Despre cum omul poate să sfințească locul

Avertizorii, (încă) un instrument de luptă împotriva corupției nefolosit. Status quo, oportunități și posibile măsuri

Autor: Dan Balica | Categoria: Administraţie
21-04-2011

Fenomenul wikileaks a devenit de curând o realitate cotidiană. Fie că vorbim despre dedesubturi ale diplomației internaționale sau despre noi încălcări ale drepturilor omului, înțelegeri politice sau strategii militare, wiki-divulgările ne năpădesc ziarele și televizoarele (fără a mai menționa internetul).

Totuși, wikileaks nu este original decât în amploare, acesta reprezentând nimic altceva decât o amplificare a unui fenomen altfel mai degrabă rar și frecvent blamat la nivel social: avertizarea sau ceea ce în engleză este cunoscut drept whistleblowing (a fluiera, a atrage atenția privind o neregulă). Nouă (românilor) fenomenul ne este mai puțin cunoscut, deși în alte state (vezi SUA) potențialul benefic a fost apreciat încă din secolul al XIX-lea când au fost adoptate primele reglementări legale în acest sens.

Ce reprezintă avertizarea în interes public (whistleblowing-ul)?

În termeni simpli, whistleblowing-ul poate fi definit drept acțiunea de a divulga de către un membru al unei organizații a unor practici ilegale, imorale sau nelegitime, aflate sub controlul organizației, către o persoană sau organizație care poate să ia măsuri în acest sens (Near și Miceli 1985). Sigur, de aici putem avansa în infinite dezbateri: avertizori pot fi doar actuali membri sau și foști membri sau potențiali membri (sau trebuie să fie neapărat membri?); avertizori sunt doar cei care „publică” informația, sau în această categorie intră și cei care încearcă să soluționeze problema păstrând-o în interiorul sistemului; avertizarea vizează orice fel de neregulă sau doar ilegalitățile; orice fel de risipă sau doar cea „semnificativă”? Nu vom insista prea mult asupra acestor aspecte, nefiind menirea primară a materialului de față, preferând în schimb să arătăm de ce whsitleblowin-ul este de încurajat, cum funcționează el în alte sisteme și cum stă treaba la noi.

De ce am încuraja whistleblowingul/avertizarea?

Răspunsul e simplu: combate frauda, corupția, ineficiența și protejează statul de drept, adică generează beneficii comune, dar, pe de altă parte, impune costuri (sau cel puțin riscuri) extrem de consistente asupra avertizorului, adică presupune costuri individuale, lucru ce ar putea reduce, și pe bună dreptate, disponibilitatea de a avertiza, anulând astfel potențialul beneficiu public. Să le luăm pe rând.

Potrivit unor estimări (Gundlach, Martinko și Douglas 2008), în 2006, în corporațiile americane au avut loc fraude de nu mai puțin de 650 miliarde de dolari, o treime dintre acestea fiind descoperite datorită unor acțiuni de whistleblowing din partea unor membri ai acestor organizații. Mai mult, potrivit unui studiu al PwC, 43% din fraudele realizate în companii în 2007 au fost identificate cu ajutorul unor activități legate de whistleblowing (PwC 2007) motiv pentru care compania de consultanță încurajează corporațiile să-și întărească eforturile de susținere a unor asemenea activități, cu atât mai mult cu cât acestea se dovedesc a fi mai eficiente în a combate frauda decât instrumente mai laborioase precum auditul, fie acesta intern sau extern (Sweeney 2008). În aceeași notă, un argument interesant avansat de doi cercetători (D. Lewis și T. Uys 2007) pentru sprijinirea financiară a avertizorilor este că ei se comportă practic asemeni unor consultanți care diagnostichează zonele cu probleme din cadrul organizației, și, de cele mai multe ori, propun și soluții la acestea. În concluzie, de ce ai angaja firme de consultanță, audit și diagnoză când ai foarte bine proprii consultanți în cadrul organizației?

Evident, și statul poate beneficia de pe urma avertizărilor în primul rând întrucât poate să se protejeze față de eforturile agenților economici de evitare a plăților taxelor și impozitelor datorate. În al doilea rând, presupunând că sectorul public nu reprezintă o lume radical diferită de sectorul privat, poate să prevină și să reducă utilizarea abuzivă a resurselor publice de către birocrați și politicieni, după modelul corporațiilor private. Mai mult, potrivit lui Miceli and Near (1992) avertizarea poate încuraja dereglementarea (altfel spus debirocratizarea) întrucât promovează auto-monitorizarea și auto-corecția organizațiilor și chiar reducerea taxelor și a impozitelor prin creșterea eficienței utilizării resurselor publice. Aceștia mai menționează, ca alte posibile beneficii, o îmbunătățire a moralului, siguranței și bunăstării membrilor organizației, reducerea risipei și a erorilor manageriale, dar și un sprijin crescut față de normele deontologice.

Și totuși, dacă pe de-o parte avertizarea prezintă beneficii „externe” importante, așa cum am menționat anterior, generează pentru avertizori riscuri și nu puține. Potrivit unui studiu realizat în SUA de către Centrul Național pentru Avertizori (National Whistleblower Center), jumătate dintre avertizorii chestionați și-au pierdut locul de muncă după ce au tras semnalul de alarmă, marea majoritate dintre aceștia menționând că au suferit și alte forme de „reprimare”. Mai mult, consecințele negative ale avertizării depășesc sfera restrânsă a locului de muncă, în condițiile în care, potrivit altor studii, majoritatea avertizorilor își pierd locuința și chiar căsniciile, suferă de depresie și anxietate (84%) și o degradare constantă a condiției fizice (2/3 dintre avertizori) (Bouville 2007, Alford 2007, Miceli, Near și Dworkin 2008).

În concluzie, paradoxal, dacă beneficiile avertizării sunt mai degrabă pentru exterior, și destul de consistente, riscurile (sau costurile) sunt mai degrabă suportate de individ (nu societate, nu organizație) și par a fi greu de ignorat. Așadar, se pune problema ca principalul beneficiar (exteriorul, fie că vorbim de stat sau organizații) să compenseze, într-o formă sau alta, avertizorul pentru riscul la care s-a expus și pentru beneficiul adus.

SUA au sesizat situația iar în 1863 au adoptat False Claim Act, lege potrivit căreia oricine deține informații despre o fraudă care implică resurse din bugetul federal, poate să o reclame instanței, moment din care Guvernul este obligat să ancheteze reclamația și să continue procesul inițiat de cetățean. Acesta din urmă nu mai are altă obligație după ce Guvernul a preluat frâiele anchetei, însă poate primi între 15 și 30% din dauna care a fost prevenită sau recuperată prin acțiunea introdusă. Astfel, între 1986 și 2004 peste 1,4 mld. de dolari au fost acordați ca recompense, fiind astfel salvați de la fraudă resurse de aproximativ 13,5 miliarde de dolari (Macey 2007). Aceeași lege prevede ca avertizorul, în ipoteza în care și-a pierdut locul de muncă, să fie repus în funcție, cu vechimea aferentă, cu acordarea drepturilor salariale dublate plus dobânda corespuzătoare precum și alte compensații pentru tratamentul discriminatoriu la care a fost supus. Pentru angajații din sectorul public, SUA au adoptat și Whistleblower Protection Act, menită a încuraja și mai puternic avertizarea în interes public prin întărirea mecanismelor de protecție (protejarea anonimatului, obligația organizației de a dovedi că ar fi luat exact aceleași acțiuni față de angajat indiferent de avertizarea realizată, introducerea unor organisme și structuri specifice de protecție).

Cum stăm noi?

Și România s-a alăturat în 2004 statelor care au luat măsuri legale pentru protejarea avertizorilor publici. Legea 571/2004, legea privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, a fost adoptată de Parlament în contextul în care România trebuia să își pună în acord legislația internă cu tratatele internaționale ratificate, printre care United Nations Convention against Corruption și Council of Europe’s Civil Law Convention against Corruption. (Alistar, Năstase 2009).

Legea este la prima vedere destul de generoasă, în sensul în care protejează majoritatea angajaților din sectorul public (mai puțin magistratura) care realizează o avertizare în interes public, adică atrag atenție asupra unei ilegalități, ineficiențe sau încălcări a principiului bunei guvernări, termen destul de ambiguu și care teoretic nu restrânge în niciun fel avertizorul. Acesta din urmă, pentru a se proteja de eventualele abuzuri din partea instituției, poate să solicite prezența mass-media (sau a unui reprezentant sindical) la ședința comisiei de disciplină și se poate adresa instanței de judecată.

Totuși, minusurile sau insuficiențele legale par a fi dominante comparativ cu instrumentele de apărare. În primul rând, legea protejează doar împotriva represaliilor directe, luate prin intermediul comisiei de disciplină, nu și față de alternativele indirecte de sancțiune, precum afectarea dreptului la promovare, delegarea și detașarea etc. De asemenea, conform reglementărilor, identitatea avertizorului rămâne cunoscută, cu excepția acelor situații în care cel vizat este superiorul ierarhic al avertizorului, o persoană care are atribuții de verificare și control asupra acestuia sau dacă în discuție este o faptă penală. În al treilea rând, în cazul în care sancțiunea a fost abuzivă, instanța poate dispune anularea acesteia, fără a prevedea însă măsuri compensatorii pentru prejudiciile cauzate. Este prea puțin surprinzător, în acest context, că situațiile de avertizare la nivelul administrației publice din România sunt extrem de rare, după cum o arată și un studiu al Transparency Internațional din 2008.

Timiditatea legală nu reprezintă însă singura justificare pentru absența de facto a avertizărilor. Chiar dacă o serie de ONG-uri (TI și Pro Democrația – vezi aici și aici) au depus (oarecare) eforturi pentru popularizarea prevederilor legale, fiind conceput inclusiv un ghid al avertizorului de integritate, lipsește încă o strategie integrată de suport a avertizorilor, atât în etapa de pre-avertizare cât mai ales de post-avertizare. Spre deosebire de ceea poate fi în genere perceput ca best practice in whistleblowiong, și anume modelul american, unde există un centru de consiliere, suport și sprijin pentru reintegrarea avertizorilor, există instituții publice abilitate să soluționeze astfel de cazuri, dar mai ales există o dezbatere reală atât în media cât și în Congres, în România infrastructura de sprijin este practic inexistentă. Platforma concepută de TI pentru a veni în sprijinul avertizorilor pare a avea un impact modest (dacă acesta există), problema este mai degrabă absentă din media, iar membrii legislativului promovează mesaje chiar opuse celui de susținere pentru avertizori. În plus, s-ar putea argumenta că moștenirea comunistă, unde avertizorii (sau, într-un sens peiorativ, pârâcioșii) erau mai degrabă aliați ai regimului și mai puțin „oameni de bine”, a generat norme sociale care nu prețuiesc (sau chiar descurajează) avertizarea. Dacă la toate aceasta adăugăm prezența unui sistem judiciar disfuncțional, care garantează mai degrabă că problema nu va fi soluționată decât reversul, în contextul în care diverse studii arată că un factor decisiv în decizia de a avertiza este convingerea că problema va fi soluționată (Raport al Merit System Protection Board 1994), constatăm că a avertiza este mai degrabă o dovadă de nesăbuință decât de curaj sau responsabilitate. Așadar….

Ce-i de făcut?

Probabil că ar trebui început printr-o mai bună popularizare a instrumentului avertizării dar și a dezvoltări infrastructurii de suport pentru avertizări, și aici ONG-urile au cel mai mare rol. TI a recunoscut în studiile sale că o problemă este insuficienta cunoaștere a prevederilor legale de către posibilii beneficiari, însă măsurile în acest sens se lasă așteptate.

De asemenea, ar trebui întărită partea de „recompensă” prin acordarea unor stimulente financiare avertizorilor, ca răsplată pentru riscul asumat, dar și prin consolidarea instrumentelor legale de protecție: anonimitatea, extinderea definiției sancțiunilor și introducerea obligației de probă că nu s-a realizat discriminarea în sarcina organizației care ar trebui să probeze că ar fi luat aceleași măsuri indiferent de avertizare.

Impactul unor asemenea măsuri, desigur, nu ar fi unul imediat, dar ar transmite un semnal clar de sprijin pentru cei care își pun în joc cariera și viața personală pentru un beneficiu care merge mai degrabă spre filantropie decât spre interes-propriu. Și chiar dacă filantropia e lăudabilă, să nu pariem, totuși, totul pe o carte.

 

Surse:

Alistar, V., Năstase, A., ‘The protection of whistleblower in Romania’, în Staronova K, Sicakova-Beblava, E. (ed.), Corruption and Anticorruption Measures in Central and Eastern Europe, NISPAcee, Bratislava, 2009, pp. 225 – 243.

Bouville, M, ‘Whistle-Blowing and Morality’, 2008, Journal of Business Ethics, 81, 579 – 585.

Jonathan R. Macey, Getting the Word Out About Fraud: A Theoretical Analysis of Whistleblowing and Insider Trading, 2007.

Lewis, D., Uys T., ‘Protecting whistleblowers at work: A comparison of the impact of British and South African legislation’, 2007, Managerial Law, Vol. 49, Issue 3, pp. 76 – 92.

Miceli, M.P. și Near, J.P., ‘Organizational dissidence: The case of whistle-blowing’, 1985, Journal of Business Ethics, No. 4, pp. 1–16.

Miceli, M.P. și Near, J.P., „Blowing the whistle: the organizational and legal implications for companies and employees”, Lexington Books, 1992.

Miceli, M.P., Near, J.P. și Dworkin, T.M., ‘Whistle-blowing in organizations’, Routledge, 2008.

PwC, 2007, Economic Crime: people, culture and control, http://www.whistleblowers.org/storage/whistleblowers/documents/pwc_survey.pdf

Sweeney, P. , Hotlines helpful for blowing the whistle, 2008, Financial Executive, 24(4), pp. 28-31.

Etichetele atasate acestui articol:, , ,

Nu se pot adauga comentarii la acest articol.

» » tipareste acest articol

Despre cum omul poate să sfințească locul | Avertizorii, (încă) un instrument de luptă împotriva corupției nefolosit. Status quo, oportunități și posibile măsuri

Autor: Dan Balica | Categoria: Administraţie

Fenomenul wikileaks a devenit de curând o realitate cotidiană. Fie că vorbim despre dedesubturi ale diplomației internaționale sau despre noi încălcări ale drepturilor omului, înțelegeri politice sau strategii militare, wiki-divulgările ne năpădesc ziarele și televizoarele (fără a mai menționa internetul).

Totuși, wikileaks nu este original decât în amploare, acesta reprezentând nimic altceva decât o amplificare a unui fenomen altfel mai degrabă rar și frecvent blamat la nivel social: avertizarea sau ceea ce în engleză este cunoscut drept whistleblowing (a fluiera, a atrage atenția privind o neregulă). Nouă (românilor) fenomenul ne este mai puțin cunoscut, deși în alte state (vezi SUA) potențialul benefic a fost apreciat încă din secolul al XIX-lea când au fost adoptate primele reglementări legale în acest sens.

Ce reprezintă avertizarea în interes public (whistleblowing-ul)?

În termeni simpli, whistleblowing-ul poate fi definit drept acțiunea de a divulga de către un membru al unei organizații a unor practici ilegale, imorale sau nelegitime, aflate sub controlul organizației, către o persoană sau organizație care poate să ia măsuri în acest sens (Near și Miceli 1985). Sigur, de aici putem avansa în infinite dezbateri: avertizori pot fi doar actuali membri sau și foști membri sau potențiali membri (sau trebuie să fie neapărat membri?); avertizori sunt doar cei care „publică” informația, sau în această categorie intră și cei care încearcă să soluționeze problema păstrând-o în interiorul sistemului; avertizarea vizează orice fel de neregulă sau doar ilegalitățile; orice fel de risipă sau doar cea „semnificativă”? Nu vom insista prea mult asupra acestor aspecte, nefiind menirea primară a materialului de față, preferând în schimb să arătăm de ce whsitleblowin-ul este de încurajat, cum funcționează el în alte sisteme și cum stă treaba la noi.

De ce am încuraja whistleblowingul/avertizarea?

Răspunsul e simplu: combate frauda, corupția, ineficiența și protejează statul de drept, adică generează beneficii comune, dar, pe de altă parte, impune costuri (sau cel puțin riscuri) extrem de consistente asupra avertizorului, adică presupune costuri individuale, lucru ce ar putea reduce, și pe bună dreptate, disponibilitatea de a avertiza, anulând astfel potențialul beneficiu public. Să le luăm pe rând.

Potrivit unor estimări (Gundlach, Martinko și Douglas 2008), în 2006, în corporațiile americane au avut loc fraude de nu mai puțin de 650 miliarde de dolari, o treime dintre acestea fiind descoperite datorită unor acțiuni de whistleblowing din partea unor membri ai acestor organizații. Mai mult, potrivit unui studiu al PwC, 43% din fraudele realizate în companii în 2007 au fost identificate cu ajutorul unor activități legate de whistleblowing (PwC 2007) motiv pentru care compania de consultanță încurajează corporațiile să-și întărească eforturile de susținere a unor asemenea activități, cu atât mai mult cu cât acestea se dovedesc a fi mai eficiente în a combate frauda decât instrumente mai laborioase precum auditul, fie acesta intern sau extern (Sweeney 2008). În aceeași notă, un argument interesant avansat de doi cercetători (D. Lewis și T. Uys 2007) pentru sprijinirea financiară a avertizorilor este că ei se comportă practic asemeni unor consultanți care diagnostichează zonele cu probleme din cadrul organizației, și, de cele mai multe ori, propun și soluții la acestea. În concluzie, de ce ai angaja firme de consultanță, audit și diagnoză când ai foarte bine proprii consultanți în cadrul organizației?

Evident, și statul poate beneficia de pe urma avertizărilor în primul rând întrucât poate să se protejeze față de eforturile agenților economici de evitare a plăților taxelor și impozitelor datorate. În al doilea rând, presupunând că sectorul public nu reprezintă o lume radical diferită de sectorul privat, poate să prevină și să reducă utilizarea abuzivă a resurselor publice de către birocrați și politicieni, după modelul corporațiilor private. Mai mult, potrivit lui Miceli and Near (1992) avertizarea poate încuraja dereglementarea (altfel spus debirocratizarea) întrucât promovează auto-monitorizarea și auto-corecția organizațiilor și chiar reducerea taxelor și a impozitelor prin creșterea eficienței utilizării resurselor publice. Aceștia mai menționează, ca alte posibile beneficii, o îmbunătățire a moralului, siguranței și bunăstării membrilor organizației, reducerea risipei și a erorilor manageriale, dar și un sprijin crescut față de normele deontologice.

Și totuși, dacă pe de-o parte avertizarea prezintă beneficii „externe” importante, așa cum am menționat anterior, generează pentru avertizori riscuri și nu puține. Potrivit unui studiu realizat în SUA de către Centrul Național pentru Avertizori (National Whistleblower Center), jumătate dintre avertizorii chestionați și-au pierdut locul de muncă după ce au tras semnalul de alarmă, marea majoritate dintre aceștia menționând că au suferit și alte forme de „reprimare”. Mai mult, consecințele negative ale avertizării depășesc sfera restrânsă a locului de muncă, în condițiile în care, potrivit altor studii, majoritatea avertizorilor își pierd locuința și chiar căsniciile, suferă de depresie și anxietate (84%) și o degradare constantă a condiției fizice (2/3 dintre avertizori) (Bouville 2007, Alford 2007, Miceli, Near și Dworkin 2008).

În concluzie, paradoxal, dacă beneficiile avertizării sunt mai degrabă pentru exterior, și destul de consistente, riscurile (sau costurile) sunt mai degrabă suportate de individ (nu societate, nu organizație) și par a fi greu de ignorat. Așadar, se pune problema ca principalul beneficiar (exteriorul, fie că vorbim de stat sau organizații) să compenseze, într-o formă sau alta, avertizorul pentru riscul la care s-a expus și pentru beneficiul adus.

SUA au sesizat situația iar în 1863 au adoptat False Claim Act, lege potrivit căreia oricine deține informații despre o fraudă care implică resurse din bugetul federal, poate să o reclame instanței, moment din care Guvernul este obligat să ancheteze reclamația și să continue procesul inițiat de cetățean. Acesta din urmă nu mai are altă obligație după ce Guvernul a preluat frâiele anchetei, însă poate primi între 15 și 30% din dauna care a fost prevenită sau recuperată prin acțiunea introdusă. Astfel, între 1986 și 2004 peste 1,4 mld. de dolari au fost acordați ca recompense, fiind astfel salvați de la fraudă resurse de aproximativ 13,5 miliarde de dolari (Macey 2007). Aceeași lege prevede ca avertizorul, în ipoteza în care și-a pierdut locul de muncă, să fie repus în funcție, cu vechimea aferentă, cu acordarea drepturilor salariale dublate plus dobânda corespuzătoare precum și alte compensații pentru tratamentul discriminatoriu la care a fost supus. Pentru angajații din sectorul public, SUA au adoptat și Whistleblower Protection Act, menită a încuraja și mai puternic avertizarea în interes public prin întărirea mecanismelor de protecție (protejarea anonimatului, obligația organizației de a dovedi că ar fi luat exact aceleași acțiuni față de angajat indiferent de avertizarea realizată, introducerea unor organisme și structuri specifice de protecție).

Cum stăm noi?

Și România s-a alăturat în 2004 statelor care au luat măsuri legale pentru protejarea avertizorilor publici. Legea 571/2004, legea privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, a fost adoptată de Parlament în contextul în care România trebuia să își pună în acord legislația internă cu tratatele internaționale ratificate, printre care United Nations Convention against Corruption și Council of Europe’s Civil Law Convention against Corruption. (Alistar, Năstase 2009).

Legea este la prima vedere destul de generoasă, în sensul în care protejează majoritatea angajaților din sectorul public (mai puțin magistratura) care realizează o avertizare în interes public, adică atrag atenție asupra unei ilegalități, ineficiențe sau încălcări a principiului bunei guvernări, termen destul de ambiguu și care teoretic nu restrânge în niciun fel avertizorul. Acesta din urmă, pentru a se proteja de eventualele abuzuri din partea instituției, poate să solicite prezența mass-media (sau a unui reprezentant sindical) la ședința comisiei de disciplină și se poate adresa instanței de judecată.

Totuși, minusurile sau insuficiențele legale par a fi dominante comparativ cu instrumentele de apărare. În primul rând, legea protejează doar împotriva represaliilor directe, luate prin intermediul comisiei de disciplină, nu și față de alternativele indirecte de sancțiune, precum afectarea dreptului la promovare, delegarea și detașarea etc. De asemenea, conform reglementărilor, identitatea avertizorului rămâne cunoscută, cu excepția acelor situații în care cel vizat este superiorul ierarhic al avertizorului, o persoană care are atribuții de verificare și control asupra acestuia sau dacă în discuție este o faptă penală. În al treilea rând, în cazul în care sancțiunea a fost abuzivă, instanța poate dispune anularea acesteia, fără a prevedea însă măsuri compensatorii pentru prejudiciile cauzate. Este prea puțin surprinzător, în acest context, că situațiile de avertizare la nivelul administrației publice din România sunt extrem de rare, după cum o arată și un studiu al Transparency Internațional din 2008.

Timiditatea legală nu reprezintă însă singura justificare pentru absența de facto a avertizărilor. Chiar dacă o serie de ONG-uri (TI și Pro Democrația – vezi aici și aici) au depus (oarecare) eforturi pentru popularizarea prevederilor legale, fiind conceput inclusiv un ghid al avertizorului de integritate, lipsește încă o strategie integrată de suport a avertizorilor, atât în etapa de pre-avertizare cât mai ales de post-avertizare. Spre deosebire de ceea poate fi în genere perceput ca best practice in whistleblowiong, și anume modelul american, unde există un centru de consiliere, suport și sprijin pentru reintegrarea avertizorilor, există instituții publice abilitate să soluționeze astfel de cazuri, dar mai ales există o dezbatere reală atât în media cât și în Congres, în România infrastructura de sprijin este practic inexistentă. Platforma concepută de TI pentru a veni în sprijinul avertizorilor pare a avea un impact modest (dacă acesta există), problema este mai degrabă absentă din media, iar membrii legislativului promovează mesaje chiar opuse celui de susținere pentru avertizori. În plus, s-ar putea argumenta că moștenirea comunistă, unde avertizorii (sau, într-un sens peiorativ, pârâcioșii) erau mai degrabă aliați ai regimului și mai puțin „oameni de bine”, a generat norme sociale care nu prețuiesc (sau chiar descurajează) avertizarea. Dacă la toate aceasta adăugăm prezența unui sistem judiciar disfuncțional, care garantează mai degrabă că problema nu va fi soluționată decât reversul, în contextul în care diverse studii arată că un factor decisiv în decizia de a avertiza este convingerea că problema va fi soluționată (Raport al Merit System Protection Board 1994), constatăm că a avertiza este mai degrabă o dovadă de nesăbuință decât de curaj sau responsabilitate. Așadar….

Ce-i de făcut?

Probabil că ar trebui început printr-o mai bună popularizare a instrumentului avertizării dar și a dezvoltări infrastructurii de suport pentru avertizări, și aici ONG-urile au cel mai mare rol. TI a recunoscut în studiile sale că o problemă este insuficienta cunoaștere a prevederilor legale de către posibilii beneficiari, însă măsurile în acest sens se lasă așteptate.

De asemenea, ar trebui întărită partea de „recompensă” prin acordarea unor stimulente financiare avertizorilor, ca răsplată pentru riscul asumat, dar și prin consolidarea instrumentelor legale de protecție: anonimitatea, extinderea definiției sancțiunilor și introducerea obligației de probă că nu s-a realizat discriminarea în sarcina organizației care ar trebui să probeze că ar fi luat aceleași măsuri indiferent de avertizare.

Impactul unor asemenea măsuri, desigur, nu ar fi unul imediat, dar ar transmite un semnal clar de sprijin pentru cei care își pun în joc cariera și viața personală pentru un beneficiu care merge mai degrabă spre filantropie decât spre interes-propriu. Și chiar dacă filantropia e lăudabilă, să nu pariem, totuși, totul pe o carte.

 

Surse:

Alistar, V., Năstase, A., ‘The protection of whistleblower in Romania’, în Staronova K, Sicakova-Beblava, E. (ed.), Corruption and Anticorruption Measures in Central and Eastern Europe, NISPAcee, Bratislava, 2009, pp. 225 – 243.

Bouville, M, ‘Whistle-Blowing and Morality’, 2008, Journal of Business Ethics, 81, 579 – 585.

Jonathan R. Macey, Getting the Word Out About Fraud: A Theoretical Analysis of Whistleblowing and Insider Trading, 2007.

Lewis, D., Uys T., ‘Protecting whistleblowers at work: A comparison of the impact of British and South African legislation’, 2007, Managerial Law, Vol. 49, Issue 3, pp. 76 – 92.

Miceli, M.P. și Near, J.P., ‘Organizational dissidence: The case of whistle-blowing’, 1985, Journal of Business Ethics, No. 4, pp. 1–16.

Miceli, M.P. și Near, J.P., „Blowing the whistle: the organizational and legal implications for companies and employees”, Lexington Books, 1992.

Miceli, M.P., Near, J.P. și Dworkin, T.M., ‘Whistle-blowing in organizations’, Routledge, 2008.

PwC, 2007, Economic Crime: people, culture and control, http://www.whistleblowers.org/storage/whistleblowers/documents/pwc_survey.pdf

Sweeney, P. , Hotlines helpful for blowing the whistle, 2008, Financial Executive, 24(4), pp. 28-31.




Etichetele atasate acestui articol: , , ,