,7
Casnică47,443,239,634,830,526,523,217,110,18,9
Alte categorii47,841,739,635,828,82421,414,98,97
Total35,930,628,925,118,815,113,89,85,74,4

Dacă în anul 2000 rata sărăciei absolute în rândul pensionarilor era de 31%, aceasta a scăzut la doar 1,9% în 2009, în același timp pe total eșantion rata sărăciei reducându-se de la 36% la 4,4%. Dacă în anul 2000, 20,5% dintre săraci erau pensionari, în 2009 pensionarii reprezentau doar 10,5% dintre săraci.

Veți spune că acestă situație se bazează pe merit, că pensionarii au muncit și banii reprezintă dreptul lor „câștigat”. Da, așa este pentru o parte dintre pensionari și pentru o parte din bani. În realitate deficitul fondului de pensii este uriaș și este finanțat de la bugetul de stat, adică din banii care puteau merge la protecția sociala a copiilor, a tinerilor, a persoanelor cu dizabilități sau puteau merge la investiții. Numai cu deficitul pe 2010 al fondului de pensii se puteau construi aproximativ 300 km de autostradă în zone de deal sau se putea finanța complet o autostradă Pitești-Sibiu sau Comarnic-Brașov.

Cele mai importante cheltuieli publice din România sunt cele cu pensiile, care au ajuns în 2009 și 2010 la aproape 25% din cheltuielile publice și la aproape 10% din PIB (vezi Figura 1) fără pensionarii din sistemele de aparare (MAPN, MI, SRI) care intră în sistemul public de la începutul anului 2011.

Se va spune că pensionării merită, că ei sunt cei care au muncit o viaţă şi beneficiază de pensie doar câţiva ani. Iată date care contrazic aceste mituri (Preda și Grigoras, 2011):

  • În unele judeţe dintre toţi pensionării cei cu vârste mai mici de 60 de ani ajung chiar la 41%
  • Dintre persoanele pensionate în anul 2009, 54,6% dintre bărbaţi şi 93,8% dintre femei au ieşit înainte de 60 de ani la pensie.
  • Speranţa de viaţă la vârsta de pensionare, deci perioada în care cei pensionaţi în 2009 vor beneficia de pensie, este de cel puţin 19 ani la bărbaţi şi 24 de ani la femei după estimări solide metodologic (Ghetau,  2010).
  • Nivelul pensiei medii nete raportat la salariul mediu net ajunge la 62% pentru cei care au stagiul complet şi au atins vârsta legală de pensionare.

Toate argumentele de mai sus sunt surse de chestionare a echităţii redistribuirii în România.

Copiii şi tinerii sunt priorităţi doar la nivel declarativ, în realitate persoanele de peste 55 şi în special cele de peste 65 de ani beneficiază în mult mai mare măsură de pe urma redistribuirii. În ţările Occidentale clasa mijlocie este câştigătoarea netă a sistemului, cea care produce şi care, implicit, susţine sistemul de protecţie socială dar şi sistemul politic ce garantează acest sistem. În România, „clasa” combinată a pensionarilor şi vârstnicilor (doar 49,9% dintre pensionari fiind şi vârstnici, adică având 65 de ani sau mai mult în 2010) este cea favorizată de sistem, cea care ia deciziile (prin participare la vot şi prin reprezentare în funcţiile de decizie) şi care beneficiază de pe urma sistemului.

Ceilalţi, cei de vârstă activă şi (mai ales) tinerii şi copiii, sunt marginali în sistemul de vot şi în cel de decizie şi, drept urmare, cei mai mulţi dintre ei sunt lăsaţi să se descurce cum pot (de exemplu să câştige din sistemul privat, pe bază de efort propriu şi de competiţie) sau să aştepte uneori „firimituri” din sistemul public dominat de persoanele de peste 55 de ani, în bună parte pensionari, uneori părinţii sau bunicii lor. Desigur, nu vreau nici să generalizez şi nici să exagerea semnificaţia statisticilor: există mulţi vârstnici sau/şi pensionari săraci aşa cum există mulţi tineri sau copii care trăiesc în familii cu nivel de trăi ridicat. Există mulţi tineri care îşi ajută părinţii pensionari cu bani pentru că nu le ajung resursele dar la fel de bine există multe familii în care părinţii sau bunicii (pensionari) îşi ajută cu bani din pensie copiii sau nepoţii care lucrează şi au salarii de mizerie, mai mici sensibil decât unele pensii. Dincolo de diversitate şi de cazuri particulare, în „ferma animalelor” numită România, în medie, vârstnicii şi/sau pensionării sunt „mai egali” decât copiii şi tinerii, sunt prioritari pentru sistem şi asta nu este deloc echitabil.

_________

Bibliografie

Gheţău, Vasile. 2007. Declinul demografic şi viitorul populaţiei României, Editura Alpha MDN, Buzău.

Ghetau Vasile (2010) .21. O analiza demografica: speranta de viata a persoanelor pensionate in anul 2009,  in Vlasceanu, Lazăr (Coord). Sociologie Editura Polirom, Iasi, pp. 876-899

Preda, M., Pop, L.M., Bocioc, F. 2006, Gender Aspects of Social Security Reform in Romania – in Elaine Fultz (editor) „The Gender Dimention of Social Security Reform in Central and Eastern Europe: case studies of Romania and Slovenia” 2006,  International Labour Organization – Budapesta, (pp.11-73)

Preda, Marian, 2001, Politica Socială Românească între sărăcie şi globalizare, Polirom, Iaşi

Preda M., Grigoras V., 2011 „The public pension system in Romania: myths and facts”, in Transilvanian Review of Administrative Sciences, 1/2011

**** Casa Nationala de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale – www.cnpas.org

**** Legea 19/2000 privind Sistemul de Pensii si alte drepturi de asigurari sociale

**** EUROSTAT – epp.eurostat.ec.europa.eu

**** Anuarul statistic. 2009. INNSE




Etichetele atasate acestui articol: , , , ,